Picture Background

Sunday, November 29, 2015

Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" - "Ingropati-ma pe dupa plinta"

Mariana Mihut si Marian Ralea

Sasa Saveliev, un baietel de 9 ani - Marian Ralea
Bunica - Mariana Mihut
Bunicul - Claudiu Stanescu
Mama - Andreea Bibiri
Tolea, piticul vampir - Vlad Oancea
Leosa, vecinul - Valentin Popescu
Tonea, asistenta - Profira Serafim
Alte personaje Taisia Orjehovschi /Sorin Flutur /Valdimir Purdel /Andrei Hutuleac

Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumusila
Light design: John Carr
Muzica si sound design: George Marcu
Translator: Taisia Orjehovschi
Data premierei: 14 Ianuarie 2011




Un spectacol de o poezie si de o duritate extreme, in acelasi timp. Un spectacol care ii este dedicat Marianei Mihut, regizorul Yuriy Kordonskiy recunoscand ca a dramatizat romanul lui Pavel Sanaev (publicat in 2003 in Rusia) avand-o pe actrita in minte.
Spectacolul e un tur de forta pentru actrita care, timp de aproape patru ore, magnetizeaza, ipostaziind scene de o dificultate extrema, cu fluctuatii ale starilor afective, de la monologuri la tipete si furii rascolitoare, de la frangeri de aduceri-aminte la prabusiri pe o margine de lacrima. Simona Chitan

Spectacolul lui Kordonski e perfect. Am fost un spectator fericit si coplesit de durere in acelasi timp, care a avut lacrimi in ochi la finalul in care si minunatii Mariana Mihut si Marian Ralea aproape plangeau. Catalina Miciu

Ce m-a atras in mod deosebit la ”Ingropati-ma…” este contructia spectacolului. Totul se naste sub ochii tai: decorul, subiectul, dragostea, boala, dorul, violenta, reprosul, blestemul. Intri in atmosfera exact asa cum ai intra intr-o casa in care gazdele (rusi, de buna seama), luate prin surprindere de vizita, incep sa-ti astearna dinainte tot ce au mai bun prin gospodarie. Frigul si ninsoarea lasate in strada se topesc cate putin la dogoarea suferintei din interior, care pare sa nu se termine decat atunci cand viata insasi se duce. Moralitate! Cristina Balan

Ingropati-ma pe dupa plinta dePavel Sanaev,in regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul Bulandra,are unul dintre cele mai frumoase inceputuri pe care mi-a fost dat sa le vad. Iar finalul se va asterne nu mai putin fermecator peste poveste. Teatrul Bulandra isi certifica - oare pentru a cita oara in ultimii cincizeci de ani? -, actoria de mare calitate. Cristina Rusiecki

Yuri Kordonski a gasit inspirat cheia potrivita a TEATRALITATII PERFECTE expusa scenic printr-o distributie de exceptie, sustinuta de scenografia captivanta a Ninei Brumusila, de John Carr – lighting design si George Marcu - muzica originala si sound design.
Yuri Kordonsky creeaza vizualizari ale situatiilor detasate de orice conventie obisnuita. Originalitatea este un cuvant banal pentru regia sa. Regizorul nu apeleaza in nici o scena la efecte stridente, tratarea teatrala are intodeauna motivare solida prin cuvant.
Teatralizat fara efecte derizorii pe drumul practicat de marii regizori ai “ realismului magic “, spectacolul degaja emotie, provoaca la ras si lacrima, dar si la gand interior. Este un spectacol de “ teatru adevarat “ apropiat de sufletul oricui, ce TREBUIE VIZIONAT starnind forta pentru ziua de maine, prin buna dispozitie , dar si lacrima emotiei. Ileana Lucaciu

Spectacolul lui Kordonsky pro¬voa¬ca emotii puternice pe parcursul actiunii, in asa fel incat la final sim¬tu¬rile pot ajunge chiar imobilizate. Intr-un decor sugestiv si impresio¬nant, care se construieste in scena, pe masura derularii intamplarilor reale sau imaginare, ni se spune o poveste despre dragoste si ura, despre umilire si durere sufleteasca, despre iertare si tandrete, despre neuitare. Noua creatie a lui Kordonski, care imbina un text plin de poezie si vise cu o inspirata scenografie semnata de Nina Brumusila, este un mare succes teatral la acest inceput de an. Maria Sarbu

(…)trebuie sa mergeti la Teatrul Bulandra din Bucuresti, la sala Izvor, de pe cheiul Dimbovitei. Acolo, veti putea vedea cum un regizor, de o vibratie cu totul speciala, a facut un spectacol tulburator despre iubire. Si despre iertare.
Un spectacol profund, care foreaza in interiorul tainic si tainuit al fiecaruia. Un spectacol care ne arata, secunda de secunda, ce este iubirea unui regizor fata de actor si cum creatorul se inventeaza la tot pasul ca cei de pe scena sa-i simta tandretea si daruirea.
Poti sa duci povestea numai daca stii sa iubesti si daca stii sa ierti. Asta mi-a adus aminte Yura Kordonsky si echipa lui. Marina Constantinescu

Spectacolul are avantajul unor partituri actoricesti exceptionale, interpretate cu o imensa bogatie de nuante si cu spectaculoase schimbari de registru de catre actori de care ti se face dor atunci cand nu-i vezi mai multa vreme. Cristina Modreanu

"Ingropati-ma pe dupa plinta" este un spectacol de teatru adevarat care iti taie rasuflarea, care reuseste performanta de a te face sa il urmaresti si cu un nod de emotie in gat dar si cu un zambet in coltul gurii. E si dramatic si comic, e bogat ca viata insasi. La acest moment cred ca este cel mai valoros spectacol de teatru din Romania. Oricum, face parte din categoria acelor opere de arta care ne confirma de ce Teatrul e un miracol. Intr-o lume marcata de kitsch si concesii facute gustului maselor, o asemenea productie e o gura de oxigen. Ne ajuta daca nu sa ne revenim, macar sa nu ne smintim definitiv. Razvana Nita

Spectacolul e coplesitor emotional, spectatori de toate varstele si sexele ies din sala cu lacrimile in barba, desi montarea nu are nimic telenovelistic in ea. Sunt lacrimi adevarate pentru o tragedie moderna suta la suta adevarata. O poveste cat se poate de autentica, o drama umana cu care este imposibil sa nu empatizezi. Gabi Lupu

„Ingropati-ma pe dupa plinta”, dupa romanul dramatizat de Yuri Kordonsky, in regia aceluiasi artist rus care a mai montat aici trei spectacole de forta, a avut trei reprezentatii saptamana trecuta. Si confirma inca o data ca traditia calitatii exista la „Bulandra”. Pentru a se concretiza convingator, propunerea cu care a venit acum regizorul rus naturalizat in Statele Unite avea nevoie de artisti de forta – de actori de cursa lunga, care sa poata crea pe scena aproape patru ore, de un scenograf care sa le traseze spatiul de joc astfel incat sa ajute substantial la crearea iluziei si a atmosferei, si de un sound designer care sa inteleaga si sa poata dezvalui lumea inviata pe scena de regizor. Dana Ionescu

Kordonskiy construieste universul din scena la limita dintre realism si absurd. Fiecare detaliu din scenografia Ninei Brumsila, fiecare sunet umple spatiul, fiecare gest. Monica Andronescu

Sursa text: Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”
Sursa video: www.sensotv.ro




Constantin Rautchi

Constantin Rautchi

Dupa absolvirea Liceului Industrial Polizu urmeaza cursurile I.A.T.C. din Bucuresti sub indrumarea lui N. Baltateanu si in special a lui Al Finti. Ca student realizeaza doua roluri: Arnold in "Scoala femeilor" de Moliere si Mos Amurg in "Trandafirii rosii" de Zaharia Barsan. 

La Teatrul National din Craiova ajunge in 1956. Inzestrat cu talent exceptional si gust artistic desavarsit, ajutat de un timbru al vocii foarte special, este distribuit in roluri valoroase in care reuseste adevarate creatii memorabile: Bartholo ("Barbierul din Sevilla" de Beaumarchais), Lane ("Bunbury" de Oscar Wilde), Kolakolnikov ("O chestiune personala" de Al. Stein), Plesoianu ("Ultima generatie" de V. Nitulescu), Sandor ("Noptile tacerii" de Teofil Busecan), Pafnutie ("Tudor din Vladimiri" de Mihnea Gheorghiu), Marinarul ragusit ("Tragedia optimista" de V. Visnevski), Fortunato ("Gilcevile din Chioggia" de Goldoni), Oprisan ("Arcul de triumf" de A. Baranga). 

In 1957, la a doua editie a concursului republican al tinerilor actori din teatrele dramatice, este distins cu Premiul pentru interpretare pentru valoroasa lui creatie in rolul Plesoianu din spectacolul cu piesa "Ultima generatie". 

Din pacate pentru teatrul si publicul craiovean, C. Rautchi paraseste scena unde se remarcase deja ca un exceptional actor impreuna cu ceilalti colegi din echipa de aur, pentru Bucuresti, din cauza interventiei scriitorului Zaharia Stancu, care preluase directoratul Teatrului National din Bucuresti. Aici, C. Rautchi isi continua cu aceeasi seriozitate si pasiune cariera de mare succes inceputa la Craiova fiind solicitat in roluri de mare anvergura atat in teatru cat si in film. Ultimul rol interpretat de acest actor exceptional rapus prematur de o suferinta fara leac, a fost Hagi Tudose, o adevarata capodopera de interpretare actoriceasca.

Sursa:


Saturday, November 28, 2015

Amza Pellea - Amintiri

Alaturi de Florin Scarlatescu in "Svejk in al doilea razboi mondial" de Brecht
Profesorul meu de neuitat a fost Mihai Popescu. La clasa abordam roluri de drama: Trigorin din „Pescarusul“, Baronul din „Azilul de noapte“, seful anarhistilor din „Tragedia optimista“. Printre colegi: Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, C. Rautchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu si altii. Mihai Popescu nu era numai un mare actor, ci si un excelent pedagog. El mi-a deschis ochii, primul, asupra fenomenului teatral. Ne indemna mereu sa renuntam la comoditate, sa luptam cu inertia, sa depasim sfera intereselor marunte.
Imi aduc aminte ca el ne spunea deseori ca ,,sufletul artistului e ca o rana ce nu trebuie sa prinda niciodata crusta, ci sa fie mereu sensibila, sa reactioneze la durerea proprie, ca si la aceea a celorlalti“. Fara a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos facut, indiferent de caracteristica rolului. Urmarea cresterea personalitatii studentilor sai, folosindu-se de un sistem personal de exercitii teatrale, punandu-i in situatia de a aborda anumite momente „cheie“ din spectacole. In tot ce facea pleda pentru ideea sentimentului major si nobil fata de una din cele mai frumoase meserii.

…Ne-a despartit de profesorul nostru moartea sa tragica, prematura. Am fost apoi elevul acelui ireprosabil, drept, pasionat maestru care este Al. Finti. Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. Venisem de la „Cinematografie“, poate cu alte metode de abordare a rolurilor. Se pare ca nu prea ,,mergeam“ in personajul respectiv. Al. Finti era mereu nemultumit de mine la repetitii. Ba ma oprea de la prima replica, ba nu mai repeta deloc cu mine. Intr-o zi, exasperat, l-am rugat sa nu ma mai intrerupa. Jucam cartea cea mare. Eram hotarat ca daca nu izbutesc, imi aleg imediat alta meserie.

Finti m-a lasat sa repet. Pana la capat! Apoi fara sa spuna un cuvant a intrerupt repetitia. M-a luat cu el. Am strabatut Calea Victoriei impreuna. Din cand in cand, Finti se oprea, se uita lung la mine. Eram convins ca se semnase sentinta mea, iremediabila, de divort cu teatrul. Apoi, deodata, mi-a intins mana: „Eu sunt Alexandru Finti! Nimeni nu-mi poate reprosa ca nu sunt un om corect. Dumneata faci treaba. Ai sa izbutesti!“ De atunci am lucrat „domneste“ cu profesorul meu. In anul al IV-lea am lucrat cu regretatul Pop Martian. Am ispravit facultatea in 1956.


Manu Nedeianu

(10 sept. 1906, Craiova - 29 ian. 1983, Craiova)

    Dupa studii liceale a urmat Conservatorul Cornetti din Craiova, clasa profesorului Al. Demetrescu-Dan, in trupa caruia a si fost angajat. Dupa scurta prestatie pe scena Teatrului National din Craiova, in 1927 a fost angajat la Parcul Otetelisanu din Bucuresti, in trupa condusa de Sica Alexandrescu. Revine la Teatrul National din Craiova (pentru un an). Peregrinari cu rapsodul Ciorobea (1931), alaturi de Madeleine Petropol, care i-a devenit sotie si partenera ideala; cu trupa de revista a lui Nae Simionescu, directorul trupei, cu care prezinta spectacole la Constanta, Ploiesti, Bucuresti.

    A revenit la Teatrul National din Craiova (1942), devenind preferatul directorilor de scena. A primit premii de creatie, pentru interpretarea de exceptie a numeroase roluri in: Manole (“Visul unei nopti de iarna”), Schunze (“Soarecele de biserica”), Mache (“Sfarsitul pamantului”), Vasile (“Ion al Vadanei”), Pirogov (“Nunta cu zestre”), Catavencu (“O scrisoare pierduta”), Sganarelle (“Doctor fara voie”) s.a.

    A fost director al Teatrului National din Craiova (1957-1963), fiind distins cu titlul de Artist emerit (1955). In functia pe care a detinut-o a dovedit o foarte buna orientare artistica, atat prin angajarea de tinere talente de exceptie (actori, regizori), cat si prin alcatuirea unui repertoriu de mare valoare. Astfel, in vara 1956, au fost angajati la Craiova componentii asa numitei generatii de aur: Silvia Popovici, Amza Pellea, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, Constantin Rautchi, Dumitru Rucareanu, Victor Rebengiuc in frunte cu regizorul profesor Vlad Mugur. Acesti tineri exceptionali au realizat premiere de mare rezonanta in lumea artistica: “Barbierul din Sevilla” de Beaumarchais, “Bunbury” de Oscar Wilde, “Ultima generatie” de Florin Vasiliu si Vasile Nitulescu, “Tragedia optimista” de Visnevski, “Arcul de triumf” de Aurel Baranga, “Hamlet” de Shakespeare, “Discipolul diavolului” de B. Shauw, “Tudor din Vladimiri” de Mihnea Gheorghiu, “Galcevile din Chioggia” de Goldoni. In timpul conducerii lui Manu Nedeianu, Teatrul National din Craiova a fost onorat cu trei premii la cel de-al doilea Concurs republican al tinerilor actori din teatrele dramatice: Premiul I pentru spectacolul cu piesa “Ultima generatie”, Premiul pentru regie si Premiul pentru interpretare acordat lui C. Rautchi.

    In urma plecarii precipitate din Craiova a clasei Vlad Mugur (consecinta a interventiei necolegiale a scriitorului Zaharia Stancu), Manu Nedeianu angajeaza la Craiova doua personalitati regizorale de marca, Dinu Cernescu si Radu Penciulescu. Acestia revitalizeaza scena craioveana prin doua montari de exceptie: “Pygmalion” de B. Shaw si “Tanara garda” de Fadeev-Ohlopkov. 
Ca actor la Craiova, a interpretat cu deosebita maestrie roluri ca: Sganarelle (“Doctor fara voie: de J.B. Moliere); Sachelarescu “(Fata din mansarda” de N. Kiritescu); Majorul Stavrat (“Ecaterina Teodoroiu” de Nicolae Tautu), Groparul (“Hamlet”), Sir Toby (“A douasprezecea noapte”) etc. 

    Datorita talentului sau remarcabil, a fost solicitat in numeroase filme: “Tudor”, “Conspiratia”, “Departe de Tipperary”, “Cantemir”, “Actorul si salbaticii”, “Stefan cel Mare” etc. In 1970 este sarbatorit pentru 45 de ani de activitate scenica, cu participarea a numeroase pesonalitati ale teatrului romanesc.

Sursa:
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/N/nedeianu%20manu.pdf

Thursday, November 26, 2015

Mihai Paladescu



MIHAI PALADESCU

"Imbatranit" dupa ce am jucat doi ani la Braila, m-am revitalizat la Galati, odata cu infiintarea acestui teatru, unde am intalnit un grup de tineri galagiosi si optimisti, in frunte cu aiuritul de Moisescu, in regia caruia am jucat timp de patru ani. 
Cred ca se poate numi noroc faptul ca, la Galati, alaturi de actori talentati, in frunte cu Gina Patrichi, Matei Alexandru sau Stefan Banica, am jucat sub bagheta regizorala a lui Valeriu Moisescu. Inventiv, mereu nemultumit, gasea cele mai uluitoare solutii pentru rezolvarea unei scene, unui moment. "Nu sunt multumit de ce-am facut, pentru ca am sentimentul ca sunt la inceputul carierei artistice", spunea Brancusi.


Eliberat de ideea de a ne tine teorii despre teatru, Valeriu Moisescu avea timp sa il faca. Facea tot cu bucuria cu care un copil joaca sotron. Am jucat in multe succese ale lui la Galati si nu credeam ca, dupa 20 de ani sa ne intalnim, pe scena Teatrului de Comedie. Dupa atatia ani, am revazut un Moisescu la fel de tanar, de cald, de inventiv, de candid, care a retrezit in mine pofta de a ma juca de-a teatrul, asa cum un copil joaca sotron: cu o candida seriozitate.

23 ianuarie 1986

VALERIU MOISESCU

Eu gasisem tipul de actor la care visam si inca mai visez. Actorul de mare plasticitate, mim, acrobat, cu un deosebit simt al ritmului, avand o incredibila capacitate de compozitie, mobilitate interioara, umor, inteligenta, sensibilitate.
Cu Mihai Paladescu, ca urmare a unei indelungate colaborari in timp, incepute cu spectacolul meu de diploma la Galati in 1955 si continuata pe scena Teatrului de Comedie comunicarea in repetitii se realiza atat de spontan incat o frantura de fraza, un cuvant sau chiar un simplu gest, de o parte sau de alta, ne erau suficiente pentru a ne putea intelege perfect. Din colaborarea noastra au rezultat, printre altele, personaje ca Barbarosa, Cutui, Cudrias, Scapin, Cracanel, Jupan Fortunato, Calabazas, Wanderghelder, Sganarelle sau Batranul domn din "Nu sunt turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu, la Teatrul Radiofonic.

Sursa:
Valeriu Moisescu
"Persistenta memoriei"


Wednesday, November 25, 2015

Amintiri cu "Mizantropul" lui Valeriu Moisescu


VALERIU MOISESCU

Distributia a fost exceptionala. Alaturi de Virgil Ogasanu erau Irina Petrescu, Florian Pittis, Ion Besoiu, Mihaela Juvara, Micaela Caracas, Ovidiu Schumacher. Muzica originala, semnata Livia Teodorescu, era interpretata de orchestra si corul Operei Romane – dirijor Lucian Anca. Coregrafia – Ion Tugearu. Decorul si costumele au fost concepute de tanara scenografa Nina Brumusila.


Micaela Caracas si Florian Pittis
Initial, am inceput repetitiile cu “Mizantropul” pe una din traducerile existente, dar dupa primele lecturi ne-am dat seama ca nu putem continua. Textul suna in gura actorilor ca o melodie lanceda, fara nuanta si fara relief, fara pregnanta, sclipirea si incandescenta originalului. Personajele vorbeau o limba nediferentiata, ideile se iroseau in vazduh, in spatele unor rime uneori banale, alteori cautate. Asa incat, in disperare de cauza, m-am apucat eu insumi sa talmacesc in limba romana textul original. 


Citind noua traducere a piesei, dramaturgul Dumitru Solomon marturisea: “Valeriu Moisescu m-a uluit de-a dreptul cand a pus mana pe stilou si a tradus pentru uzul propriei sale reprezentatii “Mizantropul”, iar aceasta traducere, pe care am avut bucuria sa o primesc pentru lectura, m-a socat, fiind dupa parerea mea cea mai buna, cea mai nuantata, cea ma scenica traducere a piesei lui Moliere. Si toate acestea fara ca opera sa-si piarda poezia, umorul amar, profunzimea, eleganta”.


Mihaela Juvara, Irina Petrecu
IRINA PETRESCU

Valeriu a facut o noua traducere, absolut superba, dar in acelasi timp a si reorganizat scenele in economia dramaturgica a textului. Si a gandit spectacolul ca pe un fel de repetitie generala a unui spectacol omagial pregatit pentru Regele Soare. Or asta semana teribil cu ce ni se intampla noua in acea perioada. De fapt, si textul este de o actualitate cutremuratoare din toate punctele de vedere. Si ieri si astazi, probabil ca si maine.

VALERIU MOISESCU

“Mizantropul” s-a repetat sustinut pana in iarna, cand din cauza frigului am refuzat sa mai repet in teatru, sa lucrez in conditii inacceptabile, desi tovarasul Croitoru, secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid, ne indemna sa mai punem pe noi cate un pulover.



VIRGIL OGASANU

Era atat de frig in teatru, incat Valeriu a hotarat sa repetam la el acasa, langa o soba. Si acolo erau gazele destul de slabe, pentru ca nu era presiune, dar era mult mai bine, iar doamna Mihaela Juvara, colega noastra de la Teatrul “Bulandra”, sotia lui, ne pregatea cafele, ceaiuri fierbinti si uitam la un moment dat de aceasta mizerie care ne infasurase de ani de zile si intram in lumea minunata a lui Moliere, in care Valeriu ne ducea ca pe niste orbite extraterestre. Era atat de frumos, explica atat de bine si incitant, incat aceste repetitii nu le voi uita niciodata. Au fost poate mai interesante decat spectacolul. Am lucrat acolo atat de bine, incat am uitat de absolut tot. Nu se mai terminau acele repetitii, dar nu eram obositi, dimpotriva incantati si acest sentiment l-am transmis si in spectacol.


Saturday, November 21, 2015

Valeriu Moisescu - Persistenta memoriei

Ion Marinescu (Cyrano) si Vera Varzopov (Roxana)

Am inceput repetitiile cu “Cyrano de Bergerac”, gandind piesa nu doar ca pe o comedie eroica cu tenta romantica, incercand sa evidentiez, in primul rand, lupta lucida a artistului nu numai cu spada, ci mai ales cu spiritul, impotriva minciunii, ipocriziei, lasitatii, prostiei… Mi-am asigurat de la inceput sprijinul unui stralucit compozitor, colaborator constant al lui Liviu Ciulei, maestrul Theodor Grigoriu. Lucrarile sale, precum “Omagiu lui Enescu”, “Anotimpurile” sau concertul “Bizantul dupa Bizant” s-au bucurat dupa 1990 de un succes triumfal in Statele Unite.

Desen de Valeriu Moisescu
Decorurile spectacolului au fost semnate de unul dintre cei mai importanti scenografi ai timpului, Mircea Marosin, un artist subtil, rafinat si stralucitor, care prin compozitie si culoare, crea un cadru in care se urmarea nu atat functionalitatea descriptiva, realista, a spatiului, ci o anume stare, sugestiv-poetica de receptare a textului. Toata aceasta modalitate de abordare a decorului, le-a obligat pe creatoarele costumelor Lidia Pincus si Olga Scorteanu, sa intre in acelasi joc, realizand pentru fiecare act in parte costume concepute in aceeasi gama coloristica impusa de scenograf. A fost o munca uriasa. Ultima repetitie a durat fara intrerupere 22 de ore. De la ora zece dimineata pana a doua zi la opt. Si seara a fost premiera.

Ion Marinescu
Mi se pare ca “Cyrano”, pus in scena de Valeriu Moisescu si interpretat cu stralucire de Ion Marinescu, este intr-un fel un raspuns concret la ceea ce noi incercam sa aflam din discutii si schimb de pareri in privinta felului cum trebuie sa fie un spectacol al zilelor noastre. Spectacolul lui Valeriu Moisescu este teatru adevarat, teatru inteligent, in care accentul este pus pe idei si sensuri, dovedindu-se cunoastere, talent, cultura. Nici un element de prisos. Totul axat pe ideea responsabilitatii si atitudinii active a artistului fata de viata. Conlucrarea regie, scenografie, costume si muzica a atins, as spune, vibratia cea mai intensa, caci trasatura dominanta a spectacolului este armonia.

Mircea Alexandrescu, Teatrul, nr. 10 / 1960

Imi amintesc ca printre personajele piesei “Cyrano de Bergerac”, intr-un rolisor episodic, Monfleury, l-am distribuit pe mai tanarul meu coleg, Dan Alecsandrescu, un regizor inzestrat si prolific, cu care am avut placerea sa colaborez la realizarea unor spectacole montate de el, “Padurea” de Ostrovski, “Liubov Iarovaia” de Treniov si “Ultimul tren” de Eugen Mirea si Kovacs Gyorgy, semnand scenografia.

Ca prim regizor al teatrului din Oradea am fost pus in situatii de viata uneori dificile, alteori amuzante. Plecat sa urmaresc buna desfasurare a unui mic turneu regional in judetul Bihor, cu spectacolul “Monserrat” de Emmanuel Robles, pus in scena de Radu Penciulescu, dupa ce am ajuns cu trupa in localitatea Alesd, am primit un telefon de la directorul Dauer. Ma ruga sa-l trimit urgent la Oradea pe actorul Jean Sandulescu, interpretul unui rol cheie: Capitanul Morales. Si ce facem? Suspendam spectacolul? Nici vorba – mi-a raspuns. Te rog, intra dumneata in locul lui. Si legatura telefonica s-a intrerupt. Prietenul meu, Jeanot Marinescu, mi-a spus: Sa n-ai nici o grija! O sa te descurci. Te lipesti de arlechinul din stanga scenei si in spatele tau va sta sufleurul, il asculti si spui dupa el textul cuvant cu cuvant.

Monday, November 16, 2015

Valeriu Moisescu


Era o clasa mare, cam de 40 de oameni, din care au absolvit noua. Cei noua au facut cariera pana astazi sau pana cand au disparut. Asta se petrecea in 1951. Cel mai tare m-au influentat colegii mei, pentru ca am avut noroc sa fiu intr-o clasa cu Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu… La ora aceea, aceste nume, care sunt astazi celebritati, erau necunoscute si, paradoxal, al meu era cunoscut pentru ca eram fata artistului Ion Manu. Profesorul nostru, George Dem Loghin, era un intelectual venit de la Iasi, un om sobru, foarte cultivat, foarte slab ca regizor, dar un extraordