Cu Tantzi Cocea

La debut

In apartamentul din fosta strada a Melodiei, am intrat pentru prima oara cu exact patruzeci de ani in urma… Si apartamentul si-a schimbat chipul, cum ne-am schimbat si noi, cei care, asezati in fotolii comode, facute parca pentru tihnita conversatie, stam fata in fata, cercetand trecutul bogat, savurand, in calme cadente, bucuria prezenta a intalnirii noastre atat de amicale si tandre si prospectand un viitor in recunoastere… sau de ce nu, in… necunoastere…

Printr-o fereastra cu geam mat, pe care gustul unui decorator rafinat a desenat, in opalinuri laptoase, o loja pe marginea careia stau un buchet de flori si o pereche de manusi, o scena cu faldurile cortinei gata sa primeasca aplauzele si un candelabru Louis-Philippe aducand cu cel al teatrului de la Palais-Royal, se strecoara lumina unei blande dupa-amieze de vara…

In "Romanta"

In apartamentul candva, mai totdeauna, plin de viata, gazda, Tantzi Cocea, mereu frumoasa, delicata si inteleapta, e singura… Si singuratatea, daca uneori o tulbura, niciodata nu o inspaimanta… Lumea ei interioara e atat de bogata, incat in preajma, dincolo de amintiri, cei dragi sunt permanent prezenti… Vii… Privind-o cat e de linistitor de frumoasa, aceasta frumusete agresiva de altadata, incep conversatia cu marea artiIn sta atat de diversa in talentul ei, cu o intrebare despre frumusete…

"Indragostitii"

- Tantzi, in lunga ta cariera teatrala, crezi ca frumusetea ti-a fost de ajutor sau ti-a fost nociva?

Cu capul usor plecat, stingand intr-o scrumiera jumatatea de tigara (fumeaza mult mai putin), fermecatoarea mea interlocutoare imi raspunde cu glasul pe care criticul de altadata A. Munthe, la debutul ei, l-a caracterizat ca pe “un glas grav de clopot”…

- Frumusetea?! N-am fost niciodata constienta ca as fi frumoasa… Dar, daca ma gandesc acum bine, bine de tot… asupra carierei mele teatrale, ea a avut si un caracter pozitiv si unul… negativ… Intr-o perioada, frumusetea mi-a oferit roluri dintr-un anumit repertoriu, in care ea era obligatorie, in alte perioade, tot frumusetea mi-a rapit rolurile pe care temperamentul meu artistic le-ar fi meritat…

- Ca toate actritele din generatia ta, ai debutat foarte devreme…

- Da… am facut parte din generatia care, la inceputul anilor ’30, juca avangarda… Compania de la “Teatrul Postei” mi-a prilejuit aparitia pe scena in piesa lui Gantillon – “Maia” – o piesa foarte indrazneata la acea vreme. Jucam alaturi de Dida Solomon, Emil Botta… Mai tarziu, la Compania “13+1” (actualul Teatru Foarte Mic) “Vreti sa jucati cu… Eu?” de Marcel Achard, si el avangardist la inceputul carierei sale… Eram acolo un grup de tineri usor contestatari fata de canoanele teatrului bulevardier, atat de prezent in acea vreme pe scenele bucurestene si, bineinteles, europene… Lucram sub supravegherea regizorala a unor tineri pasionati, incepatori si ei – Sandu Eliad si Ligetti…

- Faceai in acelasi timp si Conservatorul, nu?, dupa moda timpului…

- Da, bineinteles… La clasa lui Ion Manolescu. Cand am dat examenul de intrare, vazandu-ma oarecum crispata, Ion Manolescu, mare profesor si imensa personalitate actoriceasca, m-a intrebat: “Ce ai, ti-e frica?” La care eu, habar nu am de ce, nici acum nu pot realiza subteranul motiv, i-am raspuns in limba franceza (de ce in franceza?): “Je crains le ridicule”… Maestrul a ras si m-a luat la clasa lui… Eram colega cu Marietta Anca si Lucia Demetrius, Emil Botta, Mihai Popescu, V. Vasilache, Mihai Zirra… numai unul si unul… Colegii nostri au plecat… noi, elevele de Conservator… am ramas…

- Era la moda teatrul de bulevard, dupa cum spuneai… Ai jucat mult in acest gen?

- Da, destul si cu succes mare! Denis Amiel, Jacques Deval… Dar cel mai mare succes in acest repertoriu a fost “Romanta” de Flers si Caillavet. Ani de zile am purtat-o pe umeri pe Ritta Cavalinni… Multa vreme, publicul m-a dorit mare indragostita. Acoperita de bijuteriile marii cantarete de opera… Nu ma mai vedea decat asa… Asta ma incanta, dar ma si enerva uneori… Nu stiu de ce, dar in repertoriul mare m-am desfasurat mai in largul meu. Mai ales in climatul marelui repertoriu rus… Fara sa am nimic slav in temperamentul meu! “Crima si pedeapsa”, Grusenka di “Fratii Karamazov”, Natasa si Vasilisa in doua versiuni ale “Azilului de noapte”, Katerina in “Furtuna” lui Ostrovski, Natalia Petrovna din “O luna la tara” de Turgheniev, Natasa din “Trei surori”, Panova din “Liubov Iarovaia”, Anna Karenina dupa Lev Tolstoi… mult repertoriu rus, cu complicate suflete slave…

- E-adevarat… Dar plurivalenta talentului tau, scumpa Tantzi Cocea, te-a plasat, dupa cate imi amintesc, in mod admirabil si in repertoriul shakespearan. Care a fost primul rol shakespearean pe care l-ai jucat?

- Intr-un splendid spectacol “Cum va place”, pus de regizorul german Barnowsky. Eram foarte tanara… jucam alaturi de o stralucitoare distributie: Vraca, Leny Caler, Mihai Popescu. Eram Phoebe, tanara pastorita. Apoi in regia lui Sahidian, “Nevestele vesele din Windsor”, in a lui Ion Olteanu – Regina din “Hamlet”, in a lui Mihai Berechet, alaturi de Emil Botta – “Macbeth”.

- Deci, dupa cum vedem, fara sa ai nici o picatura de sange anglo-saxon, te-ai desfasurat si in marele repertoriu englez.

- Si englez, si american. Oscar Wilde – “Sotul ideal”, G.B. Shaw – “Medicul in dilema”, alaturi de Radu Beligan, - si (intro distributie sarbatoreasca facuta de Sica Alexandrescu) O’Neill – “Dincolo de zare” si Lavinia in “Din jale se intrupeaza Electra”, cu Marioara Voiculescu si George Vraca… Tennessee Williams… Fara sange sudic in mine, am jucat in Moliere, Celimena, alaturi de Storin, Nana a lui Zola, Goldoni, Garcia Lorca… Glumesc… Ca sa joci bine, trebuie sa ai in sangele tau o picatura de teatru, sa ai, cum se spune, “teatrul in sange”. Cred ca l-am avut… Si, ce este foarte important, acum, cand privesc lucrurile fara patima, distantata, lucida, e faptul ca, in intreaga mea cariera, nu am facut parte din acea categorie de actori care s-au batut cu toate armele ca sa joace. Rolurile mi-au venit singure. Odata, dorind sa fac ceea ce intr-o anumita perioada se numea in limbajul gospodaresc al teatrului “o cotitura”, am incercat sa ma “bat”… Cred ca lupta nu mi-a stat bine si nici nu mi-a folosit… Teatrul se face cu talent, cu magnetism, cu munca si cu profesionalism, nu cu cereri si compromisuri. Asta nu inseamna insa ca in cariera nu am avut si deserturi de traversat…

- Si critica… cum te-ai inteles cu critica?

- Nu m-a interesat nici ditirambul, nici invectiva. Insa niste nume de mare autoritate dintre critici, care in mod judicios, nepartinitor, elevat au incercat sa ma indrume, le-am luat in consideratie… Sluj, insa, nu am facut nimanui. Si cred ca bine am facut… Nici nu aveam nevoie…

- Imi place aceasta siguranta de sine pe care o afisezi…

- Dupa atatia ani de teatru, imi sta bine, cred, sa o am… Detest declaratiile fals patetice. Nu-mi stau bine nici mie, nici anilor mei de munca… nu usoara.

- Am vorbit de repertoriul clasic rus si sovietic, de cel englez, francez… Dar repertoriul romanesc?

- Acest repertoriu, marturisesc, am avut senzatia ca nici nu e nevoie sa-l insir… Piesa romaneasca am promovat-o in sufletul meu, cu intreaga mea fiinta, cu sangele romanesc – fiindca de sange am vorbit pana acum – din structura mea intreaga… Hasdeu, cu puternica Vidra, Sebastian cu Mona sa de pe Calea lactee, Sidonia Dragusanu, Maria Banus, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius cu cele “Trei generatii”… Dar pentru asta ar fi necesara o “fisa de creatie”. Ii las pe altii – daca vor avea timp – sa o faca… Eu am pus pasiune pentru piesa romaneasca, sa puna aceeasi pasiune si cercetatorii – daca vor fi – ai carierei mele… Oare peste ani existenta mea artistica va mai interesa pe cineva?...

- Sunt convins! Niste tineri, care poate nici nu te-au cunoscut, cercetand istoria teatrului romanesc, vazand materiale iconografice, citand vechi publicatii, auzind benzi de magnetofon si urmarind celuloidul filmului, vor redescoperi fenomenul Tantzi Cocea, care a cucerit publicul romanesc, generatie dupa generatie.

- Oare asa sa fie?... Acum, nici mie, cand incerc s-o redescopar pe cea care am fost, nu-mi este usor… Dar lor!?

Tantzi Cocea imi marturiseste asta, cu o privire extrem de vaga… Nu pare totusi trista… Nu are de ce? Ba da! Prin usa intredeschisa se vede biroul neatins al omului drag, cu fotografia lui care-si asteapta parca posesorul… Ca intr-un film de Ingmar Bergman, se aude un nechezat de cal, un latrat de caine, un glas baritonal cu inflexiuni moldave… Omul care, timp de peste patruzeci de ani, impreuna cu ea a dat tonusul casei de pe strada Melodiei… nu mai exista… Biroul il asteapta parca… Peste elegantul si atat de rafinatul apartament se aseaza linistea… O secunda, sunt sigur, pentru ea ca si pentru mine, apartamentul se umple de muzica… de voci… se rade… se petrece…

- Tantzi, nu crezi ca a sosit momentul sa plec, sa te las singura?...

- Da!

Mihai Girnita

ALMANAHUL GONG ‘86