Valeriu Moisescu - Persistenta memoriei

Ion Marinescu (Cyrano) si Vera Varzopov (Roxana)

Am inceput repetitiile cu “Cyrano de Bergerac”, gandind piesa nu doar ca pe o comedie eroica cu tenta romantica, incercand sa evidentiez, in primul rand, lupta lucida a artistului nu numai cu spada, ci mai ales cu spiritul, impotriva minciunii, ipocriziei, lasitatii, prostiei… Mi-am asigurat de la inceput sprijinul unui stralucit compozitor, colaborator constant al lui Liviu Ciulei, maestrul Theodor Grigoriu. Lucrarile sale, precum “Omagiu lui Enescu”, “Anotimpurile” sau concertul “Bizantul dupa Bizant” s-au bucurat dupa 1990 de un succes triumfal in Statele Unite.

Desen de Valeriu Moisescu

Decorurile spectacolului au fost semnate de unul dintre cei mai importanti scenografi ai timpului, Mircea Marosin, un artist subtil, rafinat si stralucitor, care prin compozitie si culoare, crea un cadru in care se urmarea nu atat functionalitatea descriptiva, realista, a spatiului, ci o anume stare, sugestiv-poetica de receptare a textului. Toata aceasta modalitate de abordare a decorului, le-a obligat pe creatoarele costumelor Lidia Pincus si Olga Scorteanu, sa intre in acelasi joc, realizand pentru fiecare act in parte costume concepute in aceeasi gama coloristica impusa de scenograf. A fost o munca uriasa. Ultima repetitie a durat fara intrerupere 22 de ore. De la ora zece dimineata pana a doua zi la opt. Si seara a fost premiera.

Ion Marinescu

Mi se pare ca “Cyrano”, pus in scena de Valeriu Moisescu si interpretat cu stralucire de Ion Marinescu, este intr-un fel un raspuns concret la ceea ce noi incercam sa aflam din discutii si schimb de pareri in privinta felului cum trebuie sa fie un spectacol al zilelor noastre. Spectacolul lui Valeriu Moisescu este teatru adevarat, teatru inteligent, in care accentul este pus pe idei si sensuri, dovedindu-se cunoastere, talent, cultura. Nici un element de prisos. Totul axat pe ideea responsabilitatii si atitudinii active a artistului fata de viata. Conlucrarea regie, scenografie, costume si muzica a atins, as spune, vibratia cea mai intensa, caci trasatura dominanta a spectacolului este armonia.

Mircea Alexandrescu, Teatrul, nr. 10 / 1960

Imi amintesc ca printre personajele piesei “Cyrano de Bergerac”, intr-un rolisor episodic, Monfleury, l-am distribuit pe mai tanarul meu coleg, Dan Alecsandrescu, un regizor inzestrat si prolific, cu care am avut placerea sa colaborez la realizarea unor spectacole montate de el, “Padurea” de Ostrovski, “Liubov Iarovaia” de Treniov si “Ultimul tren” de Eugen Mirea si Kovacs Gyorgy, semnand scenografia.

Ca prim regizor al teatrului din Oradea am fost pus in situatii de viata uneori dificile, alteori amuzante. Plecat sa urmaresc buna desfasurare a unui mic turneu regional in judetul Bihor, cu spectacolul “Monserrat” de Emmanuel Robles, pus in scena de Radu Penciulescu, dupa ce am ajuns cu trupa in localitatea Alesd, am primit un telefon de la directorul Dauer. Ma ruga sa-l trimit urgent la Oradea pe actorul Jean Sandulescu, interpretul unui rol cheie: Capitanul Morales. Si ce facem? Suspendam spectacolul? Nici vorba – mi-a raspuns. Te rog, intra dumneata in locul lui. Si legatura telefonica s-a intrerupt. Prietenul meu, Jeanot Marinescu, mi-a spus: Sa n-ai nici o grija! O sa te descurci. Te lipesti de arlechinul din stanga scenei si in spatele tau va sta sufleurul, il asculti si spui dupa el textul cuvant cu cuvant.

In seara spectacolului, la cabina, costumul capitanului, imbracat pe mine, parea de capatat. Cizmele erau cu doua numere mai mici. Piesa incepea cu o discutie intre personajul Isquerdo, interpretat de Ion Marinescu si mine, Capitanul Morales, care era trimis sa ia un grup de ostatici, supusi ulterior unor interogatorii, in urma carora, daca nu marturiseau ceea ce li se cerea, erau executati din sfert in sfert de ora. Am zis textul dupa sufleur si cand Jeanot mi-a spus Poti pleca! am iesit demn si patruns de misiunea incredintata pe singura usa care se afla in partea opusa a scenei. In curtea caminului cultural, ostaticii stateau la sueta. Stai linistit, iti spunem noi cand sa intri. Ne dai un branci, ne impingi pe toti in scena si ramai in pragul usii. La momentul potrivit am facut exact ce mi s-a spus. Scena fiind insa foarte mica, sufleurul n-a mai putut ajunge din partea stanga in partea dreapta, asa ca nestiind textul nu mai stiam nici ce sa spun, nici ce sa fac. Am ramas intepenit in usa. Jeanot m-a intrebat: Cat e ceasul, capitane Morales? Raspunsul era esential in desfasurarea piesei, pentru ca trecerea exacta a timpului determina tensiunea spectacolului. Fix din 15 in 15 minute ostaticii amenintati cu moartea erau executati. Nestiind ce sa raspund, m-am uitat la ceasul pe care-l uitasem pe mana si i-am spus ora exacta: E sapte si douazeci! Jeanot n-a mai putut continua. Nu se poate! Iesi afara si uita-te atent la ceasul din turn! – sperand probabil ca sufleurul va ajunge sa se deplaseze pe partea opusa a scenei. Am iesit. Nimeni! Mi-am dat seama ca ceva nu e-n regula, am reintrat si cum retinusem din prima scena ca participasem la luptele de la Siqui-Seque, i-am zis: Domnule colonel, nu vad pana la ceasul din turn, pentru ca, dupa cum stiti, in luptele de la Siqui-Seque am fost ranit la ochi. Ostaticii au pufnit toti in ras. Disperat, Jeanot a izbucnit: Toti cu fata la perete!  Si apoi, dand cu ochii de mine a strigat: Multumesc capitate, iesi afara!

Nu pot uita colaborarea cu Ion Marinescu pe scena Teatrului din Oradea si apoi pe cea a Teatrului Mic, in spectacolele “Bufonul” de Vasile Nitulescu si “Ofiterul recrutor” de Georges Farquhar.

Model de profesionalism, acest actor cu care am lucrat la realizarea unor roluri importante, imi spunea adeseori in repetitii: “Pe tine, ca regizor, nu trebuie sa te preocupe daca pot sa fac ceea ce imi ceri. Cere-mi tot ce crezi ca trebuie sa fac si datoria mea ca actor e sa fac, oricat de grea, “peste mana” sau chiar imposibila mi s-ar parea in clipa de fata sarcina pe care trebuie s-o execut”.

Cat timp inutil se pierde uneori in repetitie numai pentru ca regizorului ii place sa vorbeasca si sa se asculte vorbind, iar actorului sa discute la infinit, in loc sa incerce sa faca, sa intre in joc, sa actioneze.

Tot cu Jeanot Marinescu am mai facut la Oradea spectacolele “Omul care aduce ploaia” de Richard Nash si “Poveste din Irkutsk” de Alexei Arbuzov, in scenografia lui Paul Bortnovski.

Am o parere buna despre regizorii buni si o parere proasta despre regizorii slabi. Daca n-as fi avut cateva intalniri fericite cu Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu (cu care am jucat si la Oradea), mi-ar fi fost foarte greu. Actorii, in general, spun “as dori rolul cutare” si atat. Eu cred ca ar trebui sa spuna: “As dori sa joc rolul cutare, cu regizorul cutare, in colectivul cutare”.
 

Ion Marinescu, Contemporanul, 25 noiembrie 1966

Sursa:

Valeriu Moisescu - “Persistenta memoriei”