Timp de sase ani, Mimi Botta a fost una dintre cele mai frumoase actrite ale Teatrului National. Admirabil proportionata, cu un cap realizat parca in pastel, extrem de eleganta si mai ales frumos coafata, a fost obligata sa faca figuratie in toate piesele de mare lux si sa joace toate cochetele antipatice, care aveau de spus doua-trei replici neroade. Dar, intr-o zi, aceasta Mimi Botta a devenit ea insasi cea adevarata, s-a rezolvat in hiperemotiva Maria Botta. Dintr-o frumusete eleganta, asa cum sunt o duzina in teatrul bucurestean, a devenit una dintre cele mai patetice si mai tulburatoare frumuseti scenice din cate am cunoscut vreodata in teatrul romanesc. Obrajii, in nuditatea lor fara fard, au capatat o paloare, o stranie oboseala, de parca ar purta toata durerea neexprimata a lumii, gura dur arcuita spune, prin simpla ei tacere, mai mult decat zece tirade la un loc, iar frumosii ochi verzi cu reflexe albastrii parca poarta oboseala unor halucinatii si, in acelasi timp, arderea unor nazuinte irealizabile. Dupa Doamna Bovary, dupa Ultima noapte, aceasta tanara actrita a devenit expresia suferintei torturate de un destin neinduplecat. Din clipa in care intra in scena, sala intunecata, din care numai privirile lucesc, tresare si asteapta, caci aceasta actrita este spontaneitatea insasi. Un avizat critic de teatru facea odata − surprins − observatia ca Maria Botta e dintre putinii actori care, in scena, iti dau impresia ca nu stii ce urmeaza, ca isi traieste rolul cu toate spaimele si neprevazutul lui, ca si cand in fiecare seara si-ar descoperi porunca soartei intaia data. Suferinta insasi in scena nu are valoare de arta, dar suferinta Mariei Botta e numai transfigurare prin lumina unica a privirii albastrii, prin nobletea palida a obrajilor si prin glasul care trece de la soapta arzatoare la tipatul unei viori, caci vocea Mariei Botta se alege din tortura pana la deznadejde a intregului trup, cu obsesiile, pacatele si frumusetile lui.
Hiperemotiva intr-un grad aproape de necrezut, interpreta atator victime fascinante suporta insa legea propriului ei temperament. Nelinistea ei aproape bolnavicioasa (si nelinistea isi are insuficientele ei, ca sa zicem asa) este a tuturor aparatelor hipersensibile, care sunt prea usor tulburate de mediul inconjurator, si cele mai ades anulate in functia lor delicata.
Asemenea aparate, care tremura ca fiintele vii, sunt deranjate in exercitiul lor de jocul temperaturii, de presiunea atmosferica, de interferentele curentilor electrici etc. Tot asa, o ambianta intelegatoare e o conditie liminara pentru aceasta coplesitoare artista si orice acroc, orice nepotrivire, orice incident exterior, in desfasurarea spectacolului, ii desfigureaza tot jocul − punand probleme grele directiei de scena − asa cum o pietricica ratacita intr-un pantof gingas face sa schioapete silueta cea mai unduioasa.
In asemenea imprejurari, cea mai mare artista pe care a avut-o lumea − Duse − obisnuia sa suspende spectacolul, sa anuleze cicluri intregi de spectacole. E aici, cum am spus, legea hiperemotivitatii.
In schimb, cei care au norocul sa asiste la clipa fericita cand un asemenea interpret simte simpatia intensa care solicita si i se daruieste din sala si de pe scena, deopotriva, atunci el se dizolva ca un ins de toata ziua si renaste ca o flacara, intorcand coplesitor consonanta spectatorilor.
Din fericire pentru ea si pentru Teatrul Romanesc, Maria Botta isi are inca de pe acum prietenii, poate putini dar fanatici, ai jocului ei de floare mistuita si de obsesie si vitregia vremii si o galerie intreaga de victime ilustre ale iubirii, eroine palide si predestinate o asteapta in viitor, de la Julieta tragica din Verona, la „Dama Cameliilor si a pacatului“.
Sursa text:
Revista Fundatiilor Regale,
anul XIII, nr. 11, noiembrie 1946 (via http://www.revista-apostrof.ro/)
Sursa foto: Almanahul Teatrului Romanesc, 1942
No comments: