Picture Background

Monday, November 16, 2015

Valeriu Moisescu


Era o clasa mare, cam de 40 de oameni, din care au absolvit noua. Cei noua au facut cariera pana astazi sau pana cand au disparut. Asta se petrecea in 1951. Cel mai tare m-au influentat colegii mei, pentru ca am avut noroc sa fiu intr-o clasa cu Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu… La ora aceea, aceste nume, care sunt astazi celebritati, erau necunoscute si, paradoxal, al meu era cunoscut pentru ca eram fata artistului Ion Manu. Profesorul nostru, George Dem Loghin, era un intelectual venit de la Iasi, un om sobru, foarte cultivat, foarte slab ca regizor, dar un extraordinar pedagog.


Tin minte ca am intrat in clasa si l-am vazut pe Valeriu Moisescu, care era ingrozitor de inalt, ingrozitor de slab. Avea un par negru si cret, cret, cret. Era tot un nas, doua urechi, slab-slab, lodenul lui era verde si avea niste ochi albastri, calzi… In toata infatisarea asta avea o caldura in ochi, un zambet cald-sarcastic, intra in vorba usor, vorbea rapid, scurt si foarte condensat. Zicea in cuvinte putine foarte multe lucruri. Avea o aura, ca si Penciulescu, fata de restul grupei, pentru ca ei facusera ziaristica. Si chestia asta ii eliberase. Erau mai maturi decat mine si decat Pintilie, care eram mai mici cu un an. Stiau mult mai multe despre lume. Aveau pareri. Aveau principii. Moisescu? Nu-l tin minte asezat niciodata. Il tin minte in picioare, il tin minte plimbandu-se… Desena extraordinar. A si facut scenografie foarte buna. Avea o rabdare de inger. Ma folosea, ma distribuia in examenele lui. Si aveam mari emotii la inceput de semestru, daca joc la Moisescu sau nu. Pentru ca repetitiile cu el erau fermecatoare. Imaginatia lui era insolita.


Si in drumul acela ferm, pe care el il avea cand judeca o piesa sau un fragment, cum lucram noi atunci, el putea inventa milioane de solutii. Procesul asta, cand ai solutii multe si cand o cauti pe cea mai buna, era cuceritor la Valeriu, pentru ca el era relaxat. Se plimba relaxat sau statea in picioare sau se lipea de un zid si se uita sau se rasturna pe un scaun si-si intindea picioarele lui de unspe metri si zicea – Asa –si dupa aceea cu acelasi ton continua: Hai sa cautam altceva. Asta e o viata de fericire. Lucram fara crispare, fara ambitie marunta. Nu era nici o capra, in nici un fel de alta gradina, care trebuia sa moara. Generatia mea n-a cunoscut-o.

Sanda Manu

Sursa:
Valeriu Moisescu – Persistenta memoriei


No comments: