Picture Background

Saturday, October 31, 2015

Jocul de-a vacanta


Teatrul National de Televiziune
"Jocul de-a vacanta" de Mihail Sebastian


In Jurnalul sau de creatie la piesa JOCUL DE-A VACANTA, Mihail Sebastian scrie luni 23 martie 1936: “Am inceput sa scriu. (…) Nu stiu ce va iesi. Dar trebuie sa fac experienta. Ca tehnica literara mai ales ma intereseaza. Imi dau seama ca am pus mana pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva – nici roman, nici nuvela. Nu stiam pana acum ce insemneaza a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestatie decat pentru un roman. Si ma ameteste tentatia culiselor, a salii de teatru, a afiselor.”

Adevarul este ca in toata opera sa literara, Sebastian a avut o viziune scenica asupra desfasurarii actiunii, transmitand cititorului reperele necesare pentru ca acesta  sa-si reprezinte imagistic ambianta si personajele construite. Si toata scurta sa viata a militat pentru teatrul romanesc si mai ales “pentru insanatosirea Teatrului National”, cu rolul sau « de a crea o literatura dramatica originala, de a mentine vii operele noastre clasice, de a pastra contactul cu marea literatura universala, de a creste generatii noi de de actori, de a face din prima noastra scena punctul de intalnire al scrsului romanesc cu plastica si muzica romaneasca » (Viata Romaneasca nr. 6/1938).

Si nu trebuie sa uitam exegeza sa asupra operei dramatice a lui Caragiale si in special asupra "Scrisorii pierdute", afirmand ca “In ce ne priveste, noi un credem ca societatea romaneasca s-a <descaragializat>. Pretutindeni, in politica si in cultura, Catavencii si Farfurizii abunda. In cele mai neasteptate medii, in cele mai surprinzatoare imprejurari (bunaoara – cine ar zice? – la o alegere de presedinte al Societatii Scriitorilor) situatii tipic si irezistibil caragialesti se ivesc, spre tristetea, dar si spre desfatarea noastra”. Cat adevar, valabil cu supramasura, peste ani, in aceste cuvinte…Caci iata – si astazi – societatea romaneasca este scena pe care evolueaza, ata de tragico-comic, personaje din stirpea lui Catavencu, Farfuridi, Trahanache, Zoe…Si de undeva, din Pantheonul ilustrilor nostri creatori, Caragiale zambeste pe sub mustata. Si in acelasi Pantheon isi ocupa locul binemeritat si Mihail Sebastian, prin calitatea si perenitatea operei sale literar-dramatice, caci la aceasta incerc sa ma refer acum.

Perenitate, pentru ca, iata, vorbind numai despre "Jocul de-a vacanta", de-a lungul timpului multi regizori s-au aplecat asupra textului si au realizat puneri in scena memorabile, ajungand la a-i da viata sub forma de musical sau mai nou, sub forma unei adaptari contemporane spectaculoase,  plina de ingeniozitate si spirit (Teatrul din Baia Mare – Radu Afrim).

Scrisa in anul 1936 si pusa in scena pentru prima data abia in anul 1938, cu premiera in 17 decembrie la Teatrul de Comedie, piesa Jocul de-a vacanta, in regia lui Sica Alexandrescu si scenografia/decorurile lui W. Siegfried a avut urmatoarea distributie: V. Maximilian (Domnul Bogoiu), George Vraca (Stefan Valeriu), Sandina Stan (Madam Vintila), Coty Hociung (Maiorul), Leny Caler (Corina), Mircea Axente (Jeff), Agnia Bogoslava (Agnes), Marcel Anghelescu (Un mecanic), Misu Fotino (Un calator), Renee Annie (Nevasta lui). Nume mari ale scenei romanesti…

Sursa text: http://filme-carti.ro/carti/jocul-de-a-vacanta-de-mihail-sebastian-6299/
Sursa video: Petre Petrake


Sunday, October 25, 2015

Bucurie, emotie, spirit! Vernisaj expozitie GINA PATRICHI, 24 octombrie 2015, FNT.

Nu accept sa traiesc altfel decat pentru a descifra si reprezenta, in lumina unui sens, experienta vietii.

GINA PATRICHI





































Foto: Liliana Jinca

Friday, October 23, 2015

"Mai Florinele, mai baiete, cum suporti, ma, atata iubire?"

Florin Piersic

- Cum suporti dragostea asta, aproape violenta, cu care te intampina toata lumea? Nu e greu sa fii "idol national"?

- O sa-ti raspund cu o banalitate: nu exista o rasplata mai mare pentru un actor ca mine decat aceasta dragoste cu care ma inconjoara publicul pentru tot ce am facut in film sau pe scena. Si-apoi, eu sunt invatat cu afectiunea. Am fost "scaldat" in dragoste inca de mic. M-au iubit teribil parintii mei, pe care i-am iubit si eu la fel de mult, m-au iubit profesorii - pentru care am avut un cult, m-au iubit regizorii, Alexandru Finti, Dinu Cernescu, Sica Alexandrescu, Mony Ghelerter si altii. Ca sa intelegi care era ritmul meu de viata in acel timp... un timp halucinant pentru mine, ca sa intelegi in cate feluri de roluri m-au distribuit cei ce m-au pretuit, o sa citez din memorie un fragment dintr-un articol scris de Marin Preda, in revista "Teatrul": "Am un actor pe care-l iubesc foarte tare. Il admir. L-am vazut marti in "Oameni si soareci", miercuri in "Din jale se intrupeaza Electra", joi l-am vazut in "Orfeu in infern", si vineri in "Dulcea pasare a tineretii". Baiatul asta are paleta", spunea el. "Are, adica, multe culori. Pentru mine e o surpriza mare sa-l vad in fiecare seara in alt rol. Si altfel." Ei bine, vorbele astea, incurajarile astea mi-au dat mult elan. Simteam dragostea care pulsa in ele. Sa stii ca acum cateva zile, maestrul Beligan mi-a pus cam aceeasi intrebare pe care mi-ai pus-o tu acum, aici: "Mai Florinele, mai baiete, cum suporti, ma, atata iubire?". Pai, repet a mia oara...


Sunday, October 18, 2015

Margareta Pogonat

Margareta Pogonat

Ma pasioneaza sa descopar exact acele lucruri, pe care oamenii nu reusesc sa le recunoasca nici fata de ei insisi, dintr-un fel de spaima de ei si de cei din jurul lor, sau poate dintr-un coplex de posibila inferioritate. Pentru ca oamenii sufera tot felul de complexe de inferioritate. De natura fizica, intelectuala, sociala chiar - si poate ca acest complex e cel mai dramatic. Obisnuim adesea sa ne comparam conditia sociala, dintr-un moment sau altul, cu a altcuiva, si asta la tot felul de revolte interioare - care, de cele mai multe ori, nici nu au o baza reala - duce la nemultumiri inutile, pentru ca sunt gratuite. Firesc ar fi sa ne judecam in functie de noi insine, de ceea ce putem face si, mai ales, sa ne uitam bine daca nu cumva noua, si numai noua, ni se datoreaza o nereusita, o nerealizare. Nu trebuie, nu-i bine sa ne mintim pe noi insine, sa ne spunem povesti. Nu foloseste. Dupa cum nu foloseste nici imbratisarea unor mode sufletesti - caci exista si asemenea mode. In secolul nostru, de pilda, "se poarta" tot felul de tipuri umane: tipul lipsit de sensibilitate - sensibilitatea e desueta, nu? - tipul original cu orice pret, tipul rece, cinic chiar si, uneori, oamenii, pentru a fi in pas cu moda, imbraca asemenea haine straine lor. Incep sa-si spuna, si spun si altora, ca ei asa sunt, se "autoeduca" chiar in acest sens - si ce sens prost! - pana ce vine un moment de "palma" a vietii, care in loc sa-i gaseasca intr-un echilibru sufletesc - ce nu poate veni decat dintr-o buna cunoastere de sine - ii prinde descoperiti, intr-un fals total. Iar sensibilitatea aceea de care s-au lepadat iese la iveala intr-o manifestare de disperare deplorabila... Iar daca "travesti-"ul a reusit, daca acea autoeducare s-a desavarsit, e si mai grav: uscaciunea sufleteasca se instaleaza definitiv, atat de definitiv incat chiar si ei - mai ales la o varsta matura - isi dau seama de existenta ei. Si atunci ar da orice numai sa-si mai simta o clipa sufletul plin de vise, numai sa mai poata trai cu adevarat, cu toate riscurile suferintei si ale momentelor grele. Ar da orice numai sa scape de aceasta masca straina lor. Pentru ca e o masca... Mi-as dori foarte tare ca personajele mele sa le arate oamenilor adevarata lor fata. Poate ca vreau prea mult, dar vreau sa-i fac sa se elibereze de complexe, de tot ce-i determina sa actioneze impotriva lor insile... Am cautat intotdeauna, ca om si ca artist, sa-mi pastrez niste date initiale de puritate, de sensibilitate sufleteasca, de intelegere fata de oameni si fata de fenomenele din jur. Si asta pentru a reusi sa imbatranesc frumos in viata, si pentru a-mi pastra o anume avere din care sa inzestrez personajele pe care le joc.

Margareta Pogonat
Almanahul Flacara 1976


Momente amuzante cu Stefan Iordache

Stefan Iordache in Arturo Ui

Unul din momentele amuzante legate de Stefan s-a petrecut cand au fost sa joace "Hamlet" in Grecia. "Melina Mercouri, care era ministrul Culturii atunci, a vrut sa-l cunoasca pe Stefan dupa spectacol. In timp ce Horia Lovinescu statea de vorba cu ea, m-a trimis sa le anunt prezenta. I-am spus lui Stefan... "E o actrita foarte mare, o fi ea ministrul Culturii, dar nu am pofta sa vorbesc cu ea". "Bine, Stefan, nu avem ce face. Trebuie! Sunt la capatul culoarului...". N-am apucat sa-i spun lui Lovinescu ceva, ca s-a deschis usa si au intrat. Cabina era goala. El disparuse. Unde? Cum? Nu ne-am dat seama. Eram la etajul doi al cladirii... Dupa ce a iesit Melina Mercouri, s-a deschis un dulap. Stefan se ascunsese acolo." (Dinu Cernescu)

Amintirile hazlii nu se opresc aici. Cu ocazia unei reprezentatii la Copenhaga au fost cazati la un hotel extraordinar, construit pe un singur etaj. "Un culoar... luuung de tot. In capatul lui era un apartament in care am fost cazati noi. Era un obicei acolo ca pantofii sa fie lasati la intrare, pentru a fi lustruiti de personal. Dupa un spectacol, am fost pe la niste restaurante, iar intamplarea a facut ca eu, Lovinescu, Stefan Radof si Stefan Iordache sa venim printre ultimii. Iordache a fost foarte socat sa vada zeci de perechi de pantofi de o parte si de alta a culoarului. Dupa ce ne-a lasat pe noi sa intram, l-a luat pe Radof si au inceput sa schimbe pantofii intre camere. A doua zi a fost un fel de nebunie generala, pentru ca nimeni nu-si mai gasea pantofii." (Dinu Cernescu)

"Asa zisa lui moarte pentru mine continua sa fie un fel de neintelegere. Efectiv, nu pot sa ma obisnuiesc cu acesta idee. De fiecare data cand dau telefon la ei acasa mi se pare ciudat ca nu-mi raspunde el la telefon". (Dinu Cernescu)


Sursa: 
Jurnalul National, Editie de colectie
10 noiembrie 2008
Fragment dintr-un articol semnat de Mihai Stirbu


Thursday, October 15, 2015

"Cainele gradinarului" - O altfel de comedie



Un mare actor mi-a spus odata ca "teatrul se savureaza precum icrele negre sau «fois gras» intr-o zi friguroasa de iar­na, langa soba in care trosnesc lemne­le". Asa ca si in seara aceea de 6 ianua­rie, ca si la zecile de reprezentatii de pana atunci de pe scena Teatrului "Bu­landra", oamenii s-au dus din nou sa ma­nance "teatru pe paine" (dar in frig, cu paltoanele si cojoacele pe ei, cu ca­ciulile indesate pe cap) si au umplut din nou pana la refuz pentru a vedea "Cai­nele gradinarului", o comedie altfel. 

O piesa scrisa de Lope de Vega, dar gandita pentru "Bulandra" suta la su­ta de Florian Pittis, prin amprenta sa definitorie si inconfundabila. "Pittis e Pittis. Nu mai exista altul ca el si nu stiu cand se va mai naste altul", po­ves­teste Emilia Popescu, actrita care l-a iubit pe regizorul si actorul Pittis, cel cu care a jucat in "Cainele gradinarului" si "Meditatiile Ritei". 

"Cainele gradinarului" a avut premiera pe scena de la "Bulandra" spre sfarsitul anului 1988, dar s-a jucat tot anul urmator cu casa inchisa la toate re­prezentantiile. "Veneau oameni sa vada piesa si de cate zece ori, pentru ca erau fascinati de tot ceea ce se in­tampla in aceasta piesa. Era ceva nou pentru toata lumea. Unii veneau dupa noi si pe la reprezentatiile din tara, ii recunosteam pentru ca stateau mai tot timpul in primele randuri. Stiau toate replicile si ne sopteau atunci cand ne incurcam sau uitam replica. Si imi aduc aminte ca cel mai mare ad­mi­ra­tor al nostru, care a venit de mul­te ori si prin tara dupa noi cand am jucat «Cai­nele gradinarului», era Ivan Pa­tzai­chin", continua povestirea Emi­lia Po­pes­cu. Actrita, aflata in 1988 in utimul an de facultate, nu a mai dat examen la teatru. Pittis i-a fost profesor. A re­marcat-o si a avut incredere in ea. Astfel, rolul Dianei de Belfor din "Cainele gradinarului" si cel al Ritei din "Me­ditatiile Ritei" au fost examenul pe care l-a sustinut in fata spectatorilor. 


Cristina Tacoi

In "Comedia erorilor"

Data si locul nasterii: 08.06.1933, Plenita

Studii: I.A.T.C. „I.L.Caragiale” Bucuresti, 1955

Casatorita cu actorul Andrei Bursaci, cu care a avut un copil, Catalin.

Inca una din „grupul celor doisprezece” veniti dupa absolvire, sa puna bazele sectiei romane a teatrului oradean, in 1955. Actrita talentata si expresiva, a tinut „capul de afis” in mai toate premierele jucate in cele patru stagiuni petrecute la Oradea. Chiar in primul an, la primul mare concurs de teatru la nivel national – Decada dramaturgiei originale din 1956 – a luat Premiul I pentru Interpretare feminina cu rolul Ioana din spectacolul „Inima noastra” de Valeriu Luca. Dar si-a grabit plecarea in capitala, la Teatrul „C.I.Nottara”, unde mai existau trei-patru actrite de acelasi gen, si, cu toate ca isi dovedise valoarea, nu numai in cele nouasprezece roluri principale jucate la Oradea, utilizarea ei nu i-a adus performanta pe care merita sa o atinga. Lovita de soarta care i-a rapit prematur si dramatic singurul copil, Cristina Tacoi s-a refugiat in poezie, vadind reale calitati literare, in volumele de versuri publicate.  Este o poeta remarcabila, care a avut curajul si puterea sufleteasca sa publice jurnalul lui Catalin Bursaci, fiul plecat in lumea umbrelor la doar optsprezece ani (rapus de leucemie): „Prima carte, ultima carte” si propriul ei volum emotionant: „Plang, iubite print”.

A aparut si in spectacole de tv ori filme artistice, dar nu in masura la care i-ar fi dat dreptul marele sau talent.

(Prezentare de Eugen Tugulea)

Fisa artistica – Teatrul de Stat Oradea

Olga in LICEENII  de  K.Treniov, 1955, r.Radu Penciulescu
Ioana in INIMA NOASTRA de Valeriu Luca, 1956, r.Corneliu Zdrehus
Nastenka in CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT de B.Dihovicinii si M.Slobodskoi, 1956, r.Dorel Urlateanu
Luciana in COMEDIA ERORILOR de William Shakespeare, 1956, r.Corneliu Zdrehus
Alta invitata in CLUBUL IMPUSCATILOR (NEKRASOV) de Jean-Paul Sartre, 1956, r.Corneliu Zdrehus
Gena in TITANIC VALS de Tudor Musatescu, 1956, r.Valentin Avrigeanu
Beatrice in SLUGA LA DOI STAPINI de Carlo Goldoni, 1957, r.Vasile Pop
Aretia in DEZERTORUL de Mihail Sorbul,1957, r.Grof Ladislau
Acrivita in MOMENTE SI SCHITE I.L. CARAGIALE  – Articolul 214,  1958, r.Dorel Urlateanu si Radu Penciulescu
Mimi Butnaru in MASCA LUI NEPTUN de Grinevici-Pantelimon, 1957, r.Dan Alecsandrescu
Catalina in POVESTE DIN PADUREA AURIE de Valentin Avrigeanu, 1958, r.Radu Penciulescu
Ioana in ACOLO, DEPARTE de Mircea Stefanescu, 1958, r.Dan Alecsandrescu
Mioara in IDOLUL SI ION ANAPODA de G.M.Zamfirescu, 1958, r.Dan Alecsandrescu
Minka in ARISTOCRATII de Nikolai Pogodin, 1959, r.Radu Penciulescu
Marcela in ZIARISTII de Al.Mirodan, 1959, r.Dan Alecsandrescu
Mariana Plesoianu in NOTA ZERO LA PURTARE de Virgil Stoenescu si Octavian Sava, 1959, r.Ion Marinescu
Sonia in UNCHIUL VANEA de A.P.Cehov, 1959, r.Dan Alecsandrescu


Sursa:


Wednesday, October 14, 2015

Ofelia Popii - Fila de oracol

Ofelia Popii

Desi nu traieste si nu joaca in Bucuresti, este considerata una din cele mai bune actrite ale momentului. Distinsa recent cu un mare premiu britanic pentru rolul din Faustul lui Purcarete, Ofelia Popii considera ca centrul universului e pe scena, iar axa lumii trece fix prin Sibiu 

E mica de inaltime, plapanda si vulnerabila, dar forta pe care o ascunde sub gratia ei e atat de coplesitoare, incat e aproape imposibil sa nu-i simti, atunci cand joaca, felul ei de a arde, de parca fiecare spectacol ar fi ultimul. Cel ce trebuie platit cu propria viata. Poate de asta nici un critic nu i-a rezistat pana acum. Anul trecut, pentru Faustul regizat de Silviu Purcarete, a fost recompensata cu "Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita", iar anul acesta, la Edinburgh, britanicii au declarat-o revelatia Festivalului International de Teatru, rasplatind-o, entuziasmati, cu "Herald Angel Award". Absolventa a Institutului de Teatru din Cluj, Ofelia Popii a ales sa traiasca departe de tumultul capitalei, la Sibiu, unde este angajata a Teatrului "Radu Stanca".

Fila de oracol

- Ce culori iti plac?
- Toate. Albastru, verde, portocaliu...
- Inchide ochii. Ce vezi?
- Marea, toamna, in valuri.
- O calitate a ta?
- Entuziasmul.
- Un defect?
- Nerabdarea. Si lipsa de tact.
- Orasul in care vrei sa traiesti?
- Sibiu.
- Calitatile pe care le apreciezi la altii?
- Umorul si adancimile.
- Un vis?
- Sa joc in filme.
- Un personaj care ti-e drag?
- Raskolnikov.
- Un rol pe care ti-l doresti?
- Electra, Medeea, Anna Karenina.
- Trei lucruri care iti fac placere?
- Sa ma plimb pe Podul Minciunilor, sa savurez cafeaua inainte de repetitie si sa-l ascult pe Nick Cave in duet cu P. J. Harvey.
- Un sinonim pentru indragostire?
- O saritura cu parasuta.


Tot articolul: AICI


Radu Beligan - "Iti trebuie mult timp ca sa devii tanar"

(...) Radu Beligan este cel mai longeviv actor roman din toate timpurile, depasind-o, dupa cum marturisea chiar dansul, pana si pe legendara sa profesoara, Lucia Sturdza Bulandra. Nu se considera, insa, deloc "batran". Dimpotriva, spune cu hotarare ca se simte mai usor si mai liber acum decat era in tinerete, pentru ca s-a debarasat pe drum de toate poverile cu care fusese conditionat de mediul din care provenea, de scoala, de vremuri. Motto-ul pe care l-a rostit la Cluj, spre deliciul tuturor celor aflati in sala, a fost o vorba de-a lui Picasso, poate nicicand mai bine potrivita: "Iti trebuie mult timp ca sa devii tanar!". (...) Iata cateva crampeie din viata acestui actor genial:

Despre inceputurile in teatru

"Eram inca student si jucam rolul judecatorului in "Crima si pedeapsa", pentru care am primit urmatoarele reactii de la critici: 1. "Beligan are o voce frumoasa, barbateasca"; 2. "Baiatul asta are un glas ca o lumanare de un leu". Se intampla in urma cu fix 70 de ani. Am avut apoi sansa sa imi dau examenul de institut pe scena vechiului Teatru National, care avea una dintre cele mai bune acustici din Europa. Stateai la galeria a 3-a si auzeai perfect daca cineva rupea o foita de tigara pe scena. Bombardarea lui in '44 a fost o monstruozitate, la fel cum a fost si decizia ulterioara, de a nu fi refacut. Amintirile din acea perioada sunt, insa, fabuloase. Parca o vad si acum pe d-na Bulandra aruncand, uluita, cu poseta dupa mine, pentru ca iesisem pe scena si imi jucam rolul in cu totul alt mod decat o facusem la repetitii. I-am explicat insa ce se intamplase in culise: aveam un machior extraordinar, care asa de tare imi schimbase infatisarea, incat am inteles pe loc ca personajul meu era cu totul altfel decat mi-l imaginasem eu pana in acel moment, si ca trebuie sa schimb complet interpretarea. Probabil ca am jucat bine, pentru ca am primit din partea lui Nae Carandino, marele cronicar al vremii, urmatoarea apreciere: "Baiatul asta poarta in ranita bastonul de maresal"."


Fragment dintr-un articol de Sanziana Demian
Sursa: http://www.formula-as.ro/2008/825/

Cainele Stelica! Un actor foarte aplaudat pe scena Teatrului National din Bucuresti.

Gheorghe Dinica Si Radu Beligan in “Cotletele” de Bertrand Blier

Iubitorii de teatru, dar si de animale, care vor citi in acest spatiu despre "un actor... foarte aplaudat" pe prima noastra scena, se vor intreba, desigur, de unde pana unde a mai aparut si acest... Vip. De unde vine acest actor admirat de sute de spectatori - daca ii socotim numai pe cei aflati de curand la reprezentatia cu piesa "Cotletele" din sala "Liviu Rebreanu" un veritabil artist despre care pana acum marele public - iubitor de teatru, de film ori de televiziune - n-a aflat nimic-nimic.
Ei bine, Stelica face parte din "staff"-ul, adica din "personalul" primei noastre scene, inca din urma cu vreo 10-11-12 ani... Ce-i drept, el nu e un personaj... salariat, adica nu primeste retributie in bani. Salariul lui inseamna iubire, ocrotire, alint. Si, bineinteles, hrana calda si apa cat cuprinde. Si, in noptile ploioase ori cu viscol, culcus cald, intr-o odaita simpatica, primitoare. Odaita asta se afla chiar langa intrarea in holul teatrului. Pe stanga. Acolo este refugiul doamnelor care rup biletele la intrare ori care ne inmaneaza - cand e cazul - invitatiile.
Ei bine, in urma cu vreo 10-11-12 ani (nimeni nu-si mai aminteste exact cand s-a produs "evenimentul"), intr-o seara cu viscol, la intrarea in teatru (la sala Amfiteatru, cum se chema pe-atunci), un biet catel galbiu, scheletic si rebegit de frig, s-a asezat colac chiar pe presul "principal", incercand, probabil, sa-si traga sufletul. Din fericire pentru el, nimeni nu l-a gonit de-acolo. Nimeni nu l-a socotit "o javra scarboasa, datatoare de boli"! Dimpotriva! A fost poftit inauntru, la caldurica. I s-au dat si biscuiti si lapte si ce s-o mai fi gasit pe-acolo, prin pachetele cu de-ale gurii ale doamnelor de la intrare, inrudite, parca toate, in acel sfant sentiment care se cheama "iubirea fata de fiintele mici, lipsite de aparare"...
Si uite-asa, de-a lungul anilor, sub privirea complice si tandra a directiunii de toate felurile si culorile - oameni de omenie, mai toti -, Stelica s-a integrat perfect in viata primei noastre scene. Cand e spectacol, el sta cuminte in hol sau in odaita "lui". Diminetile, da o raita prin cartier, atent la masini si la trecatorii "primejdiosi". Si la troleibuze, bineinteles. Respecta si repetitiile, nu latra cand nu trebuie si nu cerseste niciodata, de la nimeni, de mancare! Stie ca nu-i frumos! Cand se plictiseste de prea multa liniste pe hol in timpul spectacolelor o ia in sus, pe scari, si mai da o raita printre sali... (Ce-i drept, toata lumea stie ca Stelica nu lasa "urme". E "un baiat curat" care-si rezolva treburile personale in timpul plimbarilor de dimineata si de seara prin cartier.)
Ei bine, intr-una dintre aceste plimbari printre sali, la drept vorbind pe cand se afla in cautarea celei mai iubite protectoare a lui, negasind-o la locul stiut (doamna cu pricina fusese tocmai invoita in seara aceea), Stelica, luand-o "pe scurtatura", a intrat, degajat, pe scena. Si anume, in mijlocul unui dialog scaparator, purtat de doi dintre cei mai mari si mai iubiti actori ai teatrului si filmului romanesc: Radu Beligan si Gheorghe Dinica! (interpretii principali din "Cotletele"). Eram in sala, chiar in randul patru, asa incat va asigur ca totul, absolut totul, s-a petrecut astfel: Stelica si-a facut aparitia in decor, venind dinspre dreapta scenei. S-a oprit o clipa, vag nedumerit (cu expresia: "Ca sa vezi unde m-am pomenit!"), apoi, netulburat de aplauzele furtunoase pe care le-a starnit aparitia lui neasteptata, a traversat scena demn, negrabit, ba chiar tacticos, indreptandu-se spre usa dinspre stanga a decorului. O usa alba, pe care, cu un zambet seducator, maestrul Radu Beligan i-a deschis-o galant, in timp ce-si rostea, cu ochii la Gheorghe Dinica, una dintre replicile sale pline de umor...
La iesire, nu m-am putut abtine sa nu le povestesc doamnelor-ocrotitoare ale lui Stelica, cele intamplate cu doar putine minute in urma pe scena. Aveam sa aflu de la ele, mandre foc de isprava mascotei lor, o alta patanie splendida de-a lui Stelica. Ea s-ar putea intitula asa: "Despre cum l-a ajutat Stelica intr-o dupa-amiaza de iarna pe cainele orb Puiu - de la Ministerul Agriculturii - sa traverseze bulevardul suvoind de masini si troleibuze". Dar despre povestea asta cu alt prilej, cand veti pofti sa o aflati!

Silvia Kerim

Sursa: http://www.formula-as.ro/2005/692/din-lumea-necuvantatoarelor-12/cainele-stelica-6496


Si ei au fost copii... Ion Dichiseanu

In 1951

Eu m-am nascut in Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Calarasi, mama din Fetesti, dar, datorita pro­fe­siei tatei, care lucra la Serviciul de Miscare, ca impie­gat, amandoi si-au schimbat do­miciliul. Am avut o fa­milie mare: eram noua copii in casa (eu fiind pe­nultimul), plus "marun­tisul" - ca tata, in calitate de CFR-ist, prin fiecare gara pe unde a fost detasat, a mai facut cate-un copil.Dar eu ma voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarasi de joaca printre liniile de cale ferata. Tin minte ca, pe vremea aceea, era o mare ispita printre copii: cine aduna trei mii de bi­lete de tren le preda Statului si primea o bicicleta. Iti dai seama cu ce frenezie alergam cat era ziua de lunga ca sa adunam biletele abandonate de calatori! Eu iz­bu­tisem sa adun o mie, dar a venit razboiul si visul cu bicicleta mi s-a naruit. Pana atunci, am avut insa parte de o copilarie minunata: aveam o casa frumoasa, cu o curte mare, aveam o gospodarie indestulata, mare par­te din hrana o cumparam de la oltenii care veneau cu cobilitele la poarta (de la ei luam fructe si legume, in vreme ce laptele, branza si smantana ni le aduceau Lu­cretia si Ortansa, doua taranci care locuiau in apro­pierea Adjudului - parca le vad si acum in fata ochi­lor)... Ei, si in curtea asta a casei, aveam si un cuptor de paine marisor, care functiona pe baza de lemne si un­de mamei ii placea sa coaca paine proaspata, iar no­ua, copiilor, sa ne inchipuim... actori! Venise Radu Be­li­gan in turneu prin Adjud si-l vazusem jucand in sala de festivitati a depoului, intr-un spectacol care ne in­flacarase imaginatia! Asa ca, din dorinta de a imita splen­­doarea aceea de reprezentatie, ne suiam pe cup­tor, intindeam un cearsaf pe o sarma, pe post de cor­tina, si jucam... nu mai tin minte exact ce anume, dar e clar ca personajele noas­tre erau niste bortosi, caci ne indesam fiecare cate o perna pe sub haine. Dupa care ne invitam parintii, fratii mai mari, vecinii si pe cine se mai nimerea pe-acolo, sa asiste la spec­tacolul nostru. Bineinteles ca noi, "actorii", eram mandri nevoie ma­re de isprava noastra! Dar pri­ma experienta pe o scena ade­varata am avut-o la 8 ani. Era Ziua Eroilor si, in ora­sul nostru, s-a orga­nizat un fel de serbare, iar eu am re­citat poezia "Sol­dat Necunoscut". Pe care o mai stiu si acum! Am spus-o copilareste, desi­gur, dar oamenii m-au apla­­udat si asta m-a facut sa-mi creasca aripi. Apoi a venit razboiul, am fost deportati, am ajuns in la­garul nazist din Salz­burg... Am trecut prin niste clipe groaznice, nici nu vreau sa-mi mai amintesc! Din feri­cire, ne-au eliberat americanii si am revenit in Ro­mania. Fratii si surorile mai mari s-au ca­sa­torit si s-au raspandit prin tara, la scurt timp parintii au murit, iar eu am ajuns la Galati, unde am stat doi ani la Scoala de Ucenici. Apoi am plecat la Bucuresti, la sora mea cea mare, care era maritata si care mi-a devenit, practic, mama. Aici am con­tinuat scoala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru ca, dupa un an, am avut o re­velatie. Am realizat ca o apucasem pe un drum gre­sit, ca eu urma sa ies de-acolo un muncitor, in vreme ce parintii mei - saracutii! - visasera sa ma vada in­giner. Si gandul asta a inceput sa ma ob­sedeze. Asa ca, dupa ce am dat diferentele de ri­goare, m-am mutat la Scoala de Tehnica Me­talurgica de pe Dudesti. Acolo am mai stat doi ani, in care am invatat pe branci. Nu stiam ce era distractia, nu ieseam in oras, nu mer­geam ni­ca­ieri... Mai ales ca eram si saracut, sta­team prost cu banii. Dupa care iar am mai dat niste diferente si m-am trans­ferat la Liceul Di­mi­trie Can­temir, unde am si dat bacalaureatul. Si asa, fi­nal­mente, am ajuns sa-mi in­cerc norocul la Poli­teh­nica. Si am intrat! Ce fericire pe capul meu! In sfarsit, ma vedeam aproape implinind visul parintilor. La sfar­situl anului I insa, profesorul de chimie organica, aca­demi­cianul Nenitescu, m-a trantit. Acum, drept e ca eu si chi­mia organica nu ne prea aveam bine... De ama­ra­ciune, in vara respectiva, am tot iesit cu un grup de prieteni, cu care imparteam un mare drag de cantece. Ne adunam intr-un parculet de pe Calea Victoriei (ca­re, intre timp, a disparut) si cantam pana in miez de noap­te. Sau ne strangeam la o te­rasa mica, tot de pe Calea Victoriei, si puneam fie­care cate un leu, ca sa co­mandam o singura friptura cu muuuuulti cartofi prajiti. Dupa care trageam la sorti cine urma sa ma­nance friptura si cine urma sa se "ghif­tuiasca" numai cu cartofi. (rade) Ei, intr-o astfel de seara, o prietena din grup, Cristina, care era balerina, dar si nepoata lui George Vraca, imi spune: "Dichi, tot timpul te vad la subsuoara cu Shakespeare, cu Dos­toievski, cu Emi­nescu... Ce-ar fi sa dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) sa te pri­measca la el in­tr-o zi. Sa vedem ce parere are". Mie mi-era cam frica, eram si teribil de timid, dar peste doua zile, m-am dus la Vraca acasa. M-a primit la birou, unde isi bea ca­feaua. "Intra, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mangaia si, pe de alta parte, te infiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai invatat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregatit cu monologul final din Othello si, topit cum eram de emotie, m-am pus pe turuit. Vraca s-a oprit din degus­tarea cafelei si, la final, mi-a spus: "Si zici ca tu esti student la Politehnica? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scri­soare si i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Sa te primeasca in exa­men fara acte. Pe urma, daca intri, iti aduci si hartiile. Da' eu cred ca intri..." Si asa am facut. Antoniu m-a primit fara acte, am dat exame­nul si-am intrat al doilea pe lista. Fuseseram 300 de candidati, pe 12 locuri. Cand m-am vazut intrat, am simtit ca plutesc in al no­ualea cer. Atunci am con­sti­entizat ca mi-am gasit dru­mul in viata! Adevaratul drum! M-am dus acasa, la sora mea, si m-am martu­risit. Biata de ea a ramas ca trasnita, dar apoi, probabil vazandu-ma asa de beat de fericire, n-a mai zis nimic si de-atunci a devenit cea mai mare sustinatoare a mea.

Ion Dichiseanu


Sursa: http://www.formula-as.ro/2013/1065/


Tuesday, October 13, 2015

Fedra, o performanta neegalata


- Ati jucat 45 de ani la Teatrul National din Cra­iova, sub bagheta unor mari regizori, ale caror spec­tacole au facut inconjurul lumii. Care sunt cele mai fierbinti amintiri pe care le aveti? O clipa anume, care sa se fi depus in sufletul dvs. sub forma de lu­mina si bucurie.

- In perioada cat am jucat Fedra, am avut momente impresionante. Este un rol cu care am umblat sapte ani numai in strainatate. Insasi premiera a avut loc la Viena, in 8 iunie 1993, cu o luna inainte de premiera de la Craiova. A urmat o serie de turnee prin lume, de spectacole la sediu si de festivaluri in tara, care i-au adus premii si faima. In 1999, presa consemna 100 de spectacole in strainatate. Pana astazi, Fedra a ramas o performanta neegalata. Este spectacolul romanesc cu cea mai indelungata si impresionanta cariera interna­tionala. Ultima data s-a jucat in 2001 si a insumat un numar-record de reprezentatii, 172, pe care mi le amintesc ca si cand ar fi fost ieri.
In Ungaria, de exemplu, m-am imbolnavit groaznic la cap. Spectacolul se juca intr-o biserica dezafectata, erau minus 10 grade afara, lumea statea cu cojoace si cu caciuli de blana, batea un vant naprasnic. Si eu, in rochia subtire a Fedrei, transfigurata de suferinta, cu parul plans... Am facut turturi in cap, pana la sfarsitul spectacolului. Pentru ca eu am fost o actrita care n-a facut rabat de la meserie. Nici cand jucam in caminele culturale inghetate de pe vremea lui Ceausescu nu schi­monoseam personajul. Daca personajul avea ro­chie de vara, asa stateam, nu puneam pe mine un pulo­veras.
La Marsilia, Fedra s-a jucat intr-o gradina de vara si sufla vantul acela cumplit, mistralul... Mai sa rupa decorurile la repetitii. Scenografa, Stefania Cenean, care era cu noi, a schimbat repede panzele cu panouri. In spectacol, eu jucam foarte mult pe un pat, in pi­cioare. Si ma batea vantul ala... parul era in zbor, ro­chia era la un metru, flutura, iar gatul mi se uscase cum­plit. Conditiile puteau sa ma deconcentreze, dar nu, a inceput sa-mi placa. Se au­zea marea cum se zbu­ciuma, va­lu­rile cand se izbeau de mal stro­peau si-n gra­dina, eu ma luptam si cu mis­tra­lul, si cu perso­najele, deja ma ima­ginam pe stancile albe ale Gre­ciei, pe furtuna, in­fruntand zeii si destinul. Adeva­rata tra­ge­die antica. Si-am primit la apla­uze... o senzatie cople­si­toare.
In Brazilia, Teatrul Opera de Arame, care a gazduit specta­colul, are o sala imensa, de 2000 de locuri. E construit numai din sticla si metal. Si spectacolul de pe scena se reflecta in geamurile laterale. La un mo­ment dat, s-a pus iarasi pe o furtuna, de nu pot sa spun. Si deasupra, plafonul era tot din sticla. Auzeam ploa­ia... Si exact in momentele dramatice ale spec­tacolului, trasnea si fulgera si se lumina scena, de jurai ca e banda sonora pusa la spectacol.
Numai la Bucuresti, la Festivalul Caragiale, am fost primiti foarte rece. Beligan, care era presedintele juriului, vocifera... "Ne-am saturat de purcarismele astea", iar o cronicareasa a spus ca in loc de Leni Pintea, Purcarete putea sa puna o statuie, ca era tot una. Am iesit din teatru zguduita. A doua zi plecam in turneu, nici nu mai stiam sa-mi fac bagajele, voiam sa ma intorc acasa... Noroc ca sunt credincioasa si Dum­nezeu m-a ajutat sa-mi vindec ranile sufletesti, si am fost, pe deasupra, si rasplatita. Peste tot am avut parte de public numeros si de cronici bune. 



Sursa text: http://www.formula-as.ro/2013/1081
Sursa video: lenipinteahomeag


Monday, October 12, 2015

Si ei au fost copii... Mircea Albulescu

Mircea Albulescu

In copilarie, am avut, bineinteles, o jucarie preferata! Un ursulet bej, mare cat o palma de om. Il chema Niculaie si avea avantajul extraordinar ca putea fi... ros! Nu ma desparteam de el niciodata. Nici in timpul zilei, nici noaptea. Ei bine, marele meu moment de actorie s-a produs in prezenta lui. Mama si cu tata m-au dus la fotograf sa ma traga in poza. Fotograful, ca orice fotograf specializat in poze cu progenituri de tot felul, era "inarmat" cu tot soiul de jucarii ademenitoare: ursuleti, papusi, girafe, purcelusi... Ma rog! Decisi sa ma "impozeze", ai mei au uitat sa-l ia pe Niculaie! Ei bine, nu-ti poti inchipui cat s-au chinuit bietii oameni - tata, mama, fotograful - sa ma faca sa stau cu o droaie de jucarii straine in brate. Si sa mai si zambesc! Ce sa zambesc?! Eu nu m-am putut opri din plansul ala torential decat dupa multe, foarte multe insistente. Semn al durerii sfasietoare ca lipsea... Niculaie! Din fericire, Niculaie n-a fost ros pana la capat, fapt pentru care a continuat sa-l roada Matei, baiatul meu, iar acum, acelasi credincios Niculaie este in custodia lui Andrei, nepotul meu! Andrei nu-l mai roade. Dar stiu ca il iubeste. Asa ca sper din toata inima ca Niculaie va fi pastrat. Va ramane in familie, departe de lada de gunoi.

Mircea Albulescu


Sursa text:
http://www.formula-as.ro/1999/357/


Dorina Lazar: "Vreau sa va spun ca este cea mai tanara fiinta de pe lume."

Tamara Buciuceanu-Botez in "Cumetrele"

Indragita actrita Dorina Lazar si-a deschis sufletul si ne-a vorbit cu drag despre Tamara Buciuceanu-Botez.

Au jucat impreuna in spectacole de anvergura. De la "Titanic vals" pana la "Cumetrele", cele doua actrite au avut de parcurs un drum anevoios. La capatul acestui drum a ramas insa o relatie sincera de prietenie si un sentiment de admiratie. 

"Pe mine ma leaga soarta de Tamara Buciuceanu. O stiu de foarte multi ani. Dar totul a inceput in 1969, in perioada in care era angajata la Teatrul Giulesti. Cum spuneam, in 1969 a fost invitata de Ion Dacian sa faca parte din trupa Operetei. Plecand, asadar, de la Teatrul Giulesti, Dinu Cernescu m-a invitat pe mine sa joc in spectacolul in care urma sa joace Tamara. Vreau sa precizez ca nu pe locul Tamarei Buciuceanu, ci pe postul ei am venit eu la Teatrul Giulesti.

Dupa aceea, ne-am cunoscut la Televiziune, la Radio si ne-am apropiat foarte tare. Atunci am facut o nebunie! In 1990, mi-am facut un teatru particular. Am montat o piesa, care se chema «Jaful de la miezul noptii», spectacol in care a jucat si Tamara. Relatia dintre noi a devenit si mai solida", marturiseste Dorina Lazar.

PERFORMANTE UNICE. Tamara Buciuceanu are har, spuneau colegii de breasla. Tamara Buciuceanu e geniala, afirma publicul spectator. In lumea teatrului s-a afirmat prin talent, putere de munca si respect, iar aprecierile nu au contenit sa apara. "La noi - continua Dorina Lazar - se spune ca actorul si omul se cunosc la drum, la turneu. Am facut nenumarate turnee, deplasari alaturi de ea. Vreau sa va spun ca este cea mai tanara fiinta de pe lume. Apoi, imi aduc aminte de succesul, marele succes din «Cumetrele». Interpreta rolul unei soacre paralizate. Desi nu a avut nici un cuvant de spus, fiindca totul s-a bazat pe mimica, Tamara a fost febletea spectacolului. Sunt foarte putini actori care reusesc astfel de performante. Nimeni nu mai poate sa fie ca Tamara, ca Birlic, ca Braila... sunt niste ipochimene unice lasate de Dumnezeu pe pamant".

STALPUL FAMILIEI. Sentimentele Dorinei Lazar se reflecta in caldura cu care ne-a vorbit despre doamna Teatrului romanesc. "O admir tare, tare mult! Si o admir pentru tot, si ca om, si ca artist. La un moment dat si-a fracturat umarul, dar a venit in turneu si a jucat cu umarul bolnav, bagat in ghips. Nu a existat sa spuna ca nu vine, niciodata nu si-ar fi trimis publicul acasa. Actorii tineri cred ca ar 
trebui sa invete de la ea, sa pretuiasca adevaratele valori.

In plus, cei tineri, care o poarta in inima, mai trebuie sa stie ca Isocel este o persoana extrem de agreabila, e o gospodina incredibila, un prieten credincios, o fiinta care nu a intarziat o data la un spectacol sau o repetitie. O doamna de o finete iesita din comun cu o fire foarte joviala si un rafinat simt al umorului. 

Ma bucur nespus ca ii dedicati aceasta editie, pentru ca este un om care merita cu adevarat. Intr-un fel cred ca a fost si stalpul familiei. Desi sora ei, Iulia Buciuceanu, este o celebra mezzo-soprana, nepotul Mihai Constantin un actor talentat... cred ca ea este sprijinul moral, catargul acestei comori de artisti.

Pentru toate aceste lucruri, o imbratisez si o iubesc!", incheie Dorina Lazar.


Sursa:
http://jurnalul.ro/editie-de-colectie/tamara-buciuceanu-botez


"MIHA"

Michaela Tonitza Iordache

... Asa-i spunea, asa o alinta sotul ei, Stefan Iordache.
I-am cunoscut (de fapt, i-am vazut pentru prima oara) in 1969, intr-o zi aurie, de toamna, pe terasa restaurantului boemei din acel timp, frecventat mai ales de actorii teatrului "Nottara". La "Gradinita". Era la ceas de pranz, eu ma aflam acolo cu cativa prieteni, la o gustare si-o bere. Si, deodata, am ramas cu ochii tinta la o pereche tare frumoasa, vecini de masa cu noi. Pe el il stiam: era Stefan Iordache, pornit, inca din acei ani, spre o cariera fulminanta. Era tare slab pe-atunci, avea plete bogate, castanii, si pielea foarte alba. In rastimpul acela plin de soare, el nu a avut ochi pentru nimeni din jur. Doar pentru ea. O sorbea din priviri si o tinea de mana, peste masa, de parca ar fi vrut sa nu-i dea drumul niciodata...
Iar ea... Ea era o fata nespus de frumoasa, ce parea sa aiba vreo 18 ani. Subtire, cu ochi negri, scaparatori, si cu parul lung-lung, buclat. Era Michaela Tonitza, nepoata marelui pictor... Aveam sa aflu mai tarziu ca in ziua aceea, tocmai se logodeau... Si aveam sa aflu si mai tarziu (iar acum stiu prea bine pentru ca le-am stat ani de-a randul aproape) ca s-au tinut de mana, si la bine si la rau, in rastimpul pe care l-au trait impreuna pe acest pamant.

Silvia Kerim
Formula As


Amintiri de la "Micii burghezi"


Florina Cercel, Sorana Coroama si Stefan Iordache


Amintiri de la filmarea spectacolului "Micii burghezi" de Maxim Gorki in regia lui Sorana Coroama. TVR, 1973.


Sursa:
Jurnalul National
Editie de colectie, 10 noiembrie 2008


Ion Iancovescu


Ion Iancovescu vazut de artisti ai vremii sale: Victor Ion Popa, George Lowendal, Ion Anestin.


Sursa:
Ioan Massoff 
Ion Iancovescu - "Actori si destine"
Editura Meridiane, Bucuresti, 1979