Mariana Mihut - Unii spun despre ea ca e geniala...

Mariana Mihut

- Doamna Mariana Mihut, cam cat va "costa" un rol in teatru? Cata munca, energie si har risipiti, pentru a va magnetiza spectatorii, pentru a crea acea punte miraculoasa spre ei?

- Oricat de mare ar fi pretul, bucuria e inzecita. In fond, asta este ratiunea noastra de a fi. Efortul, chinul... astea se uita cel mai repede. Pana la urma, ne ramane satisfactia de a juca intr-un spectacol bun, de a bucura publicul, de a avea parteneri minunati, de a colabora cu regizori minunati. Desigur, scena cere si sacrificii. Mi s-a intamplat sa vad colegi venind la spectacol cu 40-41 de grade. Petrica Gheorghiu, saracul, a venit odata atat de bolnav la un spectacol, incat credeam ca se va prapadi acolo, pe scena. Si mie mi s-a intamplat sa fiu foarte, foarte racita, sa tusesc pana la sufocare. Si totusi, odata iesit in fata publicului, simti ca se petrece o minune... Te concentrezi fara sa-ti dai seama. Si... parca joci si mai bine... poate din cauza febrei. Cine stie? Ce-i drept, minunea nu dureaza decat doua ore si jumatate. Dupa care, ajuns acasa, te prabusesti in suferinta... De-a lungul carierei mele am avut alaturi niste eroi - pur si simplu. Uite, imi amintesc ca jucam cu Ileana Predescu intr-o piesa de Roger Vitrac. Ea venea din spital si juca... A jucat pana s-a prapadit... A fost unul dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut. O actrita extraordinara! Ori Gina Patrichi! Gina aflase ca are cancer. Si totusi, a avut puterea sa joace pana in ultima clipa si a facut un mare rol in Antoniu si Cleopatra. Doamne, Dumnezeule! De cata generozitate, de cata daruire era capabila Gina!

(...) - Asadar, ati intrat dintr-un foc, inca studenta fiind, in elita artistica a lumii romanesti. Pe cine ati mostenit? Cine v-a dat pasaportul pentru aceasta lume?

- Nu stiu. Chiar nu stiu. Banuiesc ca fiecare din parintii mei a contribuit, intr-un fel, la drumul meu catre teatru, la acest... pasaport. Tata canta la chitara... Mama era foarte dotata pentru teatru. Cred ca ar fi fost o actrita mult mai buna decat mine. Si mai cred ca abia acum, la varsta asta, am inceput sa seman cu ea. Eu am terminat liceul la Pitesti. Acolo puteai sa vezi spectacole foarte bune. Mai veneau turnee si de la Bucuresti. Imi aduc si azi aminte cat de emotionata eram vazand actorii pe scena ori pe strada. Atat de emotionata, ca daca-i intalneam in drumul meu... traversam. Porneam spre celalalt trotuar. Cu aceeasi placere mergeam si la cinema. Rulau pe-atunci - tineti minte? - unele filme sovietice extraordinare. Mari regizori, mari actori. Mi-aduc aminte ca am plans in hohote la Zboara cocorii, o capodopera. Mi-a placut enorm Tatiana Samoilova. Ce actrita!

- Din acest sentiment de admiratie ati ajuns sa dati la teatru? Ori a fost o intamplare?
Mariana Mihut

- Nu. N-a fost o intamplare. Bunica mea - cea care ne conducea intr-un fel destinele (pe al meu si al mamei mele) - ar fi vrut sa dau la medicina. Sa fiu "doamna doctor". Suna foarte bine. Drept pentru care eu le-am promis ca o sa invat pentru doua facultati. Si chiar am invatat. Avantajul in cazul facultatii de Teatru era faptul ca examenul de admitere se dadea inaintea celorlalte facultati. Dar n-am apucat sa dau la Medicina si nici la Comertul exterior, pentru care ma pregatisem. Am reusit la teatru din primul foc. In comisie erau toti marii profesori ai Institutului, adica cei care urmau sa se ocupe de viitorii studenti din anul intai. Cine erau astia? Pai, Jules Cazaban, Beate Fredanov, A. Pop Martian, Costache Antoniu. Nume de legenda, nu-i asa? Eu am dat examen cu un fragment din Nunta in codru a lui Cosbuc si cu o poezie de Arghezi.

Tot articolul AICI

Craciunul in lumea teatrului de altadata

Crăciunul în lumea teatrului de altădată

“Și'n vremea ce toți se recreiază, se odihnesc, se distrează, actorii trebuie să fie la postul lor mai mult decât oricând în zilele Crăciunului. Căci vine periferia, vin școlarii, vin acei cari în tot timpul anului nu văd decât exteriorul teatrului; vine “poporul" să se distreze, să râdă sau să plângă, să aplaude și apoi să povestească o iarnă întreagă familiei reunite în jurul sobei “ce frumos a fost la teatru".

Asta spunea în debutul articolului său “Crăciunul în lumea teatrului” publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 21 decembrie 1929 - reporterul Ion Golea. Aceasta este de altfel și motivația pentru care reporterul interbelic a pătruns în lumea marilor noștri actori din acea perioadă, în căutarea unor amintiri sau impresii ale celor care trebuiau să își sacrifice, în slujba spectatorilor, bucuria sărbătoririi Crăciunului în familie. O să redau răspunsurile câtorva dintre cei intervievați pentru că, nu-i așa, “interesante sau spirituale, străbătute de o nuanță de melancolie sau de veselie, marea lor valoare constă în aceea că înfățișează o mică părticică din sufletul atât de complex al adevăraților artiști” :

MAESTRUL NOTTARA ne-a spus:

Constantin. I.  Nottara

„ Mi-a plăcut totdeauna să joc de Crăciun, ca și în orice reprezentație ce se dă la Teatrul Național. În afară de satisfacția ce mi se procura, cu interpretarea rolurilor mele, mi se oferea și prilejul să contribui cu o mică părticică, laolaltă cu toți colegii mei, la desvoltarea dragostei ce publicul trebuie s'o capete pentru teatru.

Cu mult înainte de război, când teatrul tânjea, din lipsă de spectatori, cu toate că se juca numai de 3 sau 4 ori pe săptămână și nu erau deloc matineuri ca astăzi, poate că încolțea în sufletul actorului și un alt factor, în afară de grija rolului său, acela al sentimentului de curiozitate privitor lapublicul pestriț ce umplea sala teatrului de sărbătorile Crăciunului sau ale Paștelui. Pe vremea aceea nu exista repaos duminical și negustorii ca și slujbașii lor, stăteau un an întreg în prăvălie și nu o închideau decât la Paște și la Crăciun și atunci teatrul era tixit cu copăieri și neamurile lor feminine, cu tistimele pe cap și cu scurteici în toate culorile și îmblănite din belșug. Veneau să asiste la teatru cum se joacă Iancu Jianu și Tunsu Haiducu; să facă reflecții în gura mare și să ia în chip  serios parte la desfășurarea lor, din dramele haiducești, astfel că la un moment dat, nu se mai înțelegeau actorii pe scenă; era o hărmalaie ca la bâlci, ce deabia se potolea odată cu lăsarea cortinei și cu entre-actul ce se anunța. Imediat însă, începea în sală un alt spectacol: copăierii din parter chemau pe nume pe cei de la galerie; aceștia nu se lăsau mai prejos, și-i chemau și ei la rândul lor, ba chiar le aruncau câte o căciulă sau două-trei coji de portocale, ba și ceva coji de semințe de dovleac. Inspectorul teatrului avea mult de lucru, la Paște și la Crăciun, cu publicul de felul acesta.

Astăzi, reprezentațiile decurg în ritmul lor obișnuit. La asemenea sărbători și actorii simt o plăcere deosebită să-și desfășoare puterea talentului lor, în fața unui public ascultător și dornic să se instruiască.”

***

DOAMNA MARIA FILOTTI, societară de onoare a Teatrului Național, ne-a dat următorul răspuns:

Maria Filotti

“ Îmi face o nespusă plăcere să petrec Crăciunul în familie împreună cu rudele mele. Totuși, gândindu-mă la publicul de care mă leagă atâtea amintiri frumoase și gândindu-mă mai ales la publicul care frecventează teatrul în zilele Crăciunului, mărturisesc că-mi face o plăcere tot atât de mare, poate mai mare, să joc în zilele Sfintei Sărbători. Căci sunt mulți acei care nu au prilejul să vadă teatru decât în zilele de Crăciun. Acei care nu pot să-și permită luxul de a frecventa teatrul decât de sărbători. Și plăcerea mea se mărește, sufletul mi se umple de bucurie, la gândul că și eu am contribuit cu ceva la recreerea, la mulțumirea sufletească a acestora. Dintre toate spectacolele de Crăciun, acela de la care păstrez amintirile cele mai frumoase, amintiri pe care nu le voi uita niciodată, este “Romanța".

***

Răspunsul domnului GEORGE VRACA:

George Vraca

“ Actorul n'are sărbătoare! De când joc teatru (zece ani), nu-mi amintesc să nu fi jucat de Crăciun. Această bucurie de a fi cu “ai mei” laolaltă mi-a furat-o teatrul. E drept că mi-a dat altele în schimb. Totuși, sunt dornic de a petrece un Crăciun așa cum îl făceam în copilărie. Câtă veselie era în casă!... Astăzi - o zi ca oricare alta.

O amintire plăcută de Crăciun? Da! Acum doi ani, la Teatrul Național, în prima zi de Crăciun, după matineu, intră în cabină un țăran voinic cu nevastă-sa și un copil. Surprins pentru un moment, mă lămurii după câteva cuvinte. Era fosta mea ordonanță din război, Gheorghe Dumbravă. Venise din nordul Moldovei, cu nevasta și copilul, să mă vadă. Aflase ceva vag despre mine, de prin gazete. I-am luat la mine acasă. Mi-a mărturisit că nu-i tocmai încântat de meseria mea. El se aștepta ca fostul lui ofițer să facă altceva în civilitate. Am încercat să-i explic că ceea ce fac eu e o meserie onorabilă și frumoasă. Și nu mai întelegea el un lucru: la teatru mă văzuse că mă sărutam cu o altă cucoană decât soția mea, pe care acum o avea în fața lui și o compătimea. La drept vorbind, poate că avea puțină dreptate. Am stat cu el, până noaptea târziu și m'am simțit mai bine decât în tovărășia celui mai rafinat intelectual. Acest om m'a făcut să petrec o zi de Crăciun frumoasă.”

***

D-na MARIOARA VOICULESCU, societară a Teatrului Național, ne-a dat următorul răspuns:

Marioara Voiculescu

“Am jucat mai totdeauna în zilele Crăciunului. Noi artiștii, suntem sortiți muncii tocmai în clipele în care ceilalți se distrează. Nu-mi place să joc de Crăciun. Un mare sentiment de tristețe se strecoară atunci în sufletul meu. Am moștenit de la părinții mei, burghezi cu rost și cumsecade, iubirea de căminul meu, bucuria de a sta acasă și un grăunte de burghezie, care nu aduce nici o știrbire firii mele de artistă. Caracterul nu mi-e boem. Iată de ce mi-e drag, într’o zi de Crăciun, să stau în casa mea, împodobită de mine, să stau lângă copilul meu și lângă ființele pe care le iubesc și să le fac pom de Crăciun. De aceea, eu care ador teatrul, într’o zi de Crăciun mă duc să-mi fac datoria cu silnicie.

Motivul pentru care îmi place mai mult Crăciunul căminului? Ce delicată întrebare și ce greu e să răspunzi la ea numai în câteva cuvinte. Noi, femeile, trăim numai prin sentimentele noastre.Când sufletește suntem “singure”, fără o afecțiune profundă care să ne încălzească viața, atunci iarna e de două ori mai groaznică, frigul și întunericul de două ori mai mari, totul e întristare în juru-ți. Nici o ambiție, nici un orgoliu, nici un succes, nu au putut înlocui vreodată în vreun suflet de femeie această nevoie de tandrețe. Crăciunul care mi-a găsit sufletul încălzit de o astfel de tandrețe a fost cel mai frumos, iar în ceilalți ani… Mi-e groază de iarnă, de frig, de singurătate, mi-e groază de multe lucruri și iarna sunt totdeauna tristă, mult mai tristă ca vara. Firea începe să se consoleze de multe amărăciuni abia în primăvară, la primele raze ale soarelui. Sigur și multe amintiri plăcute. Moș Crăciun aduce câteodată și celor mari câte un săculeț cu bucurii. Nu ne aduce el prea multe de teamă că ne va da prostul obicei de fi fericiți.”

***

Aura Buzescu

Pe doamna Aura Buzescu am găsit-o în cabina d-sale, de la “Teatrul Ventura", gata de a intra în scenă pentru actul al doilea din “Melo".

“ - O întrebare din partea “Realității ilustrate"…

- Întrebare?

- De actualitate! S'a întâmplat vreo stagiune în care să nu jucați de Crăciun?

- Să-ți spun drept, n'ași putea să-ți precizez. E foarte posibil…

- Și vă face plăcere când jucați de Crăciun?

- Să fiu sinceră?... Nu! Nu știu de ce dar am impresia că tocmai atunci omul trebuie să rămână acasă, cu familia și cu purcelușul pe varză.

- Aveți vreo amintire, plăcută sau neplăcută, de la vreun spectacol jucat de Crăciun?

- Amintiri neplăcute? Câte poftești. La ce bun să le răscolim?

- Amintiri plăcute? Sper să am doar de la acest Crăciun încolo…

- De ce?

- Cum de ce? - intervine Soare care tocmai intrase în cabină. Pentru că de Crăciunul actual, va juca “Melo” în fiecare matineu și seara, trei zile de-a rândul… Poate fi ceva mai plăcut decât asta? Doamna Buzescu subliniază gluma directorului de scenă, cu un surâs șăgalnic…

- Răspunsul ți-l voi da de Anul Nou…

- Când vei juca tot “Melo"! – conchide Vraca, invitâdu-și camarada să intre în scenă.”

***

Dl. GEORGE CALBOREANU societar al Teatrului Național, ne-a spus:

George Calboreanu

“În opt Crăciunuri, de când sunt în teatru, am jucat 48 de spectacole. N'am avut nici o preferință. Toate mi-au plăcut. 

De altfel, trebuie să mărturisesc că zilele în care nu joc sunt groaznice pentru mine. Sunt plictisit și enervat. Nu-mi mai găsesc locul nicăieri. Pe urmă, mai am și ghinionul de a mă simți atât de singur, când nu sunt în fața publicului, încât a nu juca ziua de Crăciun ar însemna pentru mine nu mă bucura și eu de Nașterea Domnului.”

 ***

Doamna AGEPSINA MACRI EFTIMIU ne-a spus:

Agepsina Macri Eftimiu

“ Am jucat de multe ori în zilele de sărbătoare, iarna; am intrat în teatru cu viscol, ca să ies în nopți liniștite, cu cer albastru, înstelat și cu lună care lumina zăpada proaspătă. Era Crăciunul, era Anul Nou, era Bobotează? Nu știu.

Știu că bucuria însăși a zăpezii a fost darul adus de sărbătorile iernii. Teatrul câștigă în farmec și intensitate atunci când îl privești iarna, izolându-te în mirajul scenic, când afară sunt zile aspre și natura te gonește din sânul ei."

Sursa:

http://deieri-deazi.blogspot.ro/2015/12/craciunul-in-lumea-teatrului-de-altadata.html

Ion Caramitru – Riccardo Fontana

Ion Caramitru ("Vicarul" de Rolf Hochhuth )

Rep: Ce a insemnat acest rol pentru dumneavoastra? 

Ion Caramitru: A fost al doilea mare rol pe care l-am primit, ca tanar angajat al Teatrului Bulandra. Mai jucasem in „Candida” de George Bernard Shaw, dar acest rol – intr-o piesa de atitudine politica si cu combustie istorica si cu trasee apropiate de destinul lumii noastre moderne – nu primisem si nu speram sa primesc. Marea bucurie a fost intalnirea cu Radu Penciulescu, regizorul pe care il admiram, pedagog extraordinar care mi-a incredintat partitura lui Riccardo Fontana. Profesorul Penciulescu ma cunostea din Institut, unde eram student si jucam Hamlet. Ma stia, nu m-a luat ca din oala. Pentru mine a contat enorm acest spectacol exceptional, plin de energie si atitudine, atat estetica, cat si programatica. Spectacolul a fost primit cu un imens entuziasm in epoca. Era o dezbatere teatrala despre ceea ce s-a intamplat in cel de-al doilea razboi mondial. Erau lucruri de care lumea stia, dar nu atat de intens si artistic pus in valoare ca in spectacolul respectiv. 

