Era o clasa mare, cam de 40 de oameni, din care au absolvit
noua. Cei noua au facut cariera pana astazi sau pana cand au disparut. Asta se
petrecea in 1951. Cel mai tare m-au influentat colegii mei, pentru ca am avut
noroc sa fiu intr-o clasa cu Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Radu
Penciulescu, Mihai Dimiu… La ora aceea, aceste nume, care sunt astazi
celebritati, erau necunoscute si, paradoxal, al meu era cunoscut pentru ca eram
fata artistului Ion Manu. Profesorul nostru, George Dem Loghin, era un intelectual
venit de la Iasi, un om sobru, foarte cultivat, foarte slab ca regizor, dar un
extraordinar pedagog.
Tin minte ca am intrat in clasa si l-am vazut pe Valeriu
Moisescu, care era ingrozitor de inalt, ingrozitor de slab. Avea un par negru
si cret, cret, cret. Era tot un nas, doua urechi, slab-slab, lodenul lui era
verde si avea niste ochi albastri, calzi… In toata infatisarea asta avea o
caldura in ochi, un zambet cald-sarcastic, intra in vorba usor, vorbea rapid,
scurt si foarte condensat. Zicea in cuvinte putine foarte multe lucruri. Avea o
aura, ca si Penciulescu, fata de restul grupei, pentru ca ei facusera
ziaristica. Si chestia asta ii eliberase. Erau mai maturi decat mine si decat
Pintilie, care eram mai mici cu un an. Stiau mult mai multe despre lume. Aveau
pareri. Aveau principii. Moisescu? Nu-l tin minte asezat niciodata. Il tin
minte in picioare, il tin minte plimbandu-se… Desena extraordinar. A si facut
scenografie foarte buna. Avea o rabdare de inger. Ma folosea, ma distribuia in
examenele lui. Si aveam mari emotii la inceput de semestru, daca joc la
Moisescu sau nu. Pentru ca repetitiile cu el erau fermecatoare. Imaginatia lui
era insolita.
Si in drumul acela ferm, pe care el il avea cand judeca o
piesa sau un fragment, cum lucram noi atunci, el putea inventa milioane de
solutii. Procesul asta, cand ai solutii multe si cand o cauti pe cea mai buna,
era cuceritor la Valeriu, pentru ca el era relaxat. Se plimba relaxat sau
statea in picioare sau se lipea de un zid si se uita sau se rasturna pe un
scaun si-si intindea picioarele lui de unspe metri si zicea – Asa –si dupa
aceea cu acelasi ton continua: Hai sa cautam altceva. Asta e o viata de
fericire. Lucram fara crispare, fara ambitie marunta. Nu era nici o capra, in
nici un fel de alta gradina, care trebuia sa moara. Generatia mea n-a
cunoscut-o.
Sanda Manu
Sursa:
Valeriu Moisescu – Persistenta memoriei
No comments: