JANA SERBANESCU

Jana Serbanescu

Se naste la 12 februarie 1920, la Tg-Jiu, într-o familie de intelectuali de origine macedoneana.
Debutul în teatru, dupa propriile marturisiri, are loc înca din perioada studiilor liceale, sub îndrumarea unor ilustrii profesori de la Liceele ,,Tudor Vladimirescu” si ,,Ecaterina Teodoroiu”: Olga Pârvulescu, Grullmeier, Stelian Sterescu.
În 1939 se înscrie la Conservatorul bucurestean, unde urmeaza cursuri de opera la clasa maestrului Romulus Vrabiescu, partea teoretica fiind predatade Ion Chirescu.
Debuteaza la Opera Româna în ,,Aida” de Verdi, studenta fiind. Dupa moartea sotului, pe front,
renunta la Conservator si se întoarce la Tg-Jiu, unde, completându-si studiile pedagogice, activeaza în sistemul educational, în special la Clubul Elevilor din oras.
Din 1953 si pâna la pensionare, s-a consacrat regiei de spectacole la Clubul Întreprinderii de Confectii, Sindicatul Învatamântului, Casa oraseneasca/municipala de cultura etc. A pus în scena spectacole de teatru, teatru de papusi, balet, estrada - pentru care a scris texte si muzica. Au ramas memorabile montari precum: “Dragoste si numai dragoste” (1956, cu Elena Tantu, Nicolita Luca, Nicolata Popa, Loreta Jerdea, Leontina Ivascu, D. Pascu, Costel Ciort, C. Gavanescu, C. Dragomir) “Conform cu originalul”, “Cântec si umor la televizor”, “O melodie pentru fiecare”, “Fantezie în trei stele”, “Surprize pe discuri” - unele în colaborare cu Stelian Sterescu si Ligia Tilici, “Magura Traznea”, “Sotul pacalit” de Moliere (cu Elena Tantu, Nicolita Luca, Nicolae Staicu, I. Popescu, Jean Voiculescu, Valeriu Mis, Alexandru Iancu), “Trei crai de la rasarit” de B. P. Hasdeu (1957, cu Marin Marinescu, Aurora Patrascoiu, Constantin Luca), “O convorbire telefonica misterioasa” de Virgil Stoenescu…
A scris piese de teatru, dintre care se disting “Catalina” - drama în trei tablouri (un omagiu adus
Ecaterinei Teodoroiu), pe care a ai regizat-o si care a fost publicata în “Gorjul literar”, vol. IV, 1975 – si “Cererea”, pusa în scena în 1985 de Ligia Tilici.
În 1959 înfiinteaza trupa de Teatru de papusi de la Întreprinderea de Confectii din Tg-Jiu, care, la Concursul bienal ,,I. L. Caragiale” din 1962, a obtinut medalia de aur cu piesa “Vitrina cu caricaturi” de Alexandru Andy si Mircea Crisan.
În “Lungul drum al amintirilor” (Ion Soldea, “Gorjul cultural”, Ed. Maiastra, Tg-Jiu, 2012, pg. 495), medicul Grigore Lupescu face un memorabil portret celei care a fost Jana Serbanescu: “Doamna Jana poseda toate calitatile de exceptie ale unui artist complet: o frumusete clasica, olimpiana, o voce ampla si armonioasa, care ar fi stârnit invidia oricarei cântarete de opera, o prezenta scenica de o prestanta si expresivitate desavârsite, calitati care faceau dintr-însa o artista la care înzestrarea naturala se contopea cu profesionalismul tinutei si interpretarii actoricesti. Orice spectacol, supervizat macar de doamna Jana, purta pecetea unei realizari artistice de calitate. Alaturi de Stelian Sterescu, Ligia Tilici si Titu Radoi, Jana Serbanescu îsi are un loc binemeritat în cartea de onoare a teatrului gorjean.”

Sursa:

Ion Cepoi 

"Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" 

si miracolul de la Targu-Jiu"

via www.cimec.ro

ION SAVA

   

La masa de lucru

    
    Ion Sava a trecut ca un meteor pe firmamentul regiei romanesti. A trasat o dira luminoasa si a disparut fulgerator, doborit de coasa mortii care, vrind parca, reactionara, sa se puna de-a curmezisul marsului inaintas al vietii noi pe fagasul teatrului romanesc, isi propusese sa smulga in scurt rastimp, din falanga fortelor regizorale, pe cele mai inaripate si mai cutezatoare din vremea aceea : pe Soare, pe Victor Ion Popa, pe Ion Sava, pe I. Aurel Maican... 

   

    Sava a insumat cu totul — noviciat, ucenicie si stagiu de maestru — 15 ani de activitate regizorala. Din 1931 pina in 1946. In 1947 a murit dupa ce s-a zbatut in ghiarele mortii mai bine de un an de zile. 15 ani ! Nici macar atit cit ii trebuia altadata unui elev de scoala militara sa ajunga la gradul de capitan... Iar el — dupa cum i-a prevazut lonel Teodoreanu care i-a fost director la „National" la Iasi, cind debutase ca regizor de culise — si-a cucerit in acelasi interval „bastonul de maresal". 

Ion Besoiu - Amintiri...

Ion Besoiu

Desi eram un pusti, am inceput sa frecventez asiduu conferintele de la Universitate, sa citesc cu nesat remarcabila revista a cenaclului literar si sa il ascult vorbind pe insusi Lucian Blaga, fara sa inteleg - recunosc - mare lucru. Tot de la admiratia mea fara margini pentru acest mare poet avea sa prinda contur o noua ipostaza a vietii mele artistice - aceea de prezentator TV, meserie din cupa careia am gustat ceva timp. Pe la inceputul anilor '60, am fost invitat sa particip la o emisiune dedicata tinerilor actori, alaturi de Stefan Iordache, Gina Patrichi si Sebastian Papaiani. Fiecare dintre noi trebuia sa sustina un moment artistic, iar eu i-am facut pe toti cei care se aflau in platoul de filmare sa amuteasca atunci cand le-am spus ca voi recita "Izvorul noptii", o poezie de Lucian Blaga. Dupa aceea, lui Octavian Paler, director adjunct pe atunci al RTV, ardelean si el, pesemne ca i-am placut din moment ce i-a spus redactorului: "Pe domnul acesta, va rog sa-l aduceti cat mai des pe aici". Asa am devenit amfitrionul "Albumului duminical", al emisiunii "Dialog la distanta" si al altor doua emisiuni televizate.

Sa ne intoarcem la Sibiul anilor '50 in care un tanar absolvent de liceu hotara sa se dedice teatrului...

Directorul de atunci al teatrului, Constantin Sincu si bunul meu prieten Radu Stanca m-au poftit sa joc in piesa "Cetatea de foc" a lui Mihail Davidoglu. Decorurile ii apartineau noului-venit in teatru, Liviu Ciulei, cel care avea sa devina idolul meu. Se pare ca mi-a retinut jocul scenic... Aveam sa ne intalnim multi ani mai tarziu, la studiourile din Buftea, unde el facea versiunea scurta a filmului "Padurea spanzuratilor" cu care obtinuse premiul pentru regie la Cannes. Atunci m-a invitat la premiera spectacolului "Clipe de viata", pentru care facuse regia, decorurile si... in care detinea rolul principal. Am fost mirat si miscat de acest gest al sau, deoarece tocmai aparuse in "Tribuna" o cronica nu tocmai favorabila, semnata de mine la "Azilul de noapte", piesa montata de el tot pe scena Teatrului "Bulandra". "Ti-am citit articolul si mi s-a parut interesant - m-a abordat el. Fa-ti, te rog, timp deseara si vino sa vezi premiera!" Trebuie sa spun ca la vremea aceea, nu eram inca hotarat sa parasesc Sibiul, mai ales ca facean deja doua-trei filme pe an, care reuseau sa ma mentina in atentia publicului. Treceam prin Bucuresti doar cand plecam spre mare sau eram solicitat pentru filmari. Dupa terminarea spectacolului, m-am dus in culise sa il felicit - imi placuse mult. Si, desi Clody Bertola si Lucian Pintilie venisera sa il invite la Capsa, Ciulei i-a refuzat. Ploua marunt si amandoi am pornit pe strazi sub o umbrela. Atunci mi-a dat o lectie asemenea unui mare om de teatru: "Nu sunt incantat de jocul meu din seara asta; m-am ocupat mai mult de regie si adevar e ca, abia dupa ce l-am vazut jucand pe George Constantin (pe atunci era un foarte tanar actor - n.r.) in "Acest animal ciudat", mi-am pus la punct rolul". Si tot atunci mi-a propus sa vin la "Bulandra".

Totusi, in cele din urma, v-ati desprins de teatrul din Sibiu...

Am regretat mult Sibiul si scena teatrului sau pe care interpretasem o multime de personaje, desi ma cuprinsese de mult gandul de a veni in Bucuresti. Cu toate ca doream sa ma duc la Teatrul de Comedie unde juca bunul meu prieten Amza Pellea, am debutat la Teatrul "Bulandra" in piesa "Luceafarul" a lui B. Stefanescu-Delavrancea, pusa in scena de Ion Cojar. El a fost cel dintai care mi-a atras atentia asupra dictiei - vorbeam ca si astazi, cu gura stramba si dintii stransi. M-am atasat greu de acest teatru, dar am primit lectii teribile de la Ciubotarasu, Clody Bertola, Fory Eterle. Ajunsese sa-mi placa atat de mult sa joc, incat cu fiecare spectacol de seara, parca ceva se ducea din mine. Astfel de momente au fost cu piesa "Livada de visini" de Cehov, regizata de Lucian Pintilie. Aveam sa realizez insa, cat de mult iubesc Teatrul "Bulandra" abia in anul 1972 cand, in urma scandalului cu piesa "Revizorul" de Gogol, care a fost interzisa, cand am fost numit director. Atunci, Liviu Ciulei a fost demis din functie, ca si Toma Caragiu, si amandoi m-au rugat sa accept acest post pentru ca eram "de-al teatrului". Au foat ani teribili. Pentru piesa "Dimineata pierduta" pusa in scena de regizoarea Catalina Buzoianu, a trebuit sa accept o alta, anosta, scrisa de... prietena doamnei de la minister care aproba repertoriul. Ca sa nu mai vorbesc de zbuciumul tuturor pentru a juca "Tartuffe" si "Cabala bigotilor", un spectacol coupe regizat de Alexandru Tocilescu ce se juca doua zile la rand sau de cei trei ani in care s-a repetat "Hamlet"... Era ingrozitor de frig, Tamara Buciuceanu si Gina Patrichi aveau mainile invinetite, apa din pahar ingheta dupa cateva zeci de minute, iar aplauzele spectatorilor rasunau infundat din cauza manusilor. Octavian Cotescu, tot din cauza frigului a facut primul preinfarct - dupa "Tartuffe", a fost dus cu Salvarea la spital. Si lumea venea cu interes, iar Teatrul rezista. Asa este in vremuri grele. La ultimele spectacole cu "Mizantropul" de Moliere, care se mai jucau in timp ce eram director, sala - arhiplina - realmente, exploda; ieseam impreuna cu Irina Petrescu si Virgil Ogasanu la rampa, iar aplauzele nu mai conteneau. Acesta a fost singurul spectacol reluat dupa Revolutie... Nu a mai venit nimeni. Oamenii se puteau manifesta oricum si oriunde, liberi, in strada. Abia acum teatrul incepe sa-si revina.

septembrie 1995

Fragment din "Surasul si lacrima scenei"

de 

Oana Georgescu

Leopoldina Balanuta

Leopoldina Balanuta

Fara exagerare si fara patetism, copilaria mea pot spune ca a fost un Rai. Pe atunci, asa imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie in Rai; tot ceea ce insemna tinutul Vrancei - natura, oameni, flori, iarba, copaci, animale, vai adanci si ape cutgatoare - era intr-o armonie perfecta, din care faceam si eu parte. Asa credeam si asa simteam. Fermecata si vrajita de acele privelisti de neasemuit, nici nu ma gandeam ca le voi parasi vreodata. De aceea, cand a trebuit sa merg la scoala, la Focsani, am suferit cumplit. Chiar si acum resimt acel dor sfasietor dupa locurile natale. Poate ca acolo a incoltit dragostea mea pentru frumos, pentru arta... Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai trei ani, stand in bratele bunicii, rosteam Crezul in biserica. Apoi, la superbul teatru Focsani, am trait bucuria de a-i vedea jucand, in repetate randuri, pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu si multi altii. Si toate astea la o varsta foarte frageda. Asa cred eu ca am ajuns sa ma imbolnavesc de... teatru!

Leopoldina Balanuta
iulie 1996


Sursa:
Oana Georgescu - "Surasul si lacrima scenei"

"Eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni." Amintiri cu Moțu Pittiș

Emblema de cristal

Autor: Roxana Vintila01 Sep 2008 - 00:00

Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş.

“Asta era în acele decenii: eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni”

Au fost colegi de teatru şi de generaţie. Doi artişti celebri, doi oameni de cultură apropiaţi: Irina Petrescu şi Florian Pittiş. Îndrăgita actriţă ne vorbeşte cu o oarecare nostalgie despre Moţu, artistul şi omul care va rămîne pentru totdeauna în sufletele noastre: “Am împărţit cu Moţu poate cele mai frumoase zile şi nopţi ale Teatrului Bulandra. Acel Teatru Bulandra al deceniilor 7 şi 8, din secolul trecut. Auziţi cum sună... «ultimele decenii ale secolului trecut»... Cam aşa sună şi amintirile noastre, ale celor care am fost atunci o ECHIPå, o FAMILIE, o GAŞCå NEBUNå, o FRåŢIE, FRUMOŞI şi NEBUNI ai unei lumi zadarnice. Eram membrii unei loje: cel mai bun teatru din România. Eram o castă, eram elita, eram tineri, ne iubeam profesia patetic şi delirant şi nu ne speria nimic. Nici sărăcia, nici frigul, nici cozile, nici soia, nici suspiciunea, nici turnătoriile stupide pe care le bănuiam, nici cenzura pe care ne închipuiam că ne pricepem să o păcălim... nici nenumăratele vizionări, nici tăieturile caraghioase. Nu ne imaginam că ar putea fi altfel. Ne jucam de-a teatrul care ni se părea esenţial, ne jucam de-a viaţa noastră care nu ni se părea nici deloc pe tot atîta, mărturiseşte Irina Petrescu.”

NU MURISE ÎNCĂ NIMENI! Tinereţea, teatrul, turneele de peste hotare, concertele, “Poezia Muzicii Tinere”, pasiunea pentru artă. Aceasta era atmosfera în care se creau “castele de gîndire”: “Se juca prin ’70 «Victimele Datoriei» de Ionescu şi Gina îi spunea lui Ogăşanu: «Ţii minte? Eram tineri, eram frumoşi. NU MURISE ÎNCå NIMENI.» Asta era atunci... în acele decenii: eram tineri, eram frumoşi, nu murise încă nimeni. Ne desfăşuram viaţa în perimetrul obligatoriu stabilit, nu speram că va fi vreodată altfel şi ne bucuram în prostia noastră zgomotos sau tăcut de TINEREŢE. Pur şi simplu. Fiecare turneu peste hotare era victoria teatrului nostru – Bulandra – şi a marilor prieteni celebri care ştiau cine este Liviu Ciulei şi ce face el cu adevărat pentru mişcarea teatrală a lumii noastre mici şi triste, spune Irina Petrescu. “Noi ne prefăceam că nu aveam habar, ne bucuram şi atît, citeam pliante turistice, ghiduri de conversaţie, ne burduşam bagajele cu salam de Sibiu şi conserve de şuncă, tot de Sibiu. Alţii mai isteţi cu Gerovital... Şi visam la cele cîteva săpunuri LUX, pungi de cafea şi ciorapi cu chilot pe care le vom putea cumpăra din diurna de 3 dolari pe zi. Mă umflă un fel rîs stacojiu cînd întîlnesc astăzi copii de vîrsta copiilor noştri, dacă i-am fi avut, care se duc la Viena şi la Milano să facă shopping în perioade de ieftiniri la mărfuri de firmă. Moţu nu cumpăra nimic nici de aici, nici de acolo. A adunat bruma de bănuţi din diurne şi îşi oferea un regal pe gustul lui: cîteva discuri, un film nominalizat la Oscar sau, ehei, un bilet la un concert Rod Stewart în Madison Garden.”

UTOPIA PURĂ. Deşi erau atît de diferiţi, ei toţi semănau. Nimic nu putea interveni în viaţa celor care trăiau prin şi pentru artă, poate doar moartea... “Nu ne doream şi nu jinduiam, nu apărea nimic ce ar fi putut aparţine numai unora şi nici nu ne închipuiam că ar putea interveni ceva care să ne despartă. Dar mai ales... NU MURISE ÎNCĂ NIMENI. Teatrul nostru era un fel de falanster, era utopia lui Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci, care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii de breaslă, este de părere Irina Petrescu.

“Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus. Camaraderie, în primul rînd, cu nesmintita sa conotaţie militară. Onoare, probitate, punctualitate, eleganţă, uneori perfecţionism, preţuire, stimă, încredere. Încredere absolută. Moţu nu te poate înşela, Moţu nu te poate trăda sau păcăli, Moţu nu poate fi altcineva decît este, pentru că el există numai şi numai pentru că avem nevoie de el şi nimeni nu a dat semne că i-ar putea semăna şi înlocui. Pentru Teatrul Bulandra, Moţu va rămîne emblema sa de elastic şi de cristal, iar pentru mine un reper de graţie.”

CARPAŢI FĂRĂ FILTRU. Irina Petrescu nu a colecţionat multe întîmplări hazlii pentru că nu prea i s-au întîmplat. Dar turneul din 1979 din Statele Unite îi aminteşte de vremea “Carpaţilor fără filtru”: “în primul şi ultimul turneu glorios în Statele Unite în seara de adio, la Washington la Arena Stage unde jucasem Elisabeta R., tehnicienii de scenă au făcut o sărbătoare tehnicienilor noştri cu care se împrieteniseră pe butoane, cabluri şi cursoare Nelu Lazăr şi Sandu Schulder. Erau personajele principale. Mese întinse cu sandviciuri, grătare, băuturi. Liviu Ciulei ne-a rugat pe Moţu şi pe mine să mai rămînem după spectacol pentru a lega atmosfera (care era de mult foarte cordial încinsă). Pe vremea aceea eu încă fumam. Am scos pe masă pachetele de Carparţi fără filitru. Cîţiva maşinişti americani ne-au cerut cîte o ţigară...da, cu plăcere... trăgeau adînc, zîmbeau şi ne făceam cu ochiul. Noi trăgeam aşijderea, zîmbeam şi le răspundeau... iarbă, întrebau ei din ochi... da... Carpaţi... aha Carpaţi good, good, very good. Am fumat Carpaţi fără filtru pînă în 1994, cu puţin înainte de a muri Gina Patrichi. Două pachete pe zi. Făceam cu Moţu schimburi de mafioţi cu ajutorul unor tutungii prieteni. Două pachete de Sfîntul Gheorghe pe 3 de Iaşi. Gina a murit în martie ’94. A aşteptat pînă ce am plecat cu toţii într-un turneu în Columbia. O escală de 48 de ore la New York. A doua zi după ce am ajuns la New York vestea morţii ne-a împietrit pe toţi, îşi aminteşte Irina Petrescu. “Moţu era la Bucureşti (nu făcea parte din distribuţia lui Purcărete). Avea să o întîlnească peste cîţiva ani pe aceeaşi alee, vizavi, împreună cu prietenul său Adrian Pintea care i-o luase înainte cu cîteva luni în acelaşi an urît şi rău 2007.

A ÎNŢELES PRIMUL. Despre Moţu, Irina Petrescu ar putea povesti la nesfîrşit şi abia la sfîrşit realizează că tot ce ştia sau îşi închipuia că ştie nu are sfîrşit: “Ambiţia noastră şi puterea şi rigoarea nu pot fi adevărate şi valabile fără semnul fanatismului său în numele unui adevăr ştiut numai de el şi poate de noi, cei care l-am întîlnit, cunoscut şi iubit. El ne aşteaptă acolo, de mînă cu Gina şi cu Pintea şi, probabil, pun de o «Poezie a Muzicii Tinere» fără să aibă habar că tînăra muzică şi poezie nu mai seamănă cu idealurile sfîrşitului nostru de secol şi că nici nu-i pasă de ce a fost. E normal să fie aşa. Tu, Moţule, ai înţeles primul! De ce te-oi fi grăbit să pleci înainte de a ne împăca pe toţi, de a împăca vechea nebunie cu cea nouă, pe care noi nu o mai înţelegem şi o numim streche.”

“Teatrul nostru era un fel de falanster, era utopia lui Teodor Diamant, era...nu, nu era, ESTE ŞI AZI ÎNCĂ, UTOPIA PURĂ a cîtorva, mulţi-puţini năuci care mai cred în iubire, în strădanie, în bucuria de a aparţine unei confrerii de breaslă. Mă leagă de Moţu o profundă iubire care nu are nimic comun nici cu dragostea, nici cu prietenia, un sentiment compus…”
Irina Petrescu, actriţă

Sursa:

Jurnalul National

Editie de Colectie

1 septembrie 2008