–Colega dumneavoastra de studentie, Victoria Dobre, in cartea despre “promotia de aur” spunea ca “Prieteniile din tinerete sunt si raman cele mai statornice, chiar daca ne-am intalnit ulterior foarte rar, intrucat viata ne-a inghitit cu lacomie timpul destinat trairii. Undeva in suflet exista splendida noastra candoare tinereasca si acea curatenie si camaraderie cinstita care ne-a pastrat uniti. Eram mandri, de ce sa nu recunoastem, de tot ce infaptuia fiecare.” Asa este?
–Am fost o promotie numeroasa in 1956. Proveneam de la trei Institute de Invatamant artistic: Arta Teatrala din Bucuresti, Arta Teatrala din Cluj si Arta Cinematografica Bucuresti. Desi eram foarte multi, unii cunoscandu-ne doar doi ani, in timpul studentiei am ramas pana astazi foarte buni prieteni. In 1981, la Brasov, la o receptie la care am participat toti cei prezenti, Mircea Albulescu m-a intrebat ce m-a impresionat cel mai mult in timpul intalnirii noastre de atunci? Am raspuns foarte clar: “Faptul ca dupa 25 de ani ne regasim prieteni si colegi, asa cum eram in studentie, cand ne imprumutam hainele sau ne imparteam bucatile de paine. In vara anului 2003, Victor Rebengiuc, fiind in turneu la Targu Mures, a fost invitatul meu la masa. Vorbeam de parca n-ar fi trecut aproape un jumatate de secol de cand eram studenti. Vorbeam despre spectacole, despre repertoriu, despre repetitii, de parca eram intr-o pauza la cursuri. Si ne aduceam aminte de intamplari cu o tinere de minte extraordinara. Nu statea de vorba un mare actor al scenei romanesti cu un actor de aceeasi varsta al unui teatru din provincie. Nu. Stateau de vorba doi foarte buni colegi si prieteni. Acelasi lucru s-ar fi intamplat, oricare ar fi fost cei doi actori din promotia noastra, oricat timp ar fi trecut
de cand nu s-au mai vazut. Victorita Dobre are dreptate cand spune “eram mandri, de ce sa nu recunoastem, de tot ce infaptuia fiecare.”
Am fost intotdeauna mandru de colegii mei, de realizarile lor in spectacolele de teatru sau in productiile cinematografice si-mi propuneam in tot ce fac sa fiu alaturi de ei, sa nu compromit cu nimic ceea ce facea fiecare acolo in teatru, unde era actor.
N-am fi astazi atat de maturi si, indraznesc sa spun, de intelepti, daca n-am fi fost atat de darnici si de risipitori cu tineretea noastra, cu trairile sufletului nostru.
–Am avut norocul sa ma aflu in sala Teatrului National din Targu Mures la una din intalnirile promotiei dumneavoastra. Au fost momente deosebit de emotionante sa vezi atatia mari actori la un loc pe scena. Dumneavoastra ati avut emotii? Cand s-a mai intalnit “promotia de aur” a teatrului romanesc?
–Intr-adevar, emotiile au fost deosebite, mai ales pentru mine. Eram in fata colegilor mei, unii dintre acestia fiind printre marii actori ai tarii, apoi publicul si propriii mei studenti, care erau in sala. Cumplite emotii, dar totul s-a terminat cu bine. Revazand intalnirea noastra, transmisa la televiziune, mi-am dat seama ca totul a fost bine si cu totii doream sa ne revedem la urmatoarea intalnire.
Aceasta a avut loc la Craiova unde am inceput sa ne amintim de cei care, intre timp, ne-au parasit definitiv. Si daca va fi sa ne mai vedem, vor trebui, cei ce vor fi acolo, sa constate ca sunt mai putini decat putinii dinainte …
De fapt, intalnirile noastre au fost pana acum, trei. Prima a avut loc la Brasov, in 1981, la 25 de ani de la absolvire. Eram toti - mai putin Mircea Constantinescu-Govora, care ne-a parasit primul. Indraznesc sa spun ca eram inca tineri, ca aproape nu se schimbase nimic intre noi.
Eram parca adolescenti, desi multi dintre noi aveam ghiocei la tample. Nu ne-a fost teama sa pomenim si sa apreciem contributia lui Vlad Mugur la educatia si pregatirea noastra profesionala, desi acesta plecase – emigrase de fapt – si se stabilise in Germania occidentala. Atunci am considerat cu totii ca Gina Patrichi, desi nu era cu noi, este si va ramane colega noastra, a promotiei noastre.
Teatrul din Brasov a fost o gazda primitoare, iar Tudor Vornicu a preluat spectacolul, in regia TV a lui Dan Puican si l-a transmis, in doua emisiuni, pe postul national de televiziune. A fost o seara de pauza in teatrele bucurestene si in majoritatea celor din provincie, neputandu-se juca aproape nimic, atat de prezenti eram in toate distributiile stagiunii de atunci.
Pe scena, Cozorici – cu vocea sa unica – a recitat in intregime “Luceafarul“, Silvia Popovici a impresionat cu accentele tragice ale unui monolog din “Matca” lui Sorescu. Rautchi a fugit din scena cand venise la rand, din cauza emotiilor. De fapt, mai multi au procedat asa. Eu am spus un monolog din “Vasile Lucaciu” de Dan Tarchila.
Amza, ca de obicei, a fost deliciul serii alaturi, bineinteles, de Draga Olteanu. Amza a inceput cu niste amintiri de la filmari. Una fiind formidabila.
Filma in “Mihai Viteazul” si o pana sau un accident de circulatie (fara urmari) il facea sa intarzie la filmari. Mergea spre Selimbar unde asteptau ceilalti interpreti si sute de figuranti. Masina lui nu era lasata sa plece de militienii sositi la fata locului, orice explicatie era refuzata. Atunci, cineva spune ca e vorba de o filmare, de figuranti care asteapta, de cheltuieli etc.,etc. Militianul – de neclintit. Ca ultim argument, un om din echipa il roaga pe Amza sa coboare si il prezinta militianului ca dovada concreta ca e vorba de Amza Pellea. Amza era in costum si machiat. Militianul imperturbabil spune sec: ”Lasa, tovarase, povestea cu Mihai Viteazul, acesta este Amza Pellea!”.
Sigur ca intamplarea povestita de Amza a starnit rasul celor din sala, minute intregi. Bineinteles ca aceasta secventa nu a fost inclusa in spectacolul prezentat la televiziune.
O alta “piesa” de rezistenta in repertoriul lui Amza Pellea era “Procesul de la Urlati”. Era vorba de un proces al caninelor, desfasurat in fata judecatorului si procurorului, cu tot ce decurge de aici. Iar Amza interpreta latraturile intr-un mod unic.
Cand Draga Olteanu incepea sa recite din cantecele tiganesti ale lui M.R.Paraschivescu spectatorii erau la picioarele ei.
Din pacate, Amza si Rautchi, parasindu-ne prea devreme, iar Silvia Popovici fiind grav bolnava, n-au mai raspuns prezent la intalnirea de la Targu Mures.
Aici, la Targu Mures, a recitat pentru ultima data Gheorghe Cozorici “Scrisoarea a-III-a“, iar George Constantin, cu o premonitie fantastica, citea monologul din “Furtuna”, adevarat testament al marelui Shakespeare, dar si un ramas bun al marelui actor adresat noua, colegilor, si deopotriva publicului.
Acesti doi neasemuiti actori, dimpreuna cu Silvia Popovici si George Fera, nu au mai fost prezenti la citirea catalogului in 1996 la Craiova, unde Silviu Stanculescu a cantat (in duet cu Titi Rucareanu) pentru ultima oara, Mihai Stoicescu a recitat si el ultima poezie iar noi am ramas mai saraci prin plecarea acestor minunati si dragi artisti ai scenei romanesti, alaturandu-se celor care ne-au parasit pentru totdeauna.
Gherasim Domide
"Convorbiri cu actorul Ion Sasaran"
Editura „PROEMA” Baia Mare
noiembrie 2003
noiembrie 2003
Sursa foto:
Revista Teatrul
mai 1981
No comments: