Nik Sufleurul

In repetitiile care se scurgeau cu spor si pasiune, eram asistat, de la masa sufleurului, de Nik, decanul de atunci al sufleurilor din intreaga tara… Aceasta istorie vie a teatrului romanesc, de la Gusty si Nottara, la Soare, Sahighian, Vraca; a operetei romanesti, de la Poenaru la Leonard si Florica Florescu; a revistei romanesti, de la Tanase la Puiu Calinescu si Stela Popescu, se numea, pe numele lui adevarat, Ilie Dumitru; pe culoarele teatrului, daca s-ar fi pronuntat acest nume, nimeni n-ar fi stiut ca e vorba de el. Toti ii spuneau si-l stiau ca Nik Niculescu (pentru ca in teatru, paradoxal, numele de teatru e cel adevarat). Nik Niculescu, mai simplu Nik. 

Sub acest nume il cunostea si il iubea intreaga suflare teatrala, sub numele asta a fermecat generatii intregi de tineret si, tot sub acest nume, l-au cunoscut frecventii “Capsei”, “Eliseului” (pe actuala strada 13 Decembrie), “Modernului” (pe Sarindar), si, mai recent, ai cafenelei din Blocul Turn sau ai bodegutei “Continentalului” din coltul strazii Academiei. Pentru ca aceasta figura a Bucurestiului teatral din ultimele sase decenii nu era numai decanul sufleurilor din Romania, meserie pe care o practica cu discretie, eleganta si boierie, dar era marele povestitor, cuceritorul suetar, valorosul sipet cu amintiri al teatrului romanesc dintotdeauna. Iarta-ma, Nik, stiu cat de cochet erai, stiu ca te enervai sa ti se dezvaluie varsta, dar macar in aceste amintiri trebuie sa pomenesc de longevitatea ta artistica si biologica, macar aici si acum trebuie sa te declar monument al amintirilor publice sau secrete ale vietii teatrale, de la inceputul acestui secol si pana acum.

Bucuresteanul get-beget Nik Dumitru devenise Nik dupa un lung turneu pe care il facuse prin tara si prin teatrele-gradini ale Bucurestiului de altadata, impreuna cu reputatul si atat de interesantul Aurel Ion Maican, turneu in care-l juca pe detectivul anglo-saxon Nik Carter.

Nik isi iubea meseria, pe care o innobilase, iubea actorimea pe alese, apartinea cafenelei fara sa-i fie stalp, asa cum apartinea Teatrului National in aceeasi masura ca si Bucurestiului, vechilor si noilor bucurestene.

Nimeni ca el nu putea sa povesteasca mai in detaliu o discutie amicala intre Maximilian si Leonard. Nimeni nu il intrecea in mucalita comunicare a unor glume de circulatie strict teatrala. Nimeni nu-l depasea atunci cand reda vorbirea colorata a celui care a fost marele comic si eternul sau prieten Niculescu-Buzau.

Dupa o repetitie, Nik mi-a relatat o poveste de o rara tristete. Prin anii ’30 (la inceputul lor), se afla in sala cinematografului “Marna”, astazi cinema “Feroviar” de pe Calea Grivitei. Rula filmul muzical “Tosca”, dupa celebra opera a lui Puccini. In apropiere, pe un scaun deselat, se afla o batrana care, la marea arie “Visi d’arte”, fredona incet si cu mare emotie… Un mitocan din preajma i s-a adresat: “Ia nu mai chirai acolo, babo…” Batranica a tacut. Cand s-au aprins luminile, Nik recunostea, in batranica violentata de mitocanie, pe celebra Darclee, gloria muzicii romanesti, creatoarea Toscai, in acea vreme “madama” la un hotel, de pe aceeasi Cale a Grivitei… Fara comentarii!

Mihai Berechet

Sursa text:

Gong ‘82