Intalnirile UNATC - Mircea Albulescu

Radu Beligan si Mircea Albulescu

Adrian Titieni: Multumim domnului profesor ca a dat curs invitatiei noastre. Credem in necesitatea
intalnirilor pe taram profesional si spiritual si, in virtutea acestei necesitati, v-am invitat astazi aici pentru ca studentii anului I si anului II, de la diferite sectii ale universitatii noastre, sa aiba ocazia sa va cunoasca.

M. A.: Buna ziua. Va multumesc. Nu am nimic sa va spun... decat daca ma intrebati ceva. Fa-ma, Doamne, mare, mare, sa scrie primul, mare pe afis Albulescu, Albulescu, Albulescu... iar Beligan mic, mic, mic... (rasete in sala) De ce sa nu fiu sincer cu voi? Sa-i dea Dumnezeu sanatate mesterului ca ne stim de-o viata, iar el a fost de vreo cateva ori directorul meu. Am avut aceasta ocazie. Pentru ca, in momentul in care am terminat scoala, Victor Rebengiuc si o serie intreaga de colegi de clasa au spus: „Noi mergem la Teatrul Municipal, acolo, ca e doamna Bulandra, e un teatru serios, un teatru bun.” Intre timp, profesoara mea, doamna Aura Buzescu vroia sa faca o piesa la Teatrul National si ma ia si pe mine sa joc cu dansa. Insa noi aveam, cum veti avea si voi, examenul de anul IV, 3-4-5 bucati acolo. Si eram colegi, trebuia sa ma duc cu dansii la Teatrul Municipal ca sa facem cate o scena, sa ne spuna: „Te iau.”/„Nu te iau.” Se intampla povestea. Eu intre timp faceam de multa vreme figuratie si am fost unul dintre putinii studenti in anul I care era in acelasi timp angajat al Teatrului National. Si m-a chemat directorul de atunci: „Bai baiete, nu se poate sa fii student in anul I si actor la Teatrul National.” „Dom’le, sunt actor in ansamblu...” „Nu conteaza. Pleaca de acolo sau pleci de la noi!” N-am avut incotro, am plecat de acolo. Deci asta a fost povestea de inceput... Dupa concurs, am plecat acasa, mergeam asa, agale. Si aud pe nea Jenica Manta, era actor la Teatrul Municipal, un actor mare asa ca mine, facea box. Din pacate nu stiti niciunul dintre numele astea, dar poate odata scoateti o lista cu ei si cu poze. Sa vedem de unde venim noi. Pentru ca suntem o familie. Asta e un lucru foarte important, sa stiti. Ne batem, ne scuipam, ne injuram... pe scena. Insa, cand iesim afara suntem prieteni buni si ne dam unul altuia si viata din noi... Deci, a venit dupa mine nea Jenica Manta si a strigat: „Bai!”, ca nu stia cum ma cheama. „Da, ce e, nea Jenica?” „Vino inapoi, te cheama baba!” „Cum, ma cheama baba?” „Doamna Bulandra te cheama. Vino inapoi!” „Pai, ce treaba am eu cu doamna Bulandra?” „Du-te!” si tar, tar, tar pana la etajul I - daca nu stiti o sa vreti sa stiti ca sus, la etajul I, e directia. Si, cand am ajuns acolo, doamna Bulandra, cu vreo doi insi pe langa dansa: „Maai... (cautand numele) Albulescu. Pai, tu nu ai actele bagate aici, unde sunt actele tale?” „Doamna, eu nu am acte aici, ma duc la Teatrul National.” „Unde te duci, ma?” „La Teatrul National... ” „Bine, din clipa asta esti angajat la mine. Panciule, da-i leafa.” Ce sa faci? „A batrana”, cum zicea Amza, vroia sa ma ia asa fara sa stie cine sunt. Monica Werther vroia sa faca piesa cu mine si cu doamna Buzescu. „Stiti, eu, eu... nu, nu, nu pot... ca ma dau...” „Mai Albulescule, ti-am dat leafa? Ce mai vrei?” Nu luasem nimic, numai a zis-o. (rasete) Asa am ramas la Teatrul Municipal cu director doamna Bulandra. 
„B”-ul a avut o influenta foarte mare in viata mea. Aura Buzescu, prima mea profesoara, doamna Bulandra, prima mea directoare, dupa care apare al treilea „B” si cel mai lung, are si 97 de ani acum – Beligan. La Teatrul Municipal se face spectacolul „Troilus si Cresida” si atunci domnul Beligan, director la Teatrul de Comedie m-a chemat: „Vino ma aici si stai cu noi. Facem piesa asta. Marin Moraru, Dinica, toti suntem acolo.” M-am dus la domnul Ciulei si i-am spus „Domnu’ Ciulei, uite dom’ne, ma cheama sa ma duc asa, sa fac asa.” Eu aveam cateva cuie in cap deja. Si el, cu o tristete enorma in ochi mi-a spus „Mircea, du-te...” si m-am dus. Am facut acolo “Troilus si Cresida”, dupa care am facut inca vreo 10-12 piese in 10 ani de zile. Dupa care, domnul Beligan se duce ca director la National, unde avea sa faca ce n-a avut nimeni curajul sa faca, in afara de mesterul Storin... o sa fie imediat o paranteza. Va spune ceva numele asta? Daca va spune, e bine, daca nu, e pacat. Ei sunt bunicii nostri. Ei au avut o fata si fata lor a facut o fata si fata aia m-a facut pe mine ... Si alta fata v-a facut pe voi! Trebuie sa stiti... asta e familia noastra si trebuie sa o respectam, si sa o iubim, si, daca se poate, din cand in cand, sa o pomenim. Mai, sa ma pomeniti! (rasete in sala)
Unde ramasesem? La Storin. Ultimul spectacol pe care l-a facut, batran-batran, a fost “Lear”-ul. Apoi, am jucat cu dansul in alta piesa la Teatrul Municipal, o piesa romaneasca. Si el, intr-o pauza, mi-a zis: „Bai, ce faci dupa repetitie? Hai cu mine!”. Pe langa Cismigiu, la carciuma, ne-am asezat la masa. A comandat cate o friptura, o bere pentru dansul, o bere pentru mine si, la jumatatea fripturii, s-a oprit: „Bai, baiete, fii atent aici. Tu, daca lasi pripeala asta din vorba, sa le spui sa-ti dea sa joci “Danton”-ul lui Camil.” O piesa despre care Calinescu a scris „Aceasta piesa nu se poate juca!!!”. Trei semne de mirare. Nu se poate juca, 100 de personaje, etc. Un mare regizor, care a facut intr-un fel prin munca lui de zeci de ani Teatrul National, este Horea Popescu. E bine sa stiti. Eu am mai facut, inainte de asta, Danton la radio. Am uitat sa va spun! Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Iubesc teatrul radiofonic la ne-bu-ni-e! Pentru ca, daca o mie de oameni asculta intr-o seara o piesa de teatru... si sunt niste piese atat de minunate, cu sutele. Va jur eu! (rasete) Prindeti-ma in fiecare seara pe Radio Cultural. Seara se dau cel putin doua sau trei piese de teatru. Si aveti ocazia sa-i auziti pe aia pe care sigur nu i-ati vazut, de-abia ii stiu eu, alde Manolescu, Ion Manolescu. Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Asa… Si, in momentul cand Horea Popescu a facut “Danton”-ul la Teatrul National, Robespierre juca domnul Beligan, hop m-a luat si pe mine. A intrat in discutie, de ce sa nu fiu sincer, si George Constantin, care a fost promotia noastra, dar nu in clasa noastra. Acum, din nu stiu ce motiv, au zis hai sa-l luam pe asta… ca e mai urat (rasete). In felul asta, peste timp si peste moarte, am dat viata unui gand al lui Storin.

Sursa: “Concept”
Revista editata de Departamentul de Cercetare
vol 9-10 – nr 2/2014 si nr 1/2015 (fragment)