Picture Background

Friday, May 27, 2016

Gheorghe Dinica - In cautarea busolei

Clasa, cu profesoara Dina Cocea in mijloc.

La aniversarea a 40 de ani de la absolvire a promotiei de actori 1961, unul dintre ei, Alexandru Lazar, scria intr-o prezentare despre colegul sau Gheorghe Dinica: “El este peste noi toti cu zece capete. Capete de balaur, pe care n-a reusit nimeni sa i le taie. Si cand ma gandesc ca Gigi era mereu “trantit” la examenele de admitere… N-am reusit sa aflu niciodata misterul. Moni, Fintesteanu, Loghin au gresit tot asa cum a gresit si Nottara – in tinerete – cu Ion Manolescu, Ion Sarbul, Ion Manu”. Cum adica? A dat de trei ori examen de admitere si a cazut? Unde au fost proniile, pe care tocmai le-am laudat? Moni Ghelerter, Ion Fintesteanu, G. Dem Loghin n-au vazut ce au sesizat ochii scrutatori ai Dinei Cocea? Uite ca nu… Nu-mi place,nu credeam ca o sa introduc, la numai cateva randuri, un amendament la isprava sublima a gratiilor dintre stele, dar daca asta e realitatea, o luam in seama si o consemnam ca atare. N-a pomenit-o nici Dinica in putinele interviuri acordate, semn ca nu i-a dat importanta si n-a avut pentru el o conotatie asa-zis dramatica. Trecem, asadar, si noi peste triplul episod si intram cu Gigi… cum ii spuneau colegii… pe portile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din bulevardul Schitu Magureanu nr. 1.

Cati au intrat cu el, in 1957, cine mai stie, dar stim cati au terminat in 1961: 55. Cifra record, am spune, egalata in 1994, dar depasita in 1963 de promotia cu 62 de absolventi.

Avea 23 de ani, o experienta de artist amator de vreo 6-7 ani, care i-a inlesnit acomodarea cu spatiul conventional de iluzii si cu prezenta, pentru altii inhibanta, a publicului din sala. “Ca artist amator am jucat foarte mult – ii spunea el lui Valentin Silvestru, intr-o convorbire a acestuia cu alti trei actori din generatii diferite, Stefan Ciubotarasu, Dina Cocea, Toma Caragiu. M-am familiarizat cu scena, am dobandit priceperea de a gandi asupra fenomenului artistic, de a intelege rosturile spectacolului”. Adica primele elemente care dau consistenta unei participari la actul interpretativ care, pe langa propria expresie a fizionomiei create, care, impune si o integrare in expresia teatrala de ansamblu, care inseamna o suma de relatii. Fizice, psihologice, rationale. Cu talent si intuitie, se pot armoniza; cu studiu si aprofundare se pot construi. “Institutul a ocazionat ivirea catorva linii directoare in haosul de impresii, aspiratii scenice. M-a invatat sa-mi organizez munca, sa descopar structura interioara a rolului si, totodata, sa percep unitatea spectacolului”. Ei, asta e ceva mai mult. Organizarea muncii, inseamna dirijarea eforturilor pe etape bine proportionate de pregatire, ca intensitate si cunoastere; structura interioara a rolului e un segment care nu se dezvaluie din replici, ci, de cele mai multe ori, din tacerile dintre replici, cand le cauti, le discerni sau nu mai ai nimic de spus si aparent nu esti acolo; unitatea spectacolului e altceva decat simpla intelegere a rostului sau, a mesajului, daca expresia n-ar fi fost depreciata de o prea indelungata folosinta propagandistica, e stil si esenta estetica, mai greu de perceput fara o pregatire temeinica.
-          Cine v-a fost profesor? intreaba, in convorbirea citata, criticul Valentin Silvestru.
Si Gheorghe Dinica raspunde:
-          Spre norocul meu, artista emerita Dina Cocea. Folosind o solida metoda teoretica, de studiu, ne invata mai ales sa gandim si sa capatam idei. Asistentul, regizorul Ion Cojar, staruia asupra amanuntului in munca la rol, pe cand profesoara avea viziunea de ansamblu. Au format impreuna un foarte interesant cuplu pedagogic.

Retinem stimularea gandirii, ca orientare prioritara in metoda pedagogica aplicata la clasa si staruinta asupra detaliului, de ton, de gest, de miscare in compunerea unui rol. As adauga si a privirii, daca as stii ca expresia ochilor poate fi studiata si determinata intr-un fel la cursurile de actorie, in afara de cateva indicatii sumare pentru anumite momente, gen “privesti cu groaza, cu bucurie, cu duiosie sau mirare”. Dar banuiesc ca jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente si inexpresive de care am avut parte in multe spectacole intr-o jumatate de secol, cand ma intrebam chiar daca persoana invesmantata elegant si ceremonios acolo e aievea in haine sau ar trebui sa fie. Sigur, asta e un dar de la natura, il ai sau nu-l ai si fiinte deosebite te atrag cu privirea ca un magnet, in sensul celor spuse de Caragiale la prima intalnire cu tanarul Eminescu – “niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. (“In Nirvana”). Eroul meu ne pironea cu privirea vreo douazeci de minute in “Tache, Ianke si Cadar”, cum am spus, fara sa spuna nimic si fara sa aiba nimic de facut, dar privirea aceea intensa se fixa cu ceva asupra noastra, nelamurit si tainic, ce incercam sa citim, sa descifram, pentru ca era clar ca personajul sau stia mai multe decat se rostea si ne transmitea asta. Daca l-as intreba ce, ar spune “ei, nimica, priveam”. Da, dar cu o intensitate anume, cum spunea tot Caragiale, care sa se potriveasca cu expresia si sa atraga atentia. N-are importanta cum o numim, fiecare identifica ceva posibil, mai mult sau mai putin adevarat, corespunzator cu faptul, important e ca ne capteaza atentia catre un mesaj necunoscut, un mister al universului spiritual care poate fi nedefinit, dar tocmai prin asta demn de interes.

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Histrion de cursa lunga – GHEORGHE DINICA” 


Irina Rachiteanu - "ca un mac intr-o holda"

Irina Rachiteanu-Sirianu

“Orasul cu fete frumoase si salcami” – il numeste Fanus Neagu, certificand si intuitia literara a lui Mihail Sebastian. Si daca erau fete frumoase in Braila, sigur ca intre ele Carmen si Irina apareau si mai frumoase prin inteligenta, cunostinte, haruri poetice si artistice etalate sau nu, distinctie morala. Cat a rodit frumusetea Irinei in numai cativa ani, ne spune, intr-o marturie tardiva si emotionanta, scriitorul Ion D. Sarbu, scapat din razboi in 1944, care a intalnit-o intr-un sat din Ardeal, unde ea se refugiase cu trupa lui Victor Ion Popa la 24 de ani.


“Disperat, flamand, o iau peste dealuri si, spre seara, in 25 august 1944, ajung in comuna Cioara (intre Cugir si Vint)… A doua zi, refacut, spalat si bine hranit… traiesc cea mai mare emotie de dupa… eliberare. Primul om pe care il cunosc este Victor Ion Popa, directorul trupei “Munca si Lumina”, care se gasea refugiat cu intreaga sa “echipa” in aceasta bogata si ferita asezare romaneasca (numita mai tarziu Saliste – n.m.).

Frumosul si elegantul “lord” al echipei era Geo Barton… de brat cu o vetusta umbra al carei nume imi scapa. Si erau, pe langa acesti mai varstnici actori, doua dive: Raluca Zamfirescu (care recita frumos) si… si… o alta actrita de care, pe loc si mortal, m-am indragostit ca un Werther postbelic (…) ma uitam atent la fata asta care era ca un mac intr-o holda (…) Sirop si stele, poezii soptite sub o salcie, un trandafir adus seara si depus pe pervazul pridvorului… Ma cataram greu, noaptea, spre geamul ei: zidul era gros, casa veche avea ferestre vechi, zabrelite. Era dumnezeiasca in camasa ei de noapte, o tineam de maini, veneau spre narile mele flamande efluviile de rai ale respiratiei ei de femeie calda si dornica… Tin minte o rochie rosie cu buline negre, buze rosii, par negru, un mijloc de vestala si niste ochi in care duiosia parea ironica si ironia era ca o cravasa dulce. Mereu fugea, scapa, nu reuseam s-o cuprind, s-o musc, s-o opresc. Acum stiu ca se juca cu foamea mea, era cea mai frumoasa fata din cate am cunoscut (…) amintirea acelor cateva zile, cateva seri, pe care le-am suferit in umbra divina a frumusetii ei superbe si invoalte, mi-au ramas in inima mea – pe atunci curata ca lacrima – ca o calatorie magica prin Arcadia, de mana cu Euridice. Fiindca si azi ii aud glasul recitandu-mi molcom Eminescu, Bacovia, Arghezi; si ma bucur acum, cand insemn aceste randuri, ca pot aluneca inapoi spre acele infiorate clipe in care, dupa ce am cunoscut moartea, si spaima de moarte, mi-am racorit arsura anilor tineri langa aceasta minune care era si poezie si teatru si dragoste; si intalnire si despartire si bucurie si, mai des, multa, multa, dulce suferinta” (Ion D. Sarbu catre N. Carandino; revista “Teatrul azi” nr. 1-2/2001, pag.54).

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Cu ochii deschisi”
sau
IRINA RACHITEANU-SIRIANU


Saturday, May 21, 2016

Si ei au fost copii... Adrian Pintea

Adrian Pintea

"Adrian a fost o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos — mai ales fata de mama sa. Era extrem de generos — isi dadea cu drag ultima jucarie oricarui copil ar fi dorit-o, statea aplecat ore intregi peste o coala de hartie si renunta doar cand desenul prindea viata. Tata, care l-a invatat sa cante la vioara, i-a trezit in asemenea masura pasiunea pentru muzica, incat era de neconceput sa nu devina un muzician stralucit. Dupa ce a citit toate cartile pentru copii din biblioteca, a inceput sa scrie cartile lui. La scurt timp, personaje istorice reale si imaginare au invadat cartierul si apoi orasul: Mihai Viteazul, Robin Hood, Decebal, indieni, cowboys, ofiteri, Sherlock Holmes, imparati si cersetori au fost interpretati cu atata convingere", isi amintea sora sa, Rodica Austin, intr-un interviu.

Sursa text:



Friday, May 20, 2016

Dida Solomon-Callimachi

Dida Solomon-Callimachi

In stagiunea 1927–1928, intre zidurile teatrului din Sarindar se desfasoara o aventura teatrala interesanta, chiar daca soldata cu un esec. Dida Solomon-Callimachi inchiriaza sala pentru compania privata pe care tocmai o infiintase si care se numea Teatrul I.L. Caragiale.

Ca sa vina in Sarindar, Dida Solomon parasea Teatrul National. Fusese angajata acolo in 1921, dupa absolvirea Conservatorului, unde studiase cu Nottara. Era o actrita inteligenta, de o frumusete aparte, cu afinitati pentru autori ca Strindberg, Ibsen, Wedekind, Wilde, Cehov, Pirandello – autori jucati ocazional si la noi, fara a constitui insa pilonii politicii repertoriale nici la teatrele nationale, nici la companiile private. Totodata, o atrageau teatrul si arta de avangarda, impartasind aceste gusturi si preocupari cu sotul ei, Scarlat Callimachi.

Are uriasa sansa sa debuteze pe prima scena a tarii in rolul titular din “Domnisoara Iulia” de Strindberg, spectacol cu premiera in aprilie 1922, in care evolua alaturi de G. Ciprian, interpretul valetului Jean. A fost o creatie exceptionala, pe masura complexitatii rolului, o creatie aclamata de critici si care o recomanda pe tanara actrita pentru roluri de profunzime, de traire intensa. Asadar, ce a putut-o determina sa plece de la National?

Raspunsul scurt este ca nu a mai fost distribuita in roluri pe masura potentialului sau. Intrucat nici ulterior nu i-au suras multe sanse, intalnim aici cazul – extrem de rar pentru un actor – in care debutul coincide cu apogeul carierei artistice. Un raspuns mai lung (si, poate, mai partinitor) formuleaza Ilarie Voronca, el oferindu-ne posibilitatea sa aruncam o privire in culisele Nationalului:

„O intreaga evolutie a ramas teatrului romanesc necunoscuta. Niciodata geniul lui Claudel n'a tulburat intrigele si ingamfarea culiselor de la noi. In treacat doar s’au rostit nume ca Wedekind, Kaiser, Hasenklewer. Strindberg, o exceptie. Desigur ca, necunoscut fiind aportul acestora, cu atat mai stranii vor parea acei care, continuandu-i, au ajuns la rezultate si mai indraznete. Acest prim neajuns, al ignorantei, se complica insa cu un altul mult mai dureros. Intru realizarea teatrului pur, e nevoie de artistul fulger, artistul-dinamita, artistul-artist. Pe acesta mediocritatea il inlatura cu bagare de seama. Teatrul romanesc castigase (prin ce fericit hazard?) un extraordinar interpret al lui Strindberg: D-na Dida Solomon. Dela venirea D-lui Corneliu Moldoveanu la directia Teatrului National, talentul puternic al D-nei Dida Solomon n’a fost utilizat in nici un spectacol. In schimb, afisele sunt zilnic intesate cu mereu aceleasi nume de gaste limfatice si nazale. (...)
Sistemul gasit de actualul director e ingenios. Cu pretul unui rol daruit bine, un articol de lauda intr-un ziar raspandit. Si totusi o intrebare trebuie pusa: De ce talentului izbind dur ca un aruncator de disc, temperamentului desavarsit al D-nei Dida Solomon (poate una din cele mai depline personalitati ale Teatrului contimporan) nu i-a gasit pana acum Directorul Teatrului National nici un rol spre interpretare? (...) Fenomenul inlaturarei treptate s’a petrecut cu aceeasi precizie si fata de un alt admirabil temperament: D-na Almajan-Buzescu.”

Acuzatiile lui Voronca sunt insa si mai grave (nu stim cat adevar se ascunde in ele, dar probabilitatea trebuie luata in calcul): „Alaturi de mediocritatile perindandu-se invariabil ca un peisagiu de panorama, glasul sculptat in marmura si gestul de unda, nesovaielnic, al D-nei Dida Solomon ar fi salvat prestigiul atator spectacole. O lamurire ni se ofera simplu: antisemitism. (...) Antisemitismul e insuportabil  oriunde, dar mai cu osebire, in cadrul inteligentei si artei (s.n.).” Intr-adevar, Dida era evreica. E greu de stabilit cat a contat acest lucru in colectivul de la National, dar se pare ca a contat pentru familia sotului ei, care l-ar fi dezmostenit din cauza acestui mariaj.

Oricum, intelegem de ce actrita, desi tanara si lipsita de experienta manageriala, se lanseaza intr-o intreprindere dificila cum este fondarea unui teatru privat. Din trupa mai faceau parte G. Ciprian, M. Gingulescu, V. Valentineanu, C. Hociung, Mitzi Ignatescu, Angela Lunceanu s.a. – unii fiind recrutati dintre tinerii care participasera, asemenea Didei, la putinele tentative de teatru avangardist de la noi (spectacolele stilizate ale Gruparii Insula).

Teatrul Caragiale este inaugurat cu “Ministrul de Gh. Braescu, o satira politica in regia lui Sandu Eliad, care nu se bucura insa de succes si care, la drept vorbind, nu corespundea programului trupei, dar care fusese aleasa din ratiuni comerciale. Se reia “Domnisoara Iulia” (tot in interpretarea Didei Solomon si a lui G. Ciprian), apoi este pusa in scena piesa “Camarazii” de Strindberg – „in bizara regie a lui Sternberg si-n decorurile originale ale lui Maxy”, in registrul realismului simbolic. Abia “Ratatii” de H.R. Lenormand (regia: Sandu Eliad, decoruri: Maxy, cu Dida Solomon si Al. Critico in rolurile principale) se bucura de un anume succes, dar intre timp se acumulasera datorii, si compania se desfiinteaza.

Peste ani, in 1939, cu ocazia altei montari a piesei lui Lenormand, la Compania Bulandra (regia: Soare Z. Soare) – un spectacol nereusit in opinia criticului – N. Carandino isi amintea ca, „la Teatrul Caragiale, d. Sandu Eliad, desi cu mijloace mai reduse, desi pe o scena mai putin utilata din punct de vedere tehnic, a reusit sa inchege pe vremuri un spectacol din care publicul a pastrat vie amintirea Didei Solomon, a lui Al. Critico si a lui N.N. Matei, pe langa obsesia dramei”

Sursa:
Daniela Gheorghe
“Din istoria scenelor bucurestene: Sala din Sarindar" (I)


Friday, May 13, 2016

Si ei au fost copii... Liliana Tomescu

Liliana Tomescu si mama Valentina

Amintiri...

Fragment dintr-un interviu cu doamna Liliana Tomescu in dialog cu doamna Silvia Kerim.

"- Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.

- Iar mama?


Liliana Tomescu si mama Valentina

- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...

- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!

- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.

- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?

- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul III..."


Sursa foto: Oreste Florian
Sursa text: http://www.formula-as.ro/2006/724 (fragment)


Tuesday, May 3, 2016

George Constantin - Poate "cel mai mare"!


In anul 1955, pe scena din subsolul Ateneului Roman, se repeta "Barbierul din Sevilla" de Beaumarchais. Era clasa Maestrului Baltateanu: anul IV. Repetitia o conducea Vlad Mugur, pe atunci asistentul Maestrului Baltateanu. Urmaream repetitia din ultimul rand al salii, asteptand sa se elibereze actorii pentru repetitia la "Tragedia optimista" de Vsevolod Visnevski, pe care o conduceam eu in calitate de preparator la clasa paralela, tot de anul IV, a doamnei Aura Buzescu. La un moment dat intra in sala marea profesoara-regizoare Marietta Sadova. Se aseaza la un capat de rand, cam pe la mijlocul salii, si dupa ce l-a urmarit cu mare atentie pe George, mi-a facut semn sa vin la dansa. Si-a dus mana la gura si s-a aplecat spre mine soptind: "Draga Cojar, uita-te la baiatul asta. Eu l-am vazut in acelasi rol pe De Max, asta e de pe acum peste Max. Tine minte, asta va ajunge mare!".

In "Tragedia optimista", George juca pe Ofiterul alb - prizonier tinut ostatic de catre anarhistii care pusesera stapanire pe nava. Distributia foarte numeroasa era acoperita de studentii ambelor clase. Astfel se sudau cele doua grupe ce au format celebra "Serie de aur". Mircea Albulescu - Alexei, Gheorghe Cozorici - Vainonen, Victor Rebengiuc si Ion Buleandra - cei doi plutonieri, Titi Rucareanu - un ofiter alb, pereche cu George, Constantin Rautchi - Marinarul ragusit, Amza Pellea si Geo Saizescu - o pereche de anarhisti, Draga Olteanu Matei - o batrana, Anca Veresti - Femeia Comisar, Gheorghe Ferra - Capitanul vasului, Nae Floca - un botman, Eugen Todoran, actualul regizor TV - Seful de echipaj si altii alcatuiau distributia primului spectacol din tara cu "Tragedia optimista", din care Vlad Mugur si-a ales distributia spectacolului pe care l-a montat la Craiova si in care a inclus-o si pe Olga Tudorache.

Intrarea lui George in scena era gandita pe zgomotul produs de huiduieli si agresivitatea fizica (imbranceli, scuipaturi, pietre si gunoaie aruncate) a marinarilor anarhisti. Imaginea Umilintei, a Demnitatii ranite, o privire de profunda intelegere a turmei dezlantuite care "nu stie ce face" din partea Ofiterului din Armata tarista jucat de George n-a avut nevoie de nici o "regie", de nici un fel de aranjamente, de reactii scenice si de expresivitate. Totul se ordona conform cu atitudinea lui George. Toata suflarea din scena se supunea si se modela conform vointei tacute, dar incarcate de forta uriasa a personalitatii lui. Privirea si tacerea lui George inlocuiau cuvintele si autoritatea acestui om superior se impunea deopotriva colegilor din scena ca si publicul, care aplauda la fiecare reprezentatie iesirea sa dupa acea mica scena.

Intre noi, colegii de la Institut (desi in mod explicit nu se puteau remarca diferente, deosebiri de comportament), functiona un soi de respect, apreciere implicita, recunoastere a personalitatii, a talentului sau iesit din comun.

Aceasta recunoastere, acest fel special de ierarhie acceptata, a continuat sa functioneze intre colegii sai pana la plecarea sa definitiva.

Se puteau discuta intre artisti multe, se puteau face clasamente, toate pana la George Constantin. Aici era un "finis terrae", un punct greu de pus in discutie, dar acceptat fara conditii, ca o realitate indubitabila. Era deja din Istitut cel mai complet, poate "cel mai mare". Predictia doamnei Marietta Sadova s-a implinit.

Ion Cojar (1998)


Sursa text:
Florica Ichim 
"George Constantin Si Comedia Sa Umana"
Editura Gramar, Bucuresti, 1999