Rep: Ce va amintiti din acea montare? Cum era scena, cum era scenografia, cum era atmosfera? 

Ion Caramitru: Practic, podiumul salii de la Gradina Icoanei era scena pentru toate momentele, pentru toate scenele piesei, astfel incat era un spectacol deschis, fara ascunzisurile de culise ale teatrului clasic, un spectacol-manifest, spectacol-dezbatere, folosind numai destine umane in conjunctura istorica reala din care se nascuse piesa.

reporter – Casa de Productie TVR 
http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/?p=20063

Sursa: “Concept”
Revista editata de Departamentul de Cercetare
vol 9-10 – nr 2/2014 si nr 1/2015

RADU PENCIULESCU

Radu Penciulescu

Nascut in 1930, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” la clasa lui George Dem. Loghin si a Dinei Cocea, unde a fost coleg de generatie cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu este considerat de multi nu numai un regizor marcant al generatiei sale, ci si „parintele scolii romanesti de regie”. Traseul acestui veritabil om de teatru este profund legat atat de practica regiei de teatru, cat si de activitatea sa pedagogica. Asa cum remarca un cronicar intr-un articol publicat in revista „Teatrul Azi” termenul de „cariera” ar fi cel mai putin potrivit in contextul vietii lui Penciulescu, un artist ce a fost, mai presus de orice „autorul propriei sale vieti”, fapt ce ni-l demonstreaza si biografia sa. Dupa ce a petrecut un an alaturi de Vlad Mugur la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, Penciulescu a plecat la Oradea ca regizor angajat al noii sectii romane a teatrului, ca sa fie mai apoi, din 1964 pana in 1969, cand si-a dat demisia, primul director al Teatrului Mic din Bucuresti si totodata profesor titular la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale”. In aceasta perioada a creat spectacole memorabile cum ar fi: "Casa inimilor sfaramate" (Teatrul de Comedie, 1963), "Dansul sergentului Musgrave" de John Arden (Teatrul National din Targu Mures, 1969), "Regele Lear" de Shakespeare (Teatrul National din Bucuresti, 1970), "Woyzeck" de Buchner (Teatrul Tineretului Piatra Neamt, 1970), "Vicarul" de Hochhuth (Teatrul „Bulandra”, 1972). In 1973 dupa interzicerea "Revizorului" regizat de Lucian Pintilie si a dorintei autoritatilor comuniste de a epura elita culturala romaneasca punand-o in postura de a alege intre teroarea cenzurii, interzicerilor si in cele din urma a retragerii dreptului de a profesa in tara, si autoexil, Radu Penciulescu a plecat in Suedia unde a ocupat postul de profesor intai la Institutul Dramatic din Stockholm, apoi la Conservatorul din Malmo. In exil si-a continuat si cariera artistica montand Shakespeare, Gogol, Cehov, Jarry, Brecht, Strindberg pe scene din Belgia, Suedia, Franta, Finlanda, Anglia, Statele Unite, Islanda si Canada. Dupa 1990, Radu Penciulescu a revenit in Romania si a lucrat in sistem de workshop la Teatrul National Bucuresti pe teme shakespeariene si la Olanesti pe texte din Cehov. In 2002, tot la TNB a montat spectacolul "Celalalt Cioran", un scenariu dupa „Caietele” lui Emil Cioran, subintitulat „atelier-lectura”, realizat impreuna cu criticul George Banu, "Legenda Marelui Inchizitor", dramatizare dupa un capitol din romanul „Fratii Karamazov” de F. M. Dostoievski, cu Victor Rebengiuc, in 2009, si "Macbeth", de Shakespeare, cu Ion Caramitru si Valeria Seciu, in 2011. 

Teatrul esentializat

Radu Penciulescu este considerat unul dintre cei mai cerebrali regizori ai generatiei sale. Interesul sau s-a manifestat cu precadere in zona teatrului de idei si a teatrului – documentar realizand asa cum o spune David Esrig un „teatru etic, politic –militant”.
Creatia sa de pana la momentul octombrie 1973, cand a parasit tara, poate fi impartita in trei etape:

 

Intalnirile UNATC - Mircea Albulescu

Radu Beligan si Mircea Albulescu

Adrian Titieni: Multumim domnului profesor ca a dat curs invitatiei noastre. Credem in necesitatea
intalnirilor pe taram profesional si spiritual si, in virtutea acestei necesitati, v-am invitat astazi aici pentru ca studentii anului I si anului II, de la diferite sectii ale universitatii noastre, sa aiba ocazia sa va cunoasca.

M. A.: Buna ziua. Va multumesc. Nu am nimic sa va spun... decat daca ma intrebati ceva. Fa-ma, Doamne, mare, mare, sa scrie primul, mare pe afis Albulescu, Albulescu, Albulescu... iar Beligan mic, mic, mic... (rasete in sala) De ce sa nu fiu sincer cu voi? Sa-i dea Dumnezeu sanatate mesterului ca ne stim de-o viata, iar el a fost de vreo cateva ori directorul meu. Am avut aceasta ocazie. Pentru ca, in momentul in care am terminat scoala, Victor Rebengiuc si o serie intreaga de colegi de clasa au spus: „Noi mergem la Teatrul Municipal, acolo, ca e doamna Bulandra, e un teatru serios, un teatru bun.” Intre timp, profesoara mea, doamna Aura Buzescu vroia sa faca o piesa la Teatrul National si ma ia si pe mine sa joc cu dansa. Insa noi aveam, cum veti avea si voi, examenul de anul IV, 3-4-5 bucati acolo. Si eram colegi, trebuia sa ma duc cu dansii la Teatrul Municipal ca sa facem cate o scena, sa ne spuna: „Te iau.”/„Nu te iau.” Se intampla povestea. Eu intre timp faceam de multa vreme figuratie si am fost unul dintre putinii studenti in anul I care era in acelasi timp angajat al Teatrului National. Si m-a chemat directorul de atunci: „Bai baiete, nu se poate sa fii student in anul I si actor la Teatrul National.” „Dom’le, sunt actor in ansamblu...” „Nu conteaza. Pleaca de acolo sau pleci de la noi!” N-am avut incotro, am plecat de acolo. Deci asta a fost povestea de inceput... Dupa concurs, am plecat acasa, mergeam asa, agale. Si aud pe nea Jenica Manta, era actor la Teatrul Municipal, un actor mare asa ca mine, facea box. Din pacate nu stiti niciunul dintre numele astea, dar poate odata scoateti o lista cu ei si cu poze. Sa vedem de unde venim noi. Pentru ca suntem o familie. Asta e un lucru foarte important, sa stiti. Ne batem, ne scuipam, ne injuram... pe scena. Insa, cand iesim afara suntem prieteni buni si ne dam unul altuia si viata din noi... Deci, a venit dupa mine nea Jenica Manta si a strigat: „Bai!”, ca nu stia cum ma cheama. „Da, ce e, nea Jenica?” „Vino inapoi, te cheama baba!” „Cum, ma cheama baba?” „Doamna Bulandra te cheama. Vino inapoi!” „Pai, ce treaba am eu cu doamna Bulandra?” „Du-te!” si tar, tar, tar pana la etajul I - daca nu stiti o sa vreti sa stiti ca sus, la etajul I, e directia. Si, cand am ajuns acolo, doamna Bulandra, cu vreo doi insi pe langa dansa: „Maai... (cautand numele) Albulescu. Pai, tu nu ai actele bagate aici, unde sunt actele tale?” „Doamna, eu nu am acte aici, ma duc la Teatrul National.” „Unde te duci, ma?” „La Teatrul National... ” „Bine, din clipa asta esti angajat la mine. Panciule, da-i leafa.” Ce sa faci? „A batrana”, cum zicea Amza, vroia sa ma ia asa fara sa stie cine sunt. Monica Werther vroia sa faca piesa cu mine si cu doamna Buzescu. „Stiti, eu, eu... nu, nu, nu pot... ca ma dau...” „Mai Albulescule, ti-am dat leafa? Ce mai vrei?” Nu luasem nimic, numai a zis-o. (rasete) Asa am ramas la Teatrul Municipal cu director doamna Bulandra. 
„B”-ul a avut o influenta foarte mare in viata mea. Aura Buzescu, prima mea profesoara, doamna Bulandra, prima mea directoare, dupa care apare al treilea „B” si cel mai lung, are si 97 de ani acum – Beligan. La Teatrul Municipal se face spectacolul „Troilus si Cresida” si atunci domnul Beligan, director la Teatrul de Comedie m-a chemat: „Vino ma aici si stai cu noi. Facem piesa asta. Marin Moraru, Dinica, toti suntem acolo.” M-am dus la domnul Ciulei si i-am spus „Domnu’ Ciulei, uite dom’ne, ma cheama sa ma duc asa, sa fac asa.” Eu aveam cateva cuie in cap deja. Si el, cu o tristete enorma in ochi mi-a spus „Mircea, du-te...” si m-am dus. Am facut acolo “Troilus si Cresida”, dupa care am facut inca vreo 10-12 piese in 10 ani de zile. Dupa care, domnul Beligan se duce ca director la National, unde avea sa faca ce n-a avut nimeni curajul sa faca, in afara de mesterul Storin... o sa fie imediat o paranteza. Va spune ceva numele asta? Daca va spune, e bine, daca nu, e pacat. Ei sunt bunicii nostri. Ei au avut o fata si fata lor a facut o fata si fata aia m-a facut pe mine ... Si alta fata v-a facut pe voi! Trebuie sa stiti... asta e familia noastra si trebuie sa o respectam, si sa o iubim, si, daca se poate, din cand in cand, sa o pomenim. Mai, sa ma pomeniti! (rasete in sala)
Unde ramasesem? La Storin. Ultimul spectacol pe care l-a facut, batran-batran, a fost “Lear”-ul. Apoi, am jucat cu dansul in alta piesa la Teatrul Municipal, o piesa romaneasca. Si el, intr-o pauza, mi-a zis: „Bai, ce faci dupa repetitie? Hai cu mine!”. Pe langa Cismigiu, la carciuma, ne-am asezat la masa. A comandat cate o friptura, o bere pentru dansul, o bere pentru mine si, la jumatatea fripturii, s-a oprit: „Bai, baiete, fii atent aici. Tu, daca lasi pripeala asta din vorba, sa le spui sa-ti dea sa joci “Danton”-ul lui Camil.” O piesa despre care Calinescu a scris „Aceasta piesa nu se poate juca!!!”. Trei semne de mirare. Nu se poate juca, 100 de personaje, etc. Un mare regizor, care a facut intr-un fel prin munca lui de zeci de ani Teatrul National, este Horea Popescu. E bine sa stiti. Eu am mai facut, inainte de asta, Danton la radio. Am uitat sa va spun! Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Iubesc teatrul radiofonic la ne-bu-ni-e! Pentru ca, daca o mie de oameni asculta intr-o seara o piesa de teatru... si sunt niste piese atat de minunate, cu sutele. Va jur eu! (rasete) Prindeti-ma in fiecare seara pe Radio Cultural. Seara se dau cel putin doua sau trei piese de teatru. Si aveti ocazia sa-i auziti pe aia pe care sigur nu i-ati vazut, de-abia ii stiu eu, alde Manolescu, Ion Manolescu. Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Asa… Si, in momentul cand Horea Popescu a facut “Danton”-ul la Teatrul National, Robespierre juca domnul Beligan, hop m-a luat si pe mine. A intrat in discutie, de ce sa nu fiu sincer, si George Constantin, care a fost promotia noastra, dar nu in clasa noastra. Acum, din nu stiu ce motiv, au zis hai sa-l luam pe asta… ca e mai urat (rasete). In felul asta, peste timp si peste moarte, am dat viata unui gand al lui Storin.

Sursa: “Concept”
Revista editata de Departamentul de Cercetare
vol 9-10 – nr 2/2014 si nr 1/2015 (fragment)