(...) Mi-a acordat usor simpatia lui, ne intalneam des la repetitiile de la teatru, la emisiunile de la Radiodifuziune, la Institutul "I.L. Caragiale", unde el, spre fericirea studentilor, devenise profesor, la croitorul comun, celebrul Valeriu, unde mergeam la probe impreuna. De curand casatorit, cu actrita de revista Elisabeta Hentia, teribil de ocupat (repeta, cam in acelasi timp, la Teatrul Giulesti, la National, la Municipal si la Radio - Doamne, ce forta! - ziceam eu), Mihai Popescu, om de o rara delicatete, isi gasea intotdeauna timp de stat de vorba cu mine, tanar actor care, cu ochii cascati, ii sorbeam vorbele in care tremurau usoare si deloc suparatoare accente germanice... Seara, dupa spectacol, plecam impreuna acasa, pe jos.
Drumurile de pe traseele noptii, ingrijorarile si bucuriile comune aveau sa ne lege, simpatia lui pentru mine capatand discrete accente prietenesti, iar admiratia mea evoluaind spre idolatrie... atat pentru artist, cat si pentru om. Cu toata diferenta de varsta dintre noi (el avea aproape 42 de ani, eu nici 25), cu toata diferenta de platforma artistica (el era o glorie a teatrului romanesc, eu, abia un incepator), cu toata diferenta de cultura si educatie, legatura incipienta de amicitie o simteam destul de clar, si unul, si altul.
(...) De la o vreme insa, maestrul dovedea o vadita schimbare in comportamentul sau de zi cu zi, omul atat de gratios, de delicat, capatand unele iesiri pline de bruschete, care nu ii prea semanau... Mai intai, aproape inperceptibil, apoi din ce in ce mai marcat, comportamentul sau dovedea reale schimbari...
Curand dupa asta, la spectacolul cu "Othello" incepea desfasurarea unei alte tragedii decat cea a celebrului maur venetian... La cabine, colegii imi comunicau ca, "in asta seara nu stim ce-i cu Mihai Popescu". Replicile lui nu aveau precizia obisnuita. Oboseala... Dupa o scena in care Iago-Mihai trebuia sa cante un cantec ostasesc in tovarasia camarazilor sai, cantec care incepea cu "Stefan era rege vestit, rege vestit...", colegii din scena au ramas stupefiati auzindu-l cantand "Xerxes era rege vestit...", apoi baiguind restul replicilor. Inainte de intrarea mea in scena, ma uitam la el din spate. Ii vedeam firele de par cret si aspru crescute pe pielea care se intrezarea pe umerii iesiti din decolteul costumului verde de catifea, ii vedeam mainile grasute, cu unghiile spatulate, asezate pe pulpe, il priveam din spate si ii auzeam in continuare respiratia sacadata, care pe strada ma impresionase atat... In scena, o scena de noapte, in care Iago, mistificator, il insela pe Roderigo, cei prezenti au amutit aproape. Aparea incurcand intrarile, cu replicile de pe alta lume, sarea pasaje, inlocuindu-le cu vorbe fara sir... De spaima, cu torta prea plina pe care o tineam, am dat foc pelerinei lui Iago... Doamne, teatrul, cu superstitiile lui!... Spectacolul, pana la sfarsit, a fost un calvar pentru toti, dar mai ales pentru el... Publicul din seara aceea o fi realizat ce se petrecea pe scena si in culisele teatrului? In foaiere se susotea, in cabine se amutise! Din seara aceea, nu l-am mai condus pe jos acasa... Mi-era frica sa nu-l stanjenesc, ma ingrozeam sa-l intreb amanunte despre cele intamplate pe scena... Peste doua zile, intr-un matineu de dimineata, juca pentru ultima oara. Se tragea cortina peste marea cariera a acestui mare artist.
A fost gasit intins pe canapeaua de matase cenusie, in cabina Mariettei Deculescu, care tocmai venea la matineul urmator cu "Gaitele". Mihai, intr-o stare deplorabila, ramasese in cabina teatrului, pentru ca... uitase unde locuieste, uitase adresa si nu o putea marturisi...
M-am simtit las, nevolnic, gandindu-ma ca din spaime oarbe, dintr-un sentiment de discretie, prost inteles, de la spectacolul cu "Othello" nu-l mai condusesem spre casa... Nu-l condusesem, cand ar fi avut nevoie, pe traseul nostru nocturn... Nici azi nu mi-o iert!
Peste cateva zile, dupa o interventie chirurgicala care descoperise malefica tumoare..., murea, la spitalul in a carui morga, impreuna cu Iulian Necsulescu si cu o colega, ne-am dus disperati sa-l vedem, ca un ultim omagiu intim adus marelui artist si omului delicat... Era singur pe o masa de piatra, legat la cap, mainile grasute cu unghii spatulate ii erau impreunate pe piept, o lumanare stinghera ardea fara nici un suport, la capatai. Ma gandeam la el, la studiile facute la Reinhardt, la succesele lui vieneze, la politetea lui innascuta, la parintii lui, la plecarile si reintoarcerile lui, la traseul nostru nocturn... Afara se lasase gerul in acea seara de februarie de la inceputul anilor '50... Tot pe ger, peste cateva zile, la cimitirul Bellu, inmormantarea lui aduna aproape tot atata omenire cat cea a lui Leonard, idolul operetei, sau cea a lui Constantin Tanase... Se calcau morminte in picioare, se rasturnau pietrele grele ale monumentelor funerare... Publicul venise sa conduca actorul favorit, femeile - idolul posesor al unui cald farmec viril, colegii - un admirabil si aproape de neinlocuit camarad...
Cat de violent, de necrutator se imprima uitarea pe imaginile, personalitatile, chiar pe miturile unor timpuri trecute! Cum oameni, rasfatati odinioara, devin destramare, faramitare, colb de amintire, sau, in cazuri fericite, simple nume lipsite de chip... Si cum de aceasta uitare, atat de omeneasca, nu scapa nici marile personalitati actoricesti, nici idolii... Sic transit... formulare banala, comuna, dar... Sic transit...
Mihai Berechet
Sursa:
GONG '82
almanahul revistei TEATRUL
No comments: