Picture Background

Wednesday, December 30, 2015

Mariana Mihut - Unii spun despre ea ca e geniala...

Mariana Mihut

- Doamna Mariana Mihut, cam cat va "costa" un rol in teatru? Cata munca, energie si har risipiti, pentru a va magnetiza spectatorii, pentru a crea acea punte miraculoasa spre ei?

- Oricat de mare ar fi pretul, bucuria e inzecita. In fond, asta este ratiunea noastra de a fi. Efortul, chinul... astea se uita cel mai repede. Pana la urma, ne ramane satisfactia de a juca intr-un spectacol bun, de a bucura publicul, de a avea parteneri minunati, de a colabora cu regizori minunati. Desigur, scena cere si sacrificii. Mi s-a intamplat sa vad colegi venind la spectacol cu 40-41 de grade. Petrica Gheorghiu, saracul, a venit odata atat de bolnav la un spectacol, incat credeam ca se va prapadi acolo, pe scena. Si mie mi s-a intamplat sa fiu foarte, foarte racita, sa tusesc pana la sufocare. Si totusi, odata iesit in fata publicului, simti ca se petrece o minune... Te concentrezi fara sa-ti dai seama. Si... parca joci si mai bine... poate din cauza febrei. Cine stie? Ce-i drept, minunea nu dureaza decat doua ore si jumatate. Dupa care, ajuns acasa, te prabusesti in suferinta... De-a lungul carierei mele am avut alaturi niste eroi - pur si simplu. Uite, imi amintesc ca jucam cu Ileana Predescu intr-o piesa de Roger Vitrac. Ea venea din spital si juca... A jucat pana s-a prapadit... A fost unul dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut. O actrita extraordinara! Ori Gina Patrichi! Gina aflase ca are cancer. Si totusi, a avut puterea sa joace pana in ultima clipa si a facut un mare rol in Antoniu si Cleopatra. Doamne, Dumnezeule! De cata generozitate, de cata daruire era capabila Gina!

(...) - Asadar, ati intrat dintr-un foc, inca studenta fiind, in elita artistica a lumii romanesti. Pe cine ati mostenit? Cine v-a dat pasaportul pentru aceasta lume?

- Nu stiu. Chiar nu stiu. Banuiesc ca fiecare din parintii mei a contribuit, intr-un fel, la drumul meu catre teatru, la acest... pasaport. Tata canta la chitara... Mama era foarte dotata pentru teatru. Cred ca ar fi fost o actrita mult mai buna decat mine. Si mai cred ca abia acum, la varsta asta, am inceput sa seman cu ea. Eu am terminat liceul la Pitesti. Acolo puteai sa vezi spectacole foarte bune. Mai veneau turnee si de la Bucuresti. Imi aduc si azi aminte cat de emotionata eram vazand actorii pe scena ori pe strada. Atat de emotionata, ca daca-i intalneam in drumul meu... traversam. Porneam spre celalalt trotuar. Cu aceeasi placere mergeam si la cinema. Rulau pe-atunci - tineti minte? - unele filme sovietice extraordinare. Mari regizori, mari actori. Mi-aduc aminte ca am plans in hohote la Zboara cocorii, o capodopera. Mi-a placut enorm Tatiana Samoilova. Ce actrita!

- Din acest sentiment de admiratie ati ajuns sa dati la teatru? Ori a fost o intamplare?
Mariana Mihut

- Nu. N-a fost o intamplare. Bunica mea - cea care ne conducea intr-un fel destinele (pe al meu si al mamei mele) - ar fi vrut sa dau la medicina. Sa fiu "doamna doctor". Suna foarte bine. Drept pentru care eu le-am promis ca o sa invat pentru doua facultati. Si chiar am invatat. Avantajul in cazul facultatii de Teatru era faptul ca examenul de admitere se dadea inaintea celorlalte facultati. Dar n-am apucat sa dau la Medicina si nici la Comertul exterior, pentru care ma pregatisem. Am reusit la teatru din primul foc. In comisie erau toti marii profesori ai Institutului, adica cei care urmau sa se ocupe de viitorii studenti din anul intai. Cine erau astia? Pai, Jules Cazaban, Beate Fredanov, A. Pop Martian, Costache Antoniu. Nume de legenda, nu-i asa? Eu am dat examen cu un fragment din Nunta in codru a lui Cosbuc si cu o poezie de Arghezi.

Tot articolul AICI


Wednesday, December 23, 2015

Craciunul in lumea teatrului de altadata

Crăciunul în lumea teatrului de altădată


Și'n vremea ce toți se recreiază, se odihnesc, se distrează, actorii trebuie să fie la postul lor mai mult decât oricând în zilele Crăciunului. Căci vine periferia, vin școlarii, vin acei cari în tot timpul anului nu văd decât exteriorul teatrului; vine “poporul" să se distreze, să râdă sau să plângă, să aplaude și apoi să povestească o iarnă întreagă familiei reunite în jurul sobei “ce frumos a fost la teatru".

Asta spunea în debutul articolului său “Crăciunul în lumea teatrului” publicat în revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 21 decembrie 1929 - reporterul Ion Golea. Aceasta este de altfel și motivația pentru care reporterul interbelic a pătruns în lumea marilor noștri actori din acea perioadă, în căutarea unor amintiri sau impresii ale celor care trebuiau să își sacrifice, în slujba spectatorilor, bucuria sărbătoririi Crăciunului în familie. O să redau răspunsurile câtorva dintre cei intervievați pentru că, nu-i așa, “interesante sau spirituale, străbătute de o nuanță de melancolie sau de veselie, marea lor valoare constă în aceea că înfățișează o mică părticică din sufletul atât de complex al adevăraților artiști” :


MAESTRUL NOTTARA ne-a spus:

Constantin. I.  Nottara
 Mi-a plăcut totdeauna să joc de Crăciun, ca și în orice reprezentație ce se dă la Teatrul Național. În afară de satisfacția ce mi se procura, cu interpretarea rolurilor mele, mi se oferea și prilejul să contribui cu o mică părticică, laolaltă cu toți colegii mei, la desvoltarea dragostei ce publicul trebuie s'o capete pentru teatru.

Cu mult înainte de război, când teatrul tânjea, din lipsă de spectatori, cu toate că se juca numai de 3 sau 4 ori pe săptămână și nu erau deloc matineuri ca astăzi, poate că încolțea în sufletul actorului și un alt factor, în afară de grija rolului său, acela al sentimentului de curiozitate privitor lapublicul pestriț ce umplea sala teatrului de sărbătorile Crăciunului sau ale PașteluiPe vremea aceea nu exista repaos duminical și negustorii ca și slujbașii lor, stăteau un an întreg în prăvălie și nu o închideau decât la Paște și la Crăciun și atunci teatrul era tixit cu copăieri și neamurile lor feminine, cu tistimele pe cap și cu scurteici în toate culorile și îmblănite din belșug. Veneau să asiste la teatru cum se joacă Iancu Jianu și Tunsu Haiducu; să facă reflecții în gura mare și să ia în chip  serios parte la desfășurarea lor, din dramele haiducești, astfel că la un moment dat, nu se mai înțelegeau actorii pe scenă; era o hărmalaie ca la bâlci, ce deabia se potolea odată cu lăsarea cortinei și cu entre-actul ce se anunța. Imediat însă, începea în sală un alt spectacol: copăierii din parter chemau pe nume pe cei de la galerie; aceștia nu se lăsau mai prejos, și-i chemau și ei la rândul lor, ba chiar le aruncau câte o căciulă sau două-trei coji de portocale, ba și ceva coji de semințe de dovleac. Inspectorul teatrului avea mult de lucru, la Paște și la Crăciun, cu publicul de felul acesta.

Astăzi, reprezentațiile decurg în ritmul lor obișnuit. La asemenea sărbători și actorii simt o plăcere deosebită să-și desfășoare puterea talentului lor, în fața unui public ascultător și dornic să se instruiască.”

***

DOAMNA MARIA FILOTTI, societară de onoare a Teatrului Național, ne-a dat următorul răspuns:

Maria Filotti
“ Îmi face o nespusă plăcere să petrec Crăciunul în familie împreună cu rudele mele. Totuși, gândindu-mă la publicul de care mă leagă atâtea amintiri frumoase și gândindu-mă mai ales la publicul care frecventează teatrul în zilele Crăciunului, mărturisesc că-mi face o plăcere tot atât de mare, poate mai mare, să joc în zilele Sfintei Sărbători. Căci sunt mulți acei care nu au prilejul să vadă teatru decât în zilele de Crăciun. Acei care nu pot să-și permită luxul de a frecventa teatrul decât de sărbători. Și plăcerea mea se mărește, sufletul mi se umple de bucurie, la gândul că și eu am contribuit cu ceva la recreerea, la mulțumirea sufletească a acestora. Dintre toate spectacolele de Crăciun, acela de la care păstrez amintirile cele mai frumoase, amintiri pe care nu le voi uita niciodată, este “Romanța".

***

Răspunsul domnului GEORGE VRACA:

George Vraca
“ Actorul n'are sărbătoare! De când joc teatru (zece ani), nu-mi amintesc să nu fi jucat de Crăciun. Această bucurie de a fi cu “ai mei” laolaltă mi-a furat-o teatrul. E drept că mi-a dat altele în schimb. Totuși, sunt dornic de a petrece un Crăciun așa cum îl făceam în copilărie. Câtă veselie era în casă!... Astăzi - o zi ca oricare alta.

O amintire plăcută de Crăciun? Da! Acum doi ani, la Teatrul Național, în prima zi de Crăciun, după matineu, intră în cabină un țăran voinic cu nevastă-sa și un copil. Surprins pentru un moment, mă lămurii după câteva cuvinte. Era fosta mea ordonanță din război, Gheorghe Dumbravă. Venise din nordul Moldovei, cu nevasta și copilul, să mă vadă. Aflase ceva vag despre mine, de prin gazete. I-am luat la mine acasă. Mi-a mărturisit că nu-i tocmai încântat de meseria mea. El se aștepta ca fostul lui ofițer să facă altceva în civilitate. Am încercat să-i explic că ceea ce fac eu e o meserie onorabilă și frumoasă. Și nu mai întelegea el un lucru: la teatru mă văzuse că mă sărutam cu o altă cucoană decât soția mea, pe care acum o avea în fața lui și o compătimea. La drept vorbind, poate că avea puțină dreptate. Am stat cu el, până noaptea târziu și m'am simțit mai bine decât în tovărășia celui mai rafinat intelectual. Acest om m'a făcut să petrec o zi de Crăciun frumoasă.”


***

D-na MARIOARA VOICULESCU, societară a Teatrului Național, ne-a dat următorul răspuns:

Marioara Voiculescu
Am jucat mai totdeauna în zilele Crăciunului. Noi artiștii, suntem sortiți muncii tocmai în clipele în care ceilalți se distrează. Nu-mi place să joc de Crăciun. Un mare sentiment de tristețe se strecoară atunci în sufletul meu. Am moștenit de la părinții mei, burghezi cu rost și cumsecade, iubirea de căminul meu, bucuria de a sta acasă și un grăunte de burghezie, care nu aduce nici o știrbire firii mele de artistă. Caracterul nu mi-e boem. Iată de ce mi-e drag, într’o zi de Crăciun, să stau în casa mea, împodobită de mine, să stau lângă copilul meu și lângă ființele pe care le iubesc și să le fac pom de Crăciun. De aceea, eu care ador teatrul, într’o zi de Crăciun mă duc să-mi fac datoria cu silnicie.

Motivul pentru care îmi place mai mult Crăciunul căminului? Ce delicată întrebare și ce greu e să răspunzi la ea numai în câteva cuvinte. Noi, femeile, trăim numai prin sentimentele noastre.Când sufletește suntem “singure”, fără o afecțiune profundă care să ne încălzească viața, atunci iarna e de două ori mai groaznică, frigul și întunericul de două ori mai mari, totul e întristare în juru-ți. Nici o ambiție, nici un orgoliu, nici un succes, nu au putut înlocui vreodată în vreun suflet de femeie această nevoie de tandrețe. Crăciunul care mi-a găsit sufletul încălzit de o astfel de tandrețe a fost cel mai frumos, iar în ceilalți ani… Mi-e groază de iarnă, de frig, de singurătate, mi-e groază de multe lucruri și iarna sunt totdeauna tristă, mult mai tristă ca vara. Firea începe să se consoleze de multe amărăciuni abia în primăvară, la primele raze ale soarelui. Sigur și multe amintiri plăcute. Moș Crăciun aduce câteodată și celor mari câte un săculeț cu bucurii. Nu ne aduce el prea multe de teamă că ne va da prostul obicei de fi fericiți.


***

Aura Buzescu
Pe doamna Aura Buzescu am găsit-o în cabina d-sale, de la “Teatrul Ventura", gata de a intra în scenă pentru actul al doilea din “Melo".

“ - O întrebare din partea “Realității ilustrate"…
- Întrebare?
- De actualitate! S'a întâmplat vreo stagiune în care să nu jucați de Crăciun?
- Să-ți spun drept, n'ași putea să-ți precizez. E foarte posibil…
Și vă face plăcere când jucați de Crăciun?
- Să fiu sinceră?... Nu! Nu știu de ce dar am impresia că tocmai atunci omul trebuie să rămână acasă, cu familia și cu purcelușul pe varză.
- Aveți vreo amintire, plăcută sau neplăcută, de la vreun spectacol jucat de Crăciun?
- Amintiri neplăcute? Câte poftești. La ce bun să le răscolim?
- Amintiri plăcute? Sper să am doar de la acest Crăciun încolo…
- De ce?
- Cum de ce? - intervine Soare care tocmai intrase în cabină. Pentru că de Crăciunul actual, va juca “Melo” în fiecare matineu și seara, trei zile de-a rândul… Poate fi ceva mai plăcut decât asta? Doamna Buzescu subliniază gluma directorului de scenă, cu un surâs șăgalnic…
- Răspunsul ți-l voi da de Anul Nou…
- Când vei juca tot “Melo"! – conchide Vraca, invitâdu-și camarada să intre în scenă.”


***

Dl. GEORGE CALBOREANU societar al Teatrului Național, ne-a spus:


George Calboreanu
În opt Crăciunuri, de când sunt în teatru, am jucat 48 de spectacole. N'am avut nici o preferință. Toate mi-au plăcut. 

De altfel, trebuie să mărturisesc că zilele în care nu joc sunt groaznice pentru mine. Sunt plictisit și enervat. Nu-mi mai găsesc locul nicăieri. Pe urmă, mai am și ghinionul de a mă simți atât de singur, când nu sunt în fața publicului, încât a nu juca ziua de Crăciun ar însemna pentru mine nu mă bucura și eu de Nașterea Domnului.”

 ***

Doamna AGEPSINA MACRI EFTIMIU ne-a spus:

Agepsina Macri Eftimiu
“ Am jucat de multe ori în zilele de sărbătoare, iarna; am intrat în teatru cu viscol, ca să ies în nopți liniștite, cu cer albastru, înstelat și cu lună care lumina zăpada proaspătă. Era Crăciunul, era Anul Nou, era Bobotează? Nu știu.

Știu că bucuria însăși a zăpezii a fost darul adus de sărbătorile iernii. Teatrul câștigă în farmec și intensitate atunci când îl privești iarna, izolându-te în mirajul scenic, când afară sunt zile aspre și natura te gonește din sânul ei."

Sursa:

Tuesday, December 15, 2015

Ion Caramitru – Riccardo Fontana

Ion Caramitru ("Vicarul" de Rolf Hochhuth )


Rep: Ce a insemnat acest rol pentru dumneavoastra? 

Ion Caramitru: A fost al doilea mare rol pe care l-am primit, ca tanar angajat al Teatrului Bulandra. Mai jucasem in „Candida” de George Bernard Shaw, dar acest rol – intr-o piesa de atitudine politica si cu combustie istorica si cu trasee apropiate de destinul lumii noastre moderne – nu primisem si nu speram sa primesc. Marea bucurie a fost intalnirea cu Radu Penciulescu, regizorul pe care il admiram, pedagog extraordinar care mi-a incredintat partitura lui Riccardo Fontana. Profesorul Penciulescu ma cunostea din Institut, unde eram student si jucam Hamlet. Ma stia, nu m-a luat ca din oala. Pentru mine a contat enorm acest spectacol exceptional, plin de energie si atitudine, atat estetica, cat si programatica. Spectacolul a fost primit cu un imens entuziasm in epoca. Era o dezbatere teatrala despre ceea ce s-a intamplat in cel de-al doilea razboi mondial. Erau lucruri de care lumea stia, dar nu atat de intens si artistic pus in valoare ca in spectacolul respectiv. 

Rep: Ce va amintiti din acea montare? Cum era scena, cum era scenografia, cum era atmosfera? 

Ion Caramitru: Practic, podiumul salii de la Gradina Icoanei era scena pentru toate momentele, pentru toate scenele piesei, astfel incat era un spectacol deschis, fara ascunzisurile de culise ale teatrului clasic, un spectacol-manifest, spectacol-dezbatere, folosind numai destine umane in conjunctura istorica reala din care se nascuse piesa.

reporter – Casa de Productie TVR 
http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/?p=20063

Sursa: “Concept”
Revista editata de Departamentul de Cercetare
vol 9-10 – nr 2/2014 si nr 1/2015


RADU PENCIULESCU

Radu Penciulescu

Nascut in 1930, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” la clasa lui George Dem. Loghin si a Dinei Cocea, unde a fost coleg de generatie cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu este considerat de multi nu numai un regizor marcant al generatiei sale, ci si „parintele scolii romanesti de regie”. Traseul acestui veritabil om de teatru este profund legat atat de practica regiei de teatru, cat si de activitatea sa pedagogica. Asa cum remarca un cronicar intr-un articol publicat in revista „Teatrul Azi” termenul de „cariera” ar fi cel mai putin potrivit in contextul vietii lui Penciulescu, un artist ce a fost, mai presus de orice „autorul propriei sale vieti”, fapt ce ni-l demonstreaza si biografia sa. Dupa ce a petrecut un an alaturi de Vlad Mugur la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, Penciulescu a plecat la Oradea ca regizor angajat al noii sectii romane a teatrului, ca sa fie mai apoi, din 1964 pana in 1969, cand si-a dat demisia, primul director al Teatrului Mic din Bucuresti si totodata profesor titular la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale”. In aceasta perioada a creat spectacole memorabile cum ar fi: "Casa inimilor sfaramate" (Teatrul de Comedie, 1963), "Dansul sergentului Musgrave" de John Arden (Teatrul National din Targu Mures, 1969), "Regele Lear" de Shakespeare (Teatrul National din Bucuresti, 1970), "Woyzeck" de Buchner (Teatrul Tineretului Piatra Neamt, 1970), "Vicarul" de Hochhuth (Teatrul „Bulandra”, 1972). In 1973 dupa interzicerea "Revizorului" regizat de Lucian Pintilie si a dorintei autoritatilor comuniste de a epura elita culturala romaneasca punand-o in postura de a alege intre teroarea cenzurii, interzicerilor si in cele din urma a retragerii dreptului de a profesa in tara, si autoexil, Radu Penciulescu a plecat in Suedia unde a ocupat postul de profesor intai la Institutul Dramatic din Stockholm, apoi la Conservatorul din Malmo. In exil si-a continuat si cariera artistica montand Shakespeare, Gogol, Cehov, Jarry, Brecht, Strindberg pe scene din Belgia, Suedia, Franta, Finlanda, Anglia, Statele Unite, Islanda si Canada. Dupa 1990, Radu Penciulescu a revenit in Romania si a lucrat in sistem de workshop la Teatrul National Bucuresti pe teme shakespeariene si la Olanesti pe texte din Cehov. In 2002, tot la TNB a montat spectacolul "Celalalt Cioran", un scenariu dupa „Caietele” lui Emil Cioran, subintitulat „atelier-lectura”, realizat impreuna cu criticul George Banu, "Legenda Marelui Inchizitor", dramatizare dupa un capitol din romanul „Fratii Karamazov” de F. M. Dostoievski, cu Victor Rebengiuc, in 2009, si "Macbeth", de Shakespeare, cu Ion Caramitru si Valeria Seciu, in 2011. 

Teatrul esentializat

Radu Penciulescu este considerat unul dintre cei mai cerebrali regizori ai generatiei sale. Interesul sau s-a manifestat cu precadere in zona teatrului de idei si a teatrului – documentar realizand asa cum o spune David Esrig un „teatru etic, politic –militant”.
Creatia sa de pana la momentul octombrie 1973, cand a parasit tara, poate fi impartita in trei etape:

 

Intalnirile UNATC - Mircea Albulescu

Radu Beligan si Mircea Albulescu

Adrian Titieni: Multumim domnului profesor ca a dat curs invitatiei noastre. Credem in necesitatea
intalnirilor pe taram profesional si spiritual si, in virtutea acestei necesitati, v-am invitat astazi aici pentru ca studentii anului I si anului II, de la diferite sectii ale universitatii noastre, sa aiba ocazia sa va cunoasca.

M. A.: Buna ziua. Va multumesc. Nu am nimic sa va spun... decat daca ma intrebati ceva. Fa-ma, Doamne, mare, mare, sa scrie primul, mare pe afis Albulescu, Albulescu, Albulescu... iar Beligan mic, mic, mic... (rasete in sala) De ce sa nu fiu sincer cu voi? Sa-i dea Dumnezeu sanatate mesterului ca ne stim de-o viata, iar el a fost de vreo cateva ori directorul meu. Am avut aceasta ocazie. Pentru ca, in momentul in care am terminat scoala, Victor Rebengiuc si o serie intreaga de colegi de clasa au spus: „Noi mergem la Teatrul Municipal, acolo, ca e doamna Bulandra, e un teatru serios, un teatru bun.” Intre timp, profesoara mea, doamna Aura Buzescu vroia sa faca o piesa la Teatrul National si ma ia si pe mine sa joc cu dansa. Insa noi aveam, cum veti avea si voi, examenul de anul IV, 3-4-5 bucati acolo. Si eram colegi, trebuia sa ma duc cu dansii la Teatrul Municipal ca sa facem cate o scena, sa ne spuna: „Te iau.”/„Nu te iau.” Se intampla povestea. Eu intre timp faceam de multa vreme figuratie si am fost unul dintre putinii studenti in anul I care era in acelasi timp angajat al Teatrului National. Si m-a chemat directorul de atunci: „Bai baiete, nu se poate sa fii student in anul I si actor la Teatrul National.” „Dom’le, sunt actor in ansamblu...” „Nu conteaza. Pleaca de acolo sau pleci de la noi!” N-am avut incotro, am plecat de acolo. Deci asta a fost povestea de inceput... Dupa concurs, am plecat acasa, mergeam asa, agale. Si aud pe nea Jenica Manta, era actor la Teatrul Municipal, un actor mare asa ca mine, facea box. Din pacate nu stiti niciunul dintre numele astea, dar poate odata scoateti o lista cu ei si cu poze. Sa vedem de unde venim noi. Pentru ca suntem o familie. Asta e un lucru foarte important, sa stiti. Ne batem, ne scuipam, ne injuram... pe scena. Insa, cand iesim afara suntem prieteni buni si ne dam unul altuia si viata din noi... Deci, a venit dupa mine nea Jenica Manta si a strigat: „Bai!”, ca nu stia cum ma cheama. „Da, ce e, nea Jenica?” „Vino inapoi, te cheama baba!” „Cum, ma cheama baba?” „Doamna Bulandra te cheama. Vino inapoi!” „Pai, ce treaba am eu cu doamna Bulandra?” „Du-te!” si tar, tar, tar pana la etajul I - daca nu stiti o sa vreti sa stiti ca sus, la etajul I, e directia. Si, cand am ajuns acolo, doamna Bulandra, cu vreo doi insi pe langa dansa: „Maai... (cautand numele) Albulescu. Pai, tu nu ai actele bagate aici, unde sunt actele tale?” „Doamna, eu nu am acte aici, ma duc la Teatrul National.” „Unde te duci, ma?” „La Teatrul National... ” „Bine, din clipa asta esti angajat la mine. Panciule, da-i leafa.” Ce sa faci? „A batrana”, cum zicea Amza, vroia sa ma ia asa fara sa stie cine sunt. Monica Werther vroia sa faca piesa cu mine si cu doamna Buzescu. „Stiti, eu, eu... nu, nu, nu pot... ca ma dau...” „Mai Albulescule, ti-am dat leafa? Ce mai vrei?” Nu luasem nimic, numai a zis-o. (rasete) Asa am ramas la Teatrul Municipal cu director doamna Bulandra. 
„B”-ul a avut o influenta foarte mare in viata mea. Aura Buzescu, prima mea profesoara, doamna Bulandra, prima mea directoare, dupa care apare al treilea „B” si cel mai lung, are si 97 de ani acum – Beligan. La Teatrul Municipal se face spectacolul „Troilus si Cresida” si atunci domnul Beligan, director la Teatrul de Comedie m-a chemat: „Vino ma aici si stai cu noi. Facem piesa asta. Marin Moraru, Dinica, toti suntem acolo.” M-am dus la domnul Ciulei si i-am spus „Domnu’ Ciulei, uite dom’ne, ma cheama sa ma duc asa, sa fac asa.” Eu aveam cateva cuie in cap deja. Si el, cu o tristete enorma in ochi mi-a spus „Mircea, du-te...” si m-am dus. Am facut acolo “Troilus si Cresida”, dupa care am facut inca vreo 10-12 piese in 10 ani de zile. Dupa care, domnul Beligan se duce ca director la National, unde avea sa faca ce n-a avut nimeni curajul sa faca, in afara de mesterul Storin... o sa fie imediat o paranteza. Va spune ceva numele asta? Daca va spune, e bine, daca nu, e pacat. Ei sunt bunicii nostri. Ei au avut o fata si fata lor a facut o fata si fata aia m-a facut pe mine ... Si alta fata v-a facut pe voi! Trebuie sa stiti... asta e familia noastra si trebuie sa o respectam, si sa o iubim, si, daca se poate, din cand in cand, sa o pomenim. Mai, sa ma pomeniti! (rasete in sala)
Unde ramasesem? La Storin. Ultimul spectacol pe care l-a facut, batran-batran, a fost “Lear”-ul. Apoi, am jucat cu dansul in alta piesa la Teatrul Municipal, o piesa romaneasca. Si el, intr-o pauza, mi-a zis: „Bai, ce faci dupa repetitie? Hai cu mine!”. Pe langa Cismigiu, la carciuma, ne-am asezat la masa. A comandat cate o friptura, o bere pentru dansul, o bere pentru mine si, la jumatatea fripturii, s-a oprit: „Bai, baiete, fii atent aici. Tu, daca lasi pripeala asta din vorba, sa le spui sa-ti dea sa joci “Danton”-ul lui Camil.” O piesa despre care Calinescu a scris „Aceasta piesa nu se poate juca!!!”. Trei semne de mirare. Nu se poate juca, 100 de personaje, etc. Un mare regizor, care a facut intr-un fel prin munca lui de zeci de ani Teatrul National, este Horea Popescu. E bine sa stiti. Eu am mai facut, inainte de asta, Danton la radio. Am uitat sa va spun! Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Iubesc teatrul radiofonic la ne-bu-ni-e! Pentru ca, daca o mie de oameni asculta intr-o seara o piesa de teatru... si sunt niste piese atat de minunate, cu sutele. Va jur eu! (rasete) Prindeti-ma in fiecare seara pe Radio Cultural. Seara se dau cel putin doua sau trei piese de teatru. Si aveti ocazia sa-i auziti pe aia pe care sigur nu i-ati vazut, de-abia ii stiu eu, alde Manolescu, Ion Manolescu. Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Asa… Si, in momentul cand Horea Popescu a facut “Danton”-ul la Teatrul National, Robespierre juca domnul Beligan, hop m-a luat si pe mine. A intrat in discutie, de ce sa nu fiu sincer, si George Constantin, care a fost promotia noastra, dar nu in clasa noastra. Acum, din nu stiu ce motiv, au zis hai sa-l luam pe asta… ca e mai urat (rasete). In felul asta, peste timp si peste moarte, am dat viata unui gand al lui Storin.

Sursa: “Concept”
Revista editata de Departamentul de Cercetare
vol 9-10 – nr 2/2014 si nr 1/2015 (fragment)

Sunday, December 13, 2015

Si ei au fost copii... Radu Beligan


Un actor care a repetat mereu ca unica lui calitate este faptul ca nu l-a parasit niciodata starea de elev, este dator, din respect si iubire fata de dumneavoastra, sa dezvaluie secretul acestei victorii asupra timpului, timp care trece din ce in ce mai repede.
A imbatrani este contrariul a ce se crede in mod curent. In tinerete, la vremea cand nu ti-ai definit inca optiunile, esti impovarat de greutatea traditiei si a adevarurilor cu care ai fost indoctrinat. Tanar fiind, crezi in ideile raspandite, in cele care alearga pe toate drumurile, esti gata sa aderi la tot si la toate. 
Cari in spinarea ta greutatea familiei, a traditiei, a grupului din care faci parte, a societatii.
In ceea ce ma priveste am trait inaintarea in varsta ca pe o detasare de toate aceste poveri.
A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber.
Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. Viata se scurge cu o permanenta si o progresiva delestare de prejudecati si de constrangeri.
Avea dreptate Picasso cand spunea ca iti trebuie mult timp ca sa devii tanar!
Pe masura ce imbatranesti, alte calitati precum umorul, inteligenta, nobletea, generozitatea vin sa relativizeze aparentele.
In definitiv, cum zicea Abraham Lincoln, nu anii din viata ta sunt cei care conteaza, ci viata din anii tai.
Cred ca sunt un om a carui viata a fost destinata sa aduca un zambet si putina caldura in inimile contemporanilor. Nimic mai mult. Sper ca am adus. Viata mea n-a fost usoara, de altfel nicio viata nu e usoara, a fost o lupta permanenta si sper ca am iesit invingator din aceasta lupta. Nu o victorie stralucita, dar o victorie confortabila.
In ultima vreme, foarte multa lume imi pune aceasta intrebare stereotipa: "Care este secretul longevitatii dumneavoastra?"
Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca, dupa mine, secretul biblic al longevitatii este iubirea.
Cred ca suntem pe pamant pentru acest lucru unic: sa iubim. Repet adesea celor ce vor sa ma asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.
Si fiindca am acest prilej, dati-mi voie sa va declar ceea ce n-am putut sa fac pana acum, sa va declar ca va iubesc, da, va iubesc si pe dumneavoastra spectatorii mei credinciosi care m-ati facut ceea ce sunt azi.
Poate nu stiti cine sunteti. Sunteti cei pentru care traiesc si care ma fac sa traiesc. Fara spectatori nici un actor nu fiinteaza. Numai in prezenta si cu reala lor colaborare semnificatiile unei piese se dezvaluie pe de-a intregul, sensurile devin tangibile, iar personajele se cristalizeaza in concret.
Va multumesc pentru toate invatamintele cu care dulce m-ati impovarat.
Am calatorit frumos impreuna.
Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noiret, DACA VIATA E O CALATORIE SCURTA, TREBUIE SA INCERCAM SA O FACEM LA CLASA I.

Radu Beligan

Sursa text:
Album aniversar "Radu Beligan 90"
Teatrul National Bucuresti 2008

Saturday, December 12, 2015

La despartirea de Amza


S-a cufundat „in stele si in nori si-n ceruri nalte” – pentru totdeauna – unul dintre cei mai indragiti si mai populari actori ai generatiei sale.
Este greu de conceput ca Nea Marin nu mai exista!
Soarta, care se aratase atat de generoasa cu el, i-a pus piedica prea devreme si prea dur – intr-un chip cumplit de nedrept.
Colegi de facultate si de teatru, prieteni la catarama de-o viata, „fratele mai mare”, cum se intitula, ia cu el in nefiinta cel mai mai frumos capitol din viata noastra. Caci, odata cu moartea lui, o bucatica din sufletul nostru, al fiecaruia, s-a rupt si a pornit acolo departe, insotindu-l in tacere, cu nespusa tandrete.
Era atat de viu, atat de tonic, atat de plin de umor spontan de cea mai buna calitate! Muncitor pana la epuizare, talentat dar modest. Intotdeauna egal cu el insusi, prietenos si cald ca o zi luminoasa de vara. A avut un suflet de copil in care nu puteau sa incapa decat puritate, cinste, bunatate si generozitate. Cat despre spirit, a fost inzestrat cu o inteligenta exceptionala – deopotriva profunda, ascutita si plina de intelepciune. A slujit arta Thaliei trudind din greu, cu o rabdare patimasa […].
Partener ideal, si-a impartit succesele cu noi cu simplitatea cu care, in studentie sau in nenumarate turnee, ne imparteam mancarea.
N-am auzit pe cineva barfindu-l, si daca vreunul – poate – l-a invidiat, a facut-o, desigur, cu admiratie si respect.

In cinematografie va ramane de neuitat in Decebal, Mihai Viteazul, Ipu, Petrescu din Puterea si Adevarul sau Nea Marin miliardar. In teatru, spectacole ca Bunbury, Galcevile din Chioggia, Ani de pribegie (Teatrul National din Craiova), Umbra, Seful sectorului suflete, Interesul general, Croitorii cei mari din Valahia, Nic-Nic, iar mai recent si ultimul Procesul (Teatrul de Comedie), Comoara din deal, A treia teapa (Teatrul National din Bucuresti) vor ramane pentru public, dar mai ales pentru noi, cei care am jucat alaturi de el, vesnic vii, pentru ca, prin daruirea lui, Amza si-a castigat dreptul la nemurire.
De o deosebita gingasie sufleteasca, de dragul poeziei, Amza a scris versuri minunate, fara sa se numeasca poet. De dragul tineretii, a fost dascal la Institut – adorat de studentii pe care si el ii iubea ca pe copiii lui – fara sa se intituleze profesor universitar. De dragul naturii, a fost mare vanator si pescar. Iar de dragul nostru, ne facea sa ne tavalim pe jos de ras cand devenea marele povestitor mincinos.

Ne-am incaierat de nenumarate ori in Croitorii… ne-am iubit sapte ani in Nic-Nic, m-a inselat si m-a parasit de sute de ori in Platonov – unde, cand afla de sinuciderea mea, rostea plangand, in acel unic si sfasietor registru tragic-comic cehovian: „Sasenka, Sasenka, sa-mi faci tu mie una ca asta.”… Cand i-am vazut trupul neinsufletit si atat de marcat de oribila suferinta, mi-a venit, printre lacrimi, sa-i soptesc: „Amzule, sa ne faci tu noua una ca asta!”.
Simt ca lui Amza nu-i putem spune „adio”, ci numai „la revedere”. Cine stie, candva, intr-un ram inflorit, intr-un bob de grau, intr-o toarta de lut, intr-o picatura de ploaie sau intr-un fir de iarba – cine stie… candva, poate, ne vom reintalni.

Sanda Toma


Sursa: http://www.ziarulmetropolis.ro/


Wednesday, December 9, 2015

Ultimele zile ale lui Mihai Popescu


(...) Mi-a acordat usor simpatia lui, ne intalneam des la repetitiile de la teatru, la emisiunile de la Radiodifuziune, la Institutul "I.L. Caragiale", unde el, spre fericirea studentilor, devenise profesor, la croitorul comun, celebrul Valeriu, unde mergeam la probe impreuna. De curand casatorit, cu actrita de revista Elisabeta Hentia, teribil de ocupat (repeta, cam in acelasi timp, la Teatrul Giulesti, la National, la Municipal si la Radio - Doamne, ce forta! - ziceam eu), Mihai Popescu, om de o rara delicatete, isi gasea intotdeauna timp de stat de vorba cu mine, tanar actor care, cu ochii cascati, ii sorbeam vorbele in care tremurau usoare si deloc suparatoare accente germanice... Seara, dupa spectacol, plecam impreuna acasa, pe jos.
Drumurile de pe traseele noptii, ingrijorarile si bucuriile comune aveau sa ne lege, simpatia lui pentru mine capatand discrete accente prietenesti, iar admiratia mea evoluaind spre idolatrie... atat pentru artist, cat si pentru om. Cu toata diferenta de varsta dintre noi (el avea aproape 42 de ani, eu nici 25), cu toata diferenta de platforma artistica (el era o glorie a teatrului romanesc, eu, abia un incepator), cu toata diferenta de cultura si educatie, legatura incipienta de amicitie o simteam destul de clar, si unul, si altul.
(...) De la o vreme insa, maestrul dovedea o vadita schimbare in comportamentul sau de zi cu zi, omul atat de gratios, de delicat, capatand unele iesiri pline de bruschete, care nu ii prea semanau... Mai intai, aproape inperceptibil, apoi din ce in ce mai marcat, comportamentul sau dovedea reale schimbari...
Curand dupa asta, la spectacolul cu "Othello" incepea desfasurarea unei alte tragedii decat cea a celebrului maur venetian... La cabine, colegii imi comunicau ca, "in asta seara nu stim ce-i cu Mihai Popescu". Replicile lui nu aveau precizia obisnuita. Oboseala... Dupa o scena in care Iago-Mihai trebuia sa cante un cantec ostasesc in tovarasia camarazilor sai, cantec care incepea cu "Stefan era rege vestit, rege vestit...", colegii din scena au ramas stupefiati auzindu-l cantand "Xerxes era rege vestit...", apoi baiguind restul replicilor. Inainte de intrarea mea in scena, ma uitam la el din spate. Ii vedeam firele de par cret si aspru crescute pe pielea care se intrezarea pe umerii iesiti din decolteul costumului verde de catifea, ii vedeam mainile grasute, cu unghiile spatulate, asezate pe pulpe, il priveam din spate si ii auzeam in continuare respiratia sacadata, care pe strada ma impresionase atat... In scena, o scena de noapte, in care Iago, mistificator, il insela pe Roderigo, cei prezenti au amutit aproape. Aparea incurcand intrarile, cu replicile de pe alta lume, sarea pasaje, inlocuindu-le cu vorbe fara sir... De spaima, cu torta prea plina pe care o tineam, am dat foc pelerinei lui Iago... Doamne, teatrul, cu superstitiile lui!... Spectacolul, pana la sfarsit, a fost un calvar pentru toti, dar mai ales pentru el... Publicul din seara aceea o fi realizat ce se petrecea pe scena si in culisele teatrului? In foaiere se susotea, in cabine se amutise! Din seara aceea, nu l-am mai condus pe jos acasa... Mi-era frica sa nu-l stanjenesc, ma ingrozeam sa-l intreb amanunte despre cele intamplate pe scena... Peste doua zile, intr-un matineu de dimineata, juca pentru ultima oara. Se tragea cortina peste marea cariera a acestui mare artist.
A fost gasit intins pe canapeaua de matase cenusie, in cabina Mariettei Deculescu, care tocmai venea la matineul urmator cu "Gaitele". Mihai, intr-o stare deplorabila, ramasese in cabina teatrului, pentru ca... uitase unde locuieste, uitase adresa si nu o putea marturisi...
M-am simtit las, nevolnic, gandindu-ma ca din spaime oarbe, dintr-un sentiment de discretie, prost inteles, de la spectacolul cu "Othello" nu-l mai condusesem spre casa... Nu-l condusesem, cand ar fi avut nevoie, pe traseul nostru nocturn... Nici azi nu mi-o iert!
Peste cateva zile, dupa o interventie chirurgicala care descoperise malefica tumoare..., murea, la spitalul in a carui morga, impreuna cu Iulian Necsulescu si cu o colega, ne-am dus disperati sa-l vedem, ca un ultim omagiu intim adus marelui artist si omului delicat... Era singur pe o masa de piatra, legat la cap, mainile grasute cu unghii spatulate ii erau impreunate pe piept, o lumanare stinghera ardea fara nici un suport, la capatai. Ma gandeam la el, la studiile facute la Reinhardt, la succesele lui vieneze, la politetea lui innascuta, la parintii lui, la plecarile si reintoarcerile lui, la traseul nostru nocturn... Afara se lasase gerul in acea seara de februarie de la inceputul anilor '50... Tot pe ger, peste cateva zile, la cimitirul Bellu, inmormantarea lui aduna aproape tot atata omenire cat cea a lui Leonard, idolul operetei, sau cea a lui Constantin Tanase... Se calcau morminte in picioare, se rasturnau pietrele grele ale monumentelor funerare... Publicul venise sa conduca actorul favorit, femeile - idolul posesor al unui cald farmec viril, colegii - un admirabil si aproape de neinlocuit camarad...
Cat de violent, de necrutator se imprima uitarea pe imaginile, personalitatile, chiar pe miturile unor timpuri trecute! Cum oameni, rasfatati odinioara, devin destramare, faramitare, colb de amintire, sau, in cazuri fericite, simple nume lipsite de chip... Si cum de aceasta uitare, atat de omeneasca, nu scapa nici marile personalitati actoricesti, nici idolii... Sic transit... formulare banala, comuna, dar... Sic transit...

Mihai Berechet

Sursa:
GONG '82
almanahul revistei TEATRUL


Monday, December 7, 2015

Cu Tantzi Cocea

La debut

In apartamentul din fosta strada a Melodiei, am intrat pentru prima oara cu exact patruzeci de ani in urma… Si apartamentul si-a schimbat chipul, cum ne-am schimbat si noi, cei care, asezati in fotolii comode, facute parca pentru tihnita conversatie, stam fata in fata, cercetand trecutul bogat, savurand, in calme cadente, bucuria prezenta a intalnirii noastre atat de amicale si tandre si prospectand un viitor in recunoastere… sau de ce nu, in… necunoastere…

Printr-o fereastra cu geam mat, pe care gustul unui decorator rafinat a desenat, in opalinuri laptoase, o loja pe marginea careia stau un buchet de flori si o pereche de manusi, o scena cu faldurile cortinei gata sa primeasca aplauzele si un candelabru Louis-Philippe aducand cu cel al teatrului de la Palais-Royal, se strecoara lumina unei blande dupa-amieze de vara…

In "Romanta"
In apartamentul candva, mai totdeauna, plin de viata, gazda, Tantzi Cocea, mereu frumoasa, delicata si inteleapta, e singura… Si singuratatea, daca uneori o tulbura, niciodata nu o inspaimanta… Lumea ei interioara e atat de bogata, incat in preajma, dincolo de amintiri, cei dragi sunt permanent prezenti… Vii… Privind-o cat e de linistitor de frumoasa, aceasta frumusete agresiva de altadata, incep conversatia cu marea artiIn sta atat de diversa in talentul ei, cu o intrebare despre frumusete…

"Indragostitii"
- Tantzi, in lunga ta cariera teatrala, crezi ca frumusetea ti-a fost de ajutor sau ti-a fost nociva?
Cu capul usor plecat, stingand intr-o scrumiera jumatatea de tigara (fumeaza mult mai putin), fermecatoarea mea interlocutoare imi raspunde cu glasul pe care criticul de altadata A. Munthe, la debutul ei, l-a caracterizat ca pe “un glas grav de clopot”…

- Frumusetea?! N-am fost niciodata constienta ca as fi frumoasa… Dar, daca ma gandesc acum bine, bine de tot… asupra carierei mele teatrale, ea a avut si un caracter pozitiv si unul… negativ… Intr-o perioada, frumusetea mi-a oferit roluri dintr-un anumit repertoriu, in care ea era obligatorie, in alte perioade, tot frumusetea mi-a rapit rolurile pe care temperamentul meu artistic le-ar fi meritat…
- Ca toate actritele din generatia ta, ai debutat foarte devreme…


- Da… am facut parte din generatia care, la inceputul anilor ’30, juca avangarda… Compania de la “Teatrul Postei” mi-a prilejuit aparitia pe scena in piesa lui Gantillon – “Maia” – o piesa foarte indrazneata la acea vreme. Jucam alaturi de Dida Solomon, Emil Botta… Mai tarziu, la Compania “13+1” (actualul Teatru Foarte Mic) “Vreti sa jucati cu… Eu?” de Marcel Achard, si el avangardist la inceputul carierei sale… Eram acolo un grup de tineri usor contestatari fata de canoanele teatrului bulevardier, atat de prezent in acea vreme pe scenele bucurestene si, bineinteles, europene… Lucram sub supravegherea regizorala a unor tineri pasionati, incepatori si ei – Sandu Eliad si Ligetti…
- Faceai in acelasi timp si Conservatorul, nu?, dupa moda timpului…
- Da, bineinteles… La clasa lui Ion Manolescu. Cand am dat examenul de intrare, vazandu-ma oarecum crispata, Ion Manolescu, mare profesor si imensa personalitate actoriceasca, m-a intrebat: “Ce ai, ti-e frica?” La care eu, habar nu am de ce, nici acum nu pot realiza subteranul motiv, i-am raspuns in limba franceza (de ce in franceza?): “Je crains le ridicule”… Maestrul a ras si m-a luat la clasa lui… Eram colega cu Marietta Anca si Lucia Demetrius, Emil Botta, Mihai Popescu, V. Vasilache, Mihai Zirra… numai unul si unul… Colegii nostri au plecat… noi, elevele de Conservator… am ramas…
- Era la moda teatrul de bulevard, dupa cum spuneai… Ai jucat mult in acest gen?
- Da, destul si cu succes mare! Denis Amiel, Jacques Deval… Dar cel mai mare succes in acest repertoriu a fost “Romanta” de Flers si Caillavet. Ani de zile am purtat-o pe umeri pe Ritta Cavalinni… Multa vreme, publicul m-a dorit mare indragostita. Acoperita de bijuteriile marii cantarete de opera… Nu ma mai vedea decat asa… Asta ma incanta, dar ma si enerva uneori… Nu stiu de ce, dar in repertoriul mare m-am desfasurat mai in largul meu. Mai ales in climatul marelui repertoriu rus… Fara sa am nimic slav in temperamentul meu! “Crima si pedeapsa”, Grusenka di “Fratii Karamazov”, Natasa si Vasilisa in doua versiuni ale “Azilului de noapte”, Katerina in “Furtuna” lui Ostrovski, Natalia Petrovna din “O luna la tara” de Turgheniev, Natasa din “Trei surori”, Panova din “Liubov Iarovaia”, Anna Karenina dupa Lev Tolstoi… mult repertoriu rus, cu complicate suflete slave…
- E-adevarat… Dar plurivalenta talentului tau, scumpa Tantzi Cocea, te-a plasat, dupa cate imi amintesc, in mod admirabil si in repertoriul shakespearan. Care a fost primul rol shakespearean pe care l-ai jucat?
- Intr-un splendid spectacol “Cum va place”, pus de regizorul german Barnowsky. Eram foarte tanara… jucam alaturi de o stralucitoare distributie: Vraca, Leny Caler, Mihai Popescu. Eram Phoebe, tanara pastorita. Apoi in regia lui Sahidian, “Nevestele vesele din Windsor”, in a lui Ion Olteanu – Regina din “Hamlet”, in a lui Mihai Berechet, alaturi de Emil Botta – “Macbeth”.
- Deci, dupa cum vedem, fara sa ai nici o picatura de sange anglo-saxon, te-ai desfasurat si in marele repertoriu englez.
- Si englez, si american. Oscar Wilde – “Sotul ideal”, G.B. Shaw – “Medicul in dilema”, alaturi de Radu Beligan, - si (intro distributie sarbatoreasca facuta de Sica Alexandrescu) O’Neill – “Dincolo de zare” si Lavinia in “Din jale se intrupeaza Electra”, cu Marioara Voiculescu si George Vraca… Tennessee Williams… Fara sange sudic in mine, am jucat in Moliere, Celimena, alaturi de Storin, Nana a lui Zola, Goldoni, Garcia Lorca… Glumesc… Ca sa joci bine, trebuie sa ai in sangele tau o picatura de teatru, sa ai, cum se spune, “teatrul in sange”. Cred ca l-am avut… Si, ce este foarte important, acum, cand privesc lucrurile fara patima, distantata, lucida, e faptul ca, in intreaga mea cariera, nu am facut parte din acea categorie de actori care s-au batut cu toate armele ca sa joace. Rolurile mi-au venit singure. Odata, dorind sa fac ceea ce intr-o anumita perioada se numea in limbajul gospodaresc al teatrului “o cotitura”, am incercat sa ma “bat”… Cred ca lupta nu mi-a stat bine si nici nu mi-a folosit… Teatrul se face cu talent, cu magnetism, cu munca si cu profesionalism, nu cu cereri si compromisuri. Asta nu inseamna insa ca in cariera nu am avut si deserturi de traversat…
- Si critica… cum te-ai inteles cu critica?
- Nu m-a interesat nici ditirambul, nici invectiva. Insa niste nume de mare autoritate dintre critici, care in mod judicios, nepartinitor, elevat au incercat sa ma indrume, le-am luat in consideratie… Sluj, insa, nu am facut nimanui. Si cred ca bine am facut… Nici nu aveam nevoie…
- Imi place aceasta siguranta de sine pe care o afisezi…
- Dupa atatia ani de teatru, imi sta bine, cred, sa o am… Detest declaratiile fals patetice. Nu-mi stau bine nici mie, nici anilor mei de munca… nu usoara.
- Am vorbit de repertoriul clasic rus si sovietic, de cel englez, francez… Dar repertoriul romanesc?
- Acest repertoriu, marturisesc, am avut senzatia ca nici nu e nevoie sa-l insir… Piesa romaneasca am promovat-o in sufletul meu, cu intreaga mea fiinta, cu sangele romanesc – fiindca de sange am vorbit pana acum – din structura mea intreaga… Hasdeu, cu puternica Vidra, Sebastian cu Mona sa de pe Calea lactee, Sidonia Dragusanu, Maria Banus, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius cu cele “Trei generatii”… Dar pentru asta ar fi necesara o “fisa de creatie”. Ii las pe altii – daca vor avea timp – sa o faca… Eu am pus pasiune pentru piesa romaneasca, sa puna aceeasi pasiune si cercetatorii – daca vor fi – ai carierei mele… Oare peste ani existenta mea artistica va mai interesa pe cineva?...
- Sunt convins! Niste tineri, care poate nici nu te-au cunoscut, cercetand istoria teatrului romanesc, vazand materiale iconografice, citand vechi publicatii, auzind benzi de magnetofon si urmarind celuloidul filmului, vor redescoperi fenomenul Tantzi Cocea, care a cucerit publicul romanesc, generatie dupa generatie.
- Oare asa sa fie?... Acum, nici mie, cand incerc s-o redescopar pe cea care am fost, nu-mi este usor… Dar lor!?
Tantzi Cocea imi marturiseste asta, cu o privire extrem de vaga… Nu pare totusi trista… Nu are de ce? Ba da! Prin usa intredeschisa se vede biroul neatins al omului drag, cu fotografia lui care-si asteapta parca posesorul… Ca intr-un film de Ingmar Bergman, se aude un nechezat de cal, un latrat de caine, un glas baritonal cu inflexiuni moldave… Omul care, timp de peste patruzeci de ani, impreuna cu ea a dat tonusul casei de pe strada Melodiei… nu mai exista… Biroul il asteapta parca… Peste elegantul si atat de rafinatul apartament se aseaza linistea… O secunda, sunt sigur, pentru ea ca si pentru mine, apartamentul se umple de muzica… de voci… se rade… se petrece…
- Tantzi, nu crezi ca a sosit momentul sa plec, sa te las singura?...
- Da!

Mihai Girnita
ALMANAHUL GONG ‘86

Wednesday, December 2, 2015

Vlad Mugur - "Profesorii mei adevarati?"

Vlad Mugur

- Care au fost, totusi, profesorii tai adevarati in ale meseriei? 
- Profesorii mei adevarati? Sigur ca am invatat de la tata, asistand la repetitii, de la Aurel Maican, de la Sahighian, privind repetitii sau spectacole ale lui Ion Sava, care ma impresionase de copil, si stand in culise la spectacolele lui Ion Iancovescu care era omul nostru de casa, la spectacolele in care il lansa pe Radu Beligan. Imi amintesc ca, pentru a-l pune in valoare, statea cu spatele la public cand juca Radu. 

Aura Buzescu
Dar adevaratii mei profesori, fara sa-si dea seama, au fost Aura Buzescu si Nicolae Baltateanu. De la ei am invatat ca o miscare, o tonalitate, punerea in valoare a unui cuvant pot deschide noi lumi scenice. Baltateanu, imi amintesc ca juca Tartuffe. In intalnirea cu Orgon, in momentul in care Orgon iese de sub masa si il gaseste pe Tartuffe facandu-i curte Elmirei, in momentul acela Baltateanu disparea parca strivit de toti norii din lume, se facea mic, aproape ca nu mai exista pe scena. Apoi, cand se ridica si spunea "A mea e casa aceasta", parea mai mult decat scena. 
Nicolae Baltateanu
Sau in "Azilul de noapte", cand latra la Nastia, sau cand, cutremurat, cu vibratia unei orchestre spunea: "Acolo, afara, s-a spanzurat Actorul". Avea niste treceri de la comedie, de la buna comedie, la tragicul expresiv, nemaipomenite. Se lucra "Livada de visini" - ma refer acuma ca profesor - cu Benedict Dabija si Boris Ciornei. Erau pe scena. Ultimul il juca pe Lopahin. Si tocmai spunea monologul de dupa cumpararea livezii, cand se imbata putin. Si deodata, Baltateanu il opreste, se duce pe scena si spune: "Nu, Boris, se spune "Eu am cumparat gradina in care au fost iobagi parintii si bunicii mei"". A scos in fata acel "euu" si la el vibrau vocalele teribil. "Euu", si l-a lungit, creand deodata imaginea oportunistului care aproape si-a pierdut mintile si le-a baut. Baltateanu avea acest geniu al actorului de caracter. Cand le arata studentilor tacul de biliard al lui Gaev, tot in acest spectacol studentesc, era un baston de prestidigitator, acela cu care lucra adesea... Gaev lovea bilele din spate, de sus, numai normal nu lovea. Odata cu baston, o data fara baston a aratat. Era extraordinar! Doamna Aura Buzescu era opusul lui Baltateanu. Era perfectiunea. El era nonsalanta. Pe hainele doamnei Buzescu nu cadea nici un fir de praf - asa spunea Moni Ghelerter. "Vlad, draga - spunea Aura Buzescu despre Baltateanu - nu vezi ce ingalat e! Ii atarna hainele pe el". "A... - zicea Baltateanu - Aura spune... spune si ea...". "Auraa". Atata zicea Baltateanu. Si dadea din mana ca si cum ar fi zis ca nu trebuie luata in seama. Nu se urau. Se tachinau mereu. Repetau impreuna "Trei surori", spectacolul lui Moni Ghelerter in care se intalneau vedetele tarii. Aura Buzescu era Olga.  Spunea de Nicolae Baltateanu, care era Versinin, cum repeta: "Doamne, Vlad draga, doarme in picioare. Cum sa joc cu el?". Il vazusem. Nu dormea. Urmarea si calcula ce are de facut. Aura Buzescu era insa la fel de mare. De pilda, in actul III din "Trei surori", cand Olga si Irina - interpretata de splendida Maria Botta - se culcau in spatele paravanelor, in timp ce orasul ardea, Irina ii spune Olgai: "Olga, nu mai plecam la Moscova. Nu mai plecam, nu mai plecam, nu mai plecam..." Olga (Aura Buzescu) - raspundea in spatele paravanului: "Ei, si?" In acest prelungit "Ei, si?", pe care nu pot sa-l redau, era intreaga deznadejde a omenirii. Am intrebat-o: "Doamna Aura, cum faceti sa spuneti replica asta?". "Stai pe spate, Vlad draga, respira adanc si dai incet aerul afara o data cu cuvintele". Usor de spus...
In "Ferma Dangaard", un alt mare succes al Aurei Buzescu, lucra cu o alta importanta artista romana, cu Eliza Petrachescu. In rol trebuia sa-i spuna Elizei "curva". Moni Ghelerter, regizorul spectacolului: "Dumneavoastra sa spuneti cuvantul acela? Sa taiem cuvantul, doamna Buzescu, sa nu se rada la dumneavoastra". "Moni, la mine nu se rade." Eram la premiera langa Liliana Tomescu care se facuse mica in scaun datorita interpretarii de pe scena. In acel rol era o imensa actrita! Si se apropia scena cu pricina. Observam cu atentie. Inainte sa rosteasca cuvantul, Aura Buzescu a ridicat bastonul (era in scena cu Eliza Petrachescu), apoi a taiat cu el aerul, rostind foarte intens - taind aerul si cu vorba - in doua etape, "curr...va". Ce sa razi? Ti se ridica parul in cap.
La clasa, de pilda, Magdalena Buznea recita "Scrisoarea I", foarte sensibil. Vocea Aurei Buzescu din sala: "Nu, draguto". s-a urcat pe scena: "Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie". N-a pus in valoare nici cuvantul "luna", nici "vapaie", nici "voluptoasa". A scos in valoare "peste toate". Si a umplut odaia cu luna. Asta inseamna mare actor.
- Erau ei mari pedagogi?
- Daca erau ei mari pedagogi? Nu stiu. Nu erau doi mari teoreticieni. Dar cum e un mare pedagog? Erau doua mari personalitati. Dar, in contactul actorilor-studenti cu ei, prezenta lor era atat de importanta, incat spun ca erau pedagogi. Nu e totuna sa vezi "Pieta" a lui Michelangelo in San Pietro sau sa vezi statuia lui Avram Iancu in fata Teatrului National din Cluj. Viitorii actori aveau nevoie de catedrale, aveau nevoie sa-i simta in preajma lor. Pentru mine vibratia si spatiile pe care le deschidea numai un ton de-al lor insemna mai mult decat orice capitol de teorie teatrala. Eu cred ca invatam mai mult decat studentii. Ei simteau. Studentii ii simteau, eu le desluseam si imbracam si cu fantezie. Aceasta a fost metoda celor doua clase. Restul e tacere.

Vlad Mugur la vorba cu Florica Ichim


Sunday, November 29, 2015

Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" - "Ingropati-ma pe dupa plinta"

Mariana Mihut si Marian Ralea

Sasa Saveliev, un baietel de 9 ani - Marian Ralea
Bunica - Mariana Mihut
Bunicul - Claudiu Stanescu
Mama - Andreea Bibiri
Tolea, piticul vampir - Vlad Oancea
Leosa, vecinul - Valentin Popescu
Tonea, asistenta - Profira Serafim
Alte personaje Taisia Orjehovschi /Sorin Flutur /Valdimir Purdel /Andrei Hutuleac

Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumusila
Light design: John Carr
Muzica si sound design: George Marcu
Translator: Taisia Orjehovschi
Data premierei: 14 Ianuarie 2011




Un spectacol de o poezie si de o duritate extreme, in acelasi timp. Un spectacol care ii este dedicat Marianei Mihut, regizorul Yuriy Kordonskiy recunoscand ca a dramatizat romanul lui Pavel Sanaev (publicat in 2003 in Rusia) avand-o pe actrita in minte.
Spectacolul e un tur de forta pentru actrita care, timp de aproape patru ore, magnetizeaza, ipostaziind scene de o dificultate extrema, cu fluctuatii ale starilor afective, de la monologuri la tipete si furii rascolitoare, de la frangeri de aduceri-aminte la prabusiri pe o margine de lacrima. Simona Chitan

Spectacolul lui Kordonski e perfect. Am fost un spectator fericit si coplesit de durere in acelasi timp, care a avut lacrimi in ochi la finalul in care si minunatii Mariana Mihut si Marian Ralea aproape plangeau. Catalina Miciu

Ce m-a atras in mod deosebit la ”Ingropati-ma…” este contructia spectacolului. Totul se naste sub ochii tai: decorul, subiectul, dragostea, boala, dorul, violenta, reprosul, blestemul. Intri in atmosfera exact asa cum ai intra intr-o casa in care gazdele (rusi, de buna seama), luate prin surprindere de vizita, incep sa-ti astearna dinainte tot ce au mai bun prin gospodarie. Frigul si ninsoarea lasate in strada se topesc cate putin la dogoarea suferintei din interior, care pare sa nu se termine decat atunci cand viata insasi se duce. Moralitate! Cristina Balan

Ingropati-ma pe dupa plinta dePavel Sanaev,in regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul Bulandra,are unul dintre cele mai frumoase inceputuri pe care mi-a fost dat sa le vad. Iar finalul se va asterne nu mai putin fermecator peste poveste. Teatrul Bulandra isi certifica - oare pentru a cita oara in ultimii cincizeci de ani? -, actoria de mare calitate. Cristina Rusiecki

Yuri Kordonski a gasit inspirat cheia potrivita a TEATRALITATII PERFECTE expusa scenic printr-o distributie de exceptie, sustinuta de scenografia captivanta a Ninei Brumusila, de John Carr – lighting design si George Marcu - muzica originala si sound design.
Yuri Kordonsky creeaza vizualizari ale situatiilor detasate de orice conventie obisnuita. Originalitatea este un cuvant banal pentru regia sa. Regizorul nu apeleaza in nici o scena la efecte stridente, tratarea teatrala are intodeauna motivare solida prin cuvant.
Teatralizat fara efecte derizorii pe drumul practicat de marii regizori ai “ realismului magic “, spectacolul degaja emotie, provoaca la ras si lacrima, dar si la gand interior. Este un spectacol de “ teatru adevarat “ apropiat de sufletul oricui, ce TREBUIE VIZIONAT starnind forta pentru ziua de maine, prin buna dispozitie , dar si lacrima emotiei. Ileana Lucaciu

Spectacolul lui Kordonsky pro¬voa¬ca emotii puternice pe parcursul actiunii, in asa fel incat la final sim¬tu¬rile pot ajunge chiar imobilizate. Intr-un decor sugestiv si impresio¬nant, care se construieste in scena, pe masura derularii intamplarilor reale sau imaginare, ni se spune o poveste despre dragoste si ura, despre umilire si durere sufleteasca, despre iertare si tandrete, despre neuitare. Noua creatie a lui Kordonski, care imbina un text plin de poezie si vise cu o inspirata scenografie semnata de Nina Brumusila, este un mare succes teatral la acest inceput de an. Maria Sarbu

(…)trebuie sa mergeti la Teatrul Bulandra din Bucuresti, la sala Izvor, de pe cheiul Dimbovitei. Acolo, veti putea vedea cum un regizor, de o vibratie cu totul speciala, a facut un spectacol tulburator despre iubire. Si despre iertare.
Un spectacol profund, care foreaza in interiorul tainic si tainuit al fiecaruia. Un spectacol care ne arata, secunda de secunda, ce este iubirea unui regizor fata de actor si cum creatorul se inventeaza la tot pasul ca cei de pe scena sa-i simta tandretea si daruirea.
Poti sa duci povestea numai daca stii sa iubesti si daca stii sa ierti. Asta mi-a adus aminte Yura Kordonsky si echipa lui. Marina Constantinescu

Spectacolul are avantajul unor partituri actoricesti exceptionale, interpretate cu o imensa bogatie de nuante si cu spectaculoase schimbari de registru de catre actori de care ti se face dor atunci cand nu-i vezi mai multa vreme. Cristina Modreanu

"Ingropati-ma pe dupa plinta" este un spectacol de teatru adevarat care iti taie rasuflarea, care reuseste performanta de a te face sa il urmaresti si cu un nod de emotie in gat dar si cu un zambet in coltul gurii. E si dramatic si comic, e bogat ca viata insasi. La acest moment cred ca este cel mai valoros spectacol de teatru din Romania. Oricum, face parte din categoria acelor opere de arta care ne confirma de ce Teatrul e un miracol. Intr-o lume marcata de kitsch si concesii facute gustului maselor, o asemenea productie e o gura de oxigen. Ne ajuta daca nu sa ne revenim, macar sa nu ne smintim definitiv. Razvana Nita

Spectacolul e coplesitor emotional, spectatori de toate varstele si sexele ies din sala cu lacrimile in barba, desi montarea nu are nimic telenovelistic in ea. Sunt lacrimi adevarate pentru o tragedie moderna suta la suta adevarata. O poveste cat se poate de autentica, o drama umana cu care este imposibil sa nu empatizezi. Gabi Lupu

„Ingropati-ma pe dupa plinta”, dupa romanul dramatizat de Yuri Kordonsky, in regia aceluiasi artist rus care a mai montat aici trei spectacole de forta, a avut trei reprezentatii saptamana trecuta. Si confirma inca o data ca traditia calitatii exista la „Bulandra”. Pentru a se concretiza convingator, propunerea cu care a venit acum regizorul rus naturalizat in Statele Unite avea nevoie de artisti de forta – de actori de cursa lunga, care sa poata crea pe scena aproape patru ore, de un scenograf care sa le traseze spatiul de joc astfel incat sa ajute substantial la crearea iluziei si a atmosferei, si de un sound designer care sa inteleaga si sa poata dezvalui lumea inviata pe scena de regizor. Dana Ionescu

Kordonskiy construieste universul din scena la limita dintre realism si absurd. Fiecare detaliu din scenografia Ninei Brumsila, fiecare sunet umple spatiul, fiecare gest. Monica Andronescu

Sursa text: Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”
Sursa video: www.sensotv.ro