Picture Background

Sunday, January 24, 2016

Si ei au fost copii... Silviu Stanculescu


La 10 ani





La 14 ani, elev la Colegiul Sf. Sava


Tuesday, January 12, 2016

Si ei au fost copii... Melania Ursu



MELANIA URSU


Thursday, January 7, 2016

Victor Ioan Frunza

Victor Ioan Frunza

Ce anume din viata dumneavoastra v-a indreptat catre teatru, domeniu al fascinantului si al fragilului?


N-as putea sa spun cu precizie, sa relatez niste evenimente: stiu inca ca de foarte mic am vrut sa fac teatru. Initial voiam sa ma fac actor. Mai tarziu am si produs un spectacol, pe care l-am regizat cand aveam 11 ani.

Regizor la… 11 ani? Era, probabil, un spectacol… in familie.

Nu. Era un spectacol la scoala unde invatam – scoala 82 din sectorul 8 (asa era numerotat atunci) – jucat ca la carte, pe o scena. Scoala avea o sala de spectacole in toata puterea cuvantului, cu scena dotata, cu vreo 400 de locuri… Asta sa zic ca ar putea sa fie un inceput!

Ati „operat” si atunci asupra textului?


Din cate mai tin minte, am scris si scenariul, l-am pus in scena, am facut decorurile, programul de sala… Din punct de vedere tehnic, tot ce era acolo semana a mizanscena. Pe urma am vrut sa devin actor, eram chiar convins ca pot sa fac meseria asta si am dat concurs la Scoala populara de arta din Bucuresti. Eram in anul intai de liceu si pentru ca la actorie nu mai erau locuri, am dat la regie, am intrat si asa, usor-usor, m-am convins ca n-am ce cauta in actorie.

Asa s-a facut ca, peste cativa ani, in 1976, ati intrat la I.A.T.C., la regie, concurand pentru unul din cele trei locuri.

La proba eliminatorie am avut cinci subiecte: o improvizatie, o povestire scenica sau cinematografica pe trei cuvinte date, descifrarea situatiei conflictuale dintr-o imagine care ne-a fost prezentata, conceperea unei secvente cinematografice dupa un text de Rebreanu, caracterizarea personajului Catavencu din „O scrisoare pierduta” si analiza de imagine la un film, nu-mi mai amintesc care.

In legatura cu Institutul de Teatru din Bucuresti exista parerea aproape unanima ca reprezinta o sursa de cadre bine pregatite atat in regie, cat si in actorie; faptul ca am avut si avem regizori de talie europeana si mondiala se datoreaza si existentei acestui institut. Din 1981, cand ati absolvit, au trecut sase ani; aveti, deci, o perspectiva asupra institutului. Va rog sa evocati aspectele pe care le considerati demne de semnalat.

Vreau sa spun de la inceput ca in institut am avut o mare sansa: am avut un profesor exceptional, pe Mihai Dimiu. Nu stiu daca l-ati cunoscut…

Da, l-am cunoscut, in imprejurari de neuitat.

Imi place sa-i evoc personalitatea de cate ori am ocazia: realmente, cred ca pentru mine si pentru colegii mei, printre care Dembinski, Tompa, Mihalache, el a fost mai mult decat mentor si pedagog: se stabilise o legatura foarte calda si chiar sistemul de predare pe care il aplica profesorul Dimiu era cu totul deosebit. In afara de, sa zicem, stricta specialitate (fragmentele de spectacol pe care le realizam noi pentru examenele de ani), profesorul nostru invita (sau mergeam in vizita la) tot soiul de personalitati. Asa i-am cunoscut pe pictorul si scenograful Sever Frentiu, pe medicul neurolog Dumitru Constantin, pe pictorul Yannis Papas si pe multi altii. Erau un fel de colocvii pe teme libere, care in aparenta nu tineau de pregatirea noastra pentru meserie, dar numai in aparenta. Am avut drept oaspete la curs pe antropologul Cantemir Riscutia si am discutat probleme de antropologie: poate ca aceasta n-avea legatura directa cu teatrul, dar ni se oferea astfel posibilitatea de a explora niste zone care la un moment dat pot fi deschise catre teatru. Insusi faptul ca trebuia sa ne pregatim pentru aceste intalniri din domenii diverse insemna foarte mult – imi dau seama azi – pentru noi. Toate acestea se instituiau intr-un sistem care pana la urma dobandeau coerenta: pregatira regizorului devenea plurivalenta in adevaratul sens al cuvantului. (…)

Tot articolul AICI


Ioana Bulca

Ioana Bulca

M-am nascut de Sfantul Ioan, este adevarat, de aceea ma si cheama Ioana. Cred ca este unul dintre cele mai frumoase nume, asa cum suna romaneste, nu cum suna in alte limbi. Faptul ca m-am nascut intr-o zi atat de mare, atat de sfanta, cea a lui Ioan Inaintemergatorul, Botezatorul nostru, este un lucru extraordinar. Eu sunt foarte credincioasa, cred in forta lui Hristos, a binelui. Toata viata am luptat pentru adevar si pentru frumos. Am si pierdut, dar am si castigat enorm, pentru ca oamenii nu suporta adevarul decat cu mare greutate. Ori ti-i faci prieteni pe viata, ori ti-i faci dusmani, dar mie nu-mi pasa, caci sunt de acord cu ce spune marele romantic englez Keats: «A thing of beauty is a joy for ever», in poemul lui formidabil... Eu sunt sibianca si de mica mi-a placut cartea, luam lectii de engleza, de franceza, de pian, de canto, asa erau fetele din familii onorabile, am facut scoala germana. M-a costat faptul ca am facut un copil dintr-o mare dragoste, iar acum este un mare chirurg, caci l-am crescut singura. Am fost un copil rasfatat, am avut tot ce-i trebuie unui copil ca sa creasca frumos in lume, atunci am ales drumul acesta nemaipomenit din libera mea vointa, toata viata am luptat pentru adevar. 

Ioana Bulca


Sursa text: http://jurnalul.ro/

Monday, January 4, 2016

George Alexandru


El a fost un actor.
Bun. 
Foarte bun. 
El a fost si prietenul meu. 
Viata lui s-a risipit și bland , si hohotitor, si tandru ,si zgomotos , si cu zgarcenie dar si generos in vietile noastre , asa incat el continua sa traiasca odata cu noi, iar dincolo de noi în vietile celor care-i vor afla povestea. Pana la cunoasterea adevarului esential, iata o forma pamanteana de nemurire.
Numele lui a fost George Alexandru.
Noi îi spuneam Jorjac.
Drum bun, Jorjacule!
Nu te putem uita pentru ca ceva din fiinta noastra esti tu!

Horatiu Malaele

3 ianuarie 2016



Sursa: Horatiu Malaele

Sunday, January 3, 2016

Costel Constantin - Copilaria si visurile ei…


M-am nascut in orasul Galati, in toamna anului 1942, in ziua de 20 octombrie. In plin razboi. Despre tragediile razboiului mondial stiu din povestile parintilor si ale celor din jurul nostru. Si totusi, mai tarziu, dupa cativa ani, in joaca noastra de copii, amintirile razboiului erau inca vii. Tin minte ca, impreuna cu fratii mei sau cu alti copii din vecini, alergam prin curtea casei si ne piteam intr-un fel de transeu, un adapost sapat de bunicu’ in gradina. Ramasese acolo din timpul bombardamentelor, cand servea ca adapost, ca loc de refugiu al familiei noastre. Aveam sa aflu mai tarziu ca prin partile noastre se intamplasera evenimente grave, se dadusera lupte grele. Dunarea era aproape. La cativa pasi de noi era granita cu Uniunea Sovietica. In 1944, Galatiul a fost bombardat de aviatia americana si de aviatia germana aflate in retragere. 90 la suta din cladiri, locuinte si parcuri au fost distruse. La 24 august, strazile Portului si Domneasca au fost distruse complet prin minare. Abia peste un an a inceput reconstructia orasului, dupa model sovietic.

Cand ma ridicasem nitelus si aveam 5-6 ani, auzeam si eu franturi din discutiile celor mari. La Galati se petrecuse un fel de predare a flotei, povestea tata. Nu prea pricepeam eu schimbarile mari din tara, dar imi vedeam familia si pe vecinii nostri ingrijorati, dar si plini de sperante, odata cu venirea pacii. Ai mei ascultau stirile la un aparat micut, un difuzor cu un singur program, racordat la nu stiu ce sistem caruia i se zicea cu un cuvant nou, aparut atunci: ”radioficare”.

Am crescut intr-o familie foarte unita, de oameni simpli, dar gospodari. Mama mea era din partile Moldovei. A fost primul copil al unui ceferist, Gheorghe Bozianu. Bunicul meu dupa mama a fost “sef de gara” cu chipiu si stegulet, de straja intr-o gara mica, mica de tot, de fapt o halta, langa un canton asezat la gura tunelului prin care se intra cu trenul in orasul Husi. De dragul “garii” sale, bunicu’ si-a botezat prima fata cu numele haltei, Dobrina. Cand mama era mica, toata familia o alinta Dobrita, un alint de la Dobrina, nume frumos si mai ales… nemaiintalnit la o fata. Si Dobrita a ramas! Asadar, mama e nascuta la margine de Husi. Cand Dobrita a devenit “domnisoara” Buzianu, familia ei s-a mutat la Galati, unde mama l-a cunoscut pe tata, caruia ea ii spunea, cu drag, Sandu. Tata a fost muncitor la Uzinele Metalurgice din Galati, siderurgist. O meserie grea! Ma uit adesea la o fotografie cu el, e un instantaneu surprins intr-o hala mare, in care tata, intr-o salopeta, intorcea cu niste clesti uriasi o foaie de tabla incandescenta mai mare decat el. Din pacate, l-am pierdut la 14 ani.

Eu am fost primul lor copil. S-au nascut dupa mine, din trei in trei ani, alti doi baieti, Gheorghe si Dumitru (Gigi si Dan).

Cand eram mic, prima mea dorinta a fost sa ma fac “doctor de flori si de pomi”. Imi placea sa stau in gradinita casei sa ma uit cum creste iarba, cum se deschid florile. Cum se misca crengile copacilor pe furtuna. Imi imaginam tot felul de povesti cu craiese flori si printisori fluturi si mi-ara mila de toate, cand venea iarna. Dupa liceu ar fi urmat sa ma duc la Biologie sau la Agronomie, la Facultatea de Horticultura. Aveam planul facut, dar in viata e bine sa astepti, ca uite, mai tarziu, am avut o pasiune mult mai mare pentru un alt univers… scena, teatrul…

La fel ca mine, influentat de povestile mele, de preocuparile mele legate de natura, flori, copaci, livada… baiatul meu cel mare, Vlad, voia sa se faca doctor de flori. Intrebat de mama lui: “Ce vrei sa te faci, cand vei fi mare?” el a raspuns: “Vreau sa ma fac doctor de flori”.  “Doctor e frumos, dar de ce nu de oameni, ca e mult mai bine pentru cei din jurul tau?”, a vrut sa stie mama. Incet-incet, copilul si-a dat seama de diferenta si a ales ce conta mai mult pentru el. Ca si mine, si-a schimbat optiunile. Acum e un excelent chirurg, sef de sectie, conferentiar la Catedra de Chirurgie a Facultatii de Medicina. Lucreaza la un spital important din Bucuresti, unde conduce o sectie grea.

In cazul meu, nu a avut cine sa ma ghideze. Am ramas orfan de tata, cum spuneam, la 14 ani, 
devenind la varsta jocurilor copilariei, “capul familiei”. Mama mea draga provenea dintr-o familie simpla. Cu o gospodarie grea pe cap, cu trei copii, vaduva de timpuriu, a fost fericita pur si simplu sa fac o facultate la Bucuresti. Era mare lucru o… facultate! Ea nu a putut sa ma conduca pas cu pas spre ceea ce imi doream, mai ales ca, in adolescenta, visurile mele au virat catre magia scenei. Asa ca mi-am facut singur alegerile, am invatat sa ma descurc singur. Mama a avut grija sa fiu un copil “cuminte si respectuos”, sa cresc frumos, sa fiu sanatos, ca sa reusesc cu planurile mele. Un unchi al meu m-a molipsit de maladia “incurabila” care se cheama… teatrul si viata de actor! In familie aveam oarece traditii legate de teatru, de aceea mama era oarecum familiarizata cu aceasta meserie. Fratele ei, Damian Bozianu, era cunoscut ca fiind unul dintre actorii de baza ai teatrului din oras. Se mandrea chiar ca ar fi fost unul dintre membrii fondatori ai acestuia. Dragul meu unchi Damian mi-a deschis drumul spre luminile rampei. De la el mi se trage patima pentru scena. Fratii mei s-au orientat catre meserii mai “serioase”, tehnico-economice. Inca din adolescenta imi purtam visurile dand tarcoale teatrului. Ma fascinau scena, mirosul vopselei, decorurilor, culisele, cabinele, garderoba cu costume din timpuri indepartate, butaforia. Actorii mi se pareau niste fiinte extraordinare, care deveneau sub reflectoare… eroi, iar eu faceam juraminte ca intr-o zi voi fi ca ei!

Costel Constantin

Sursa:

Ioana Bogdan 
 “Costel Constantin un actor printre rolurile sale”