In casa de pe strada Dumitrache-Banul am inceput sa-l vad aproape seara de seara pe Baltateanu, pentru ca Baltateanu era ori la pitoreasca carciuma boema a lui “Dobrica” de pe strada Aurel Vlaicu, cu Sahighienii, ori la Sahighieni. Acolo am cunoscut alt Baltateanu, cu totul alt personaj.
Un tip pasionat, locvace, sensibil, mai putin insinuant si machiavelic, atent, tandru. Da, da, chiar tandru! Acolo l-am auzit cantand, cu splendid glas baritonal, aria vitelului de aur din “Faust” de Gounod sau arii de opereta… In tinerete, ca elev de conservator… eliminat, batuse tara cu turneul lui Leonard. Intr-o seara cu vinars bun, cu mancaruri savuroase romanesti pregatite deEcaterina Nitzulescu-Sahighian, Nicu Baltateanu statea in fruntea mesei si canta. Nu cum canta omul la bautura, ci cu o infinita delicatete. Coana Caterina, cum ii spuneau cei ce o indrageau, iubitoare de trecut si emotiva foc, ii readucea in memorie o scena din tineretea lor comuna, cand Ion Livescu, maestrul si profesorul lor, l-a eliminat pe Baltateanu pentru nenumaratele absente. Clasa era disperata, Baltateanu fiind una din “stelele” clasei Ion Livescu. Maestrul se dovedea intransigent, nici in ruptul capului nu vroia sa-l reprimeasca, nu pentru ca nu l-ar fi iubit ori nu i-ar fi apreciat talentul, ci pentru ca elevul Baltateanu adusese cu sine un spirit boem si tot felul de atitudini nonconformiste. Din punctul de vedere al tinutei vestimentare, viitorul “cel mai elegant purtator de frac de pe scena Nationalului” – era – iertati-mi expresia, nu e a mea, ci a lor – “cam rufos”. Intr-o zi, unul dintre elevi il anunta pe maestru ca este cautat de mama lui Baltateanu. Cum elevul Baltateanu umbla imbracat… cum umbla, toti erau curiosi s-o vada pe maica-sa. Cand s-a deschis usa, maestrul si intreaga clasa au ramas tintuiti de aparitia unei doamne de o uluitoare distinctie si eleganta: palarie impunatoare, etola si manson de sconcs, pantofi Pinay… in fata tuturor colegilor ramasi cu gura cascata, doamna Baltateanu il ruga pe maestru, ca mama, sa-l ierte pe Nicu, ca nu mai face, ca a gresit. Il ruga cu demnitate si stil. Livescu nu se lasa usor convins, cu toate ca doamna Baltateanu, ca intreg neamul ei, cu trainice radacini romanesti, era o mare frumusete, iar Livescu era sensibil la frumos… Pana la urma a intrebat ritos: “Unde e doamna?” Raspunsul a venit odata cu gestul: “La usa, domnule Livescu”. “Sa intre in clasa”. Cand s-a deschis usa, inca un moment de stupoare: el, Nicu, in redingota de catifea, guler tare, cravata gri-argintie, ghete cu elastic, melon, baston si manusi. Da, da, manusi! Spalatul si calcatul domn Baltateanu a fost reprimit. N-au trecut multe zile, a plecat mama acasa la Turnu-Severin, a plecat si Nicu, in alt turneu, dar fara haine.
“Lasa-ma, Caterino, ce-mi tot spui de-astea?” Coana Caterina plangea si radea povestind, iar lui nenea Nicu, care, in mod “existentialist”, traia numai prezentul, credeti-ma, ii cadeau lacrimi in paharul cu vin. Subtilul, machiavelicul, ciudatul personaj, smuls parca din paginile romanului lui Mateiu Caragiale, era, in fond, un mare Sensibil. Si sensibilitatea nu si-o mima, cum isi mima nepasarea sau sarcasmul.
Mihai Berechet
“9 caiete albastre”
No comments: