 |
| Alaturi de Florin Scarlatescu in "Svejk in al doilea razboi mondial" de Brecht |
Imi aduc aminte ca el ne spunea deseori ca ,,sufletul artistului e ca o rana ce nu trebuie sa prinda niciodata crusta, ci sa fie mereu sensibila, sa reactioneze la durerea proprie, ca si la aceea a celorlalti“. Fara a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos facut, indiferent de caracteristica rolului. Urmarea cresterea personalitatii studentilor sai, folosindu-se de un sistem personal de exercitii teatrale, punandu-i in situatia de a aborda anumite momente „cheie“ din spectacole. In tot ce facea pleda pentru ideea sentimentului major si nobil fata de una din cele mai frumoase meserii.
…Ne-a despartit de profesorul nostru moartea sa tragica, prematura. Am fost apoi elevul acelui ireprosabil, drept, pasionat maestru care este Al. Finti. Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. Venisem de la „Cinematografie“, poate cu alte metode de abordare a rolurilor. Se pare ca nu prea ,,mergeam“ in personajul respectiv. Al. Finti era mereu nemultumit de mine la repetitii. Ba ma oprea de la prima replica, ba nu mai repeta deloc cu mine. Intr-o zi, exasperat, l-am rugat sa nu ma mai intrerupa. Jucam cartea cea mare. Eram hotarat ca daca nu izbutesc, imi aleg imediat alta meserie.
Finti m-a lasat sa repet. Pana la capat! Apoi fara sa spuna un cuvant a intrerupt repetitia. M-a luat cu el. Am strabatut Calea Victoriei impreuna. Din cand in cand, Finti se oprea, se uita lung la mine. Eram convins ca se semnase sentinta mea, iremediabila, de divort cu teatrul. Apoi, deodata, mi-a intins mana: „Eu sunt Alexandru Finti! Nimeni nu-mi poate reprosa ca nu sunt un om corect. Dumneata faci treaba. Ai sa izbutesti!“ De atunci am lucrat „domneste“ cu profesorul meu. In anul al IV-lea am lucrat cu regretatul Pop Martian. Am ispravit facultatea in 1956.
Desi n-as fi vrut, destinul oltenesc m-a dus la Craiova. Am debutat cu „O chestiune personala“; in spectacol, fostii mei colegi imi erau copii. Pe aceasta scena am jucat mult, si Horatiu din „Hamlet“, si Otto Katz din „Soldatul Svejk“ si un rol mai putin obisnuit pentru pregatirea mea: Farfuridi. Cu craiovenii am obtinut premiul I in piesa „Ultima decada“ de Vasile Nitulescu si Florin Vasiliu – la un concurs national. Evident, la Craiova am jucat si primul meu „oltean“ in comedia „Colivia cu sticleti“ de Lascar Sebastian si Silviu Georgescu. Jucam un postas cu o „moaca“ si o dictie teribila.
Din 1959 am trecut la Bucuresti, la fostul Studio al actorului de film „Nottara“. L-am jucat pe Wilhelm de Orania din „Egmont“, apoi am aparut in „Secunda 58“, „Brigada I-a de cavalerie“, „Vrajitoarele din Salem“. Ghinionul facuse ca, desi eram la teatru, nu prea aveam salariu. Nu exista post in schema. Atunci, Marcel Anghelescu, care punea in scena comedia „Fotoliul 16“, probabil din mila, mi-a creat un rol, care nu exista in piesa – „scenograful“. Treceam cu cateva scaune prin fata cortinei…
In 1961, spre surprinderea mea, Radu Beligan m-a luat la noul sau teatru, Teatrul de Comedie. Chiar el mi-a marturisit ca n-am ce cauta in acest colectiv, dar, deocamdata… Cred ca ma lua de fapt pentru rolul lui Trigorin intr-un viitor spectacol cu „Pescarusul“. Aici, am jucat aproape in toate piesele: observati, mai ales, piese romanesti – „Prietena mea Pix“, „Mi se pare romantic“, „ Seful sectorului suflete“, „Nicnic“, „Capul de ratoi“, „Croitorii cei mari din Valahia“…
Cred ca si eu am devenit cunoscut ca actor datorita filmului. In „Setea“, am avut un rolisor mic. Se pare ca am fost remarcat de specialisti in Tudor, unde jucam pe unul din capitani. Am mai aparut in diverse filme de la „Neamul Soimarestilor“ la „Haiducii“; au urmat „Dacii“, film in care mi s-au relevat probleme mai complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconceputa. Aceeasi problema, amplificata, m-a ingrozit atunci cand s-a apropiat turnarea filmului „Mihai Viteazul“. Nu puteam nici sa abordez doar datele legendei eroului, nici sa ma suprapun personajului. Cautam puntile de trecere. Munca meticuloasa, complexa. Trebuia calculat totul, de la expresia fetei, la ritmul pasilor.
De fapt, nu cred ca exista o diferenta adanca intre actorul de film si cel de teatru. Diferenta sta in mijloacele de expresie, conditionate de elemente specifice ale tehnicii: fondul este unul si acelasi. Daca insa, pe scena, sentimentul trairii sincere, credinta in ceea ce joci trebuie subliniata, in film, aceleasi stari se cer estompate. Ecranul iti amplifica fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru patrat. O mimica, ce pe scena ar trebui sa sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similara ca o masca de groaza.
Personal, ca actor de teatru, am avut numai de castigat facand film. Din arsenalul teatrului m-a ajutat foarte mult sistemul constructiei unui personaj, desfasurarea evolutiei cronologice a unui destin. Apoi, marcarea punctelor culminante, de tensiune. De la film, am invatat necesitatea folosirii economice a expresiei, concentrarea maxima pe o perioada scurta. In film esti asemenea unui alergator pe 100 m. Teatrul te impinge la lafaiala, ai timp sa te desfasori, poti aborda un joc in sine. Joci pentru o seara sau alta. In film secunda solicita totul.
Televiziunea, evident, nu e nici teatru, nici film. Cand filmez nu ma intereseaza viitorul spectator. La teatru spectatorul e elementul principal. Dar, la televiziune, am totusi senzatia ca sunt privit, urmarit, sentiment pe care nu-l am atunci cand turnez.
Teatrul romanesc are multi actori excelenti, foarte talentati… Din pacate, in alcatuirea repertoriilor lipseste intentia de crestere profesionala; nu se afla in titlurile alese si ideea de a se da colectivelor posibilitatea de afirmare. Unii dintre actori au noroc. Altii sunt pusi sa faca bijuterii de alama, filigrane din fier. Nu li se da argintul pe mana. Vreau sa vad directori, care-si fac repertoriul pentru actorii lor. E drept ca baietii fac orice… la Cinematografie situatia este si mai flagranta.
Se stie ca, in mod obisnuit, la un croitor iti comanzi costumul dupa masura. La Cinematografie exista intai costumul si apoi se cauta omul. Pledez deci pentru planificarea folosirii materialului uman artistic.
M-am simtit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: „nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedeta“. Daca as fi intrebat, de un rol pe care l-as dori, ar fi Petrucchio din „Femeia indaratnica“. In doua distributii paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.
Fragment dintr-un interviu de Alecu Popovici
Revista TEATRUL, mai, 1972
No comments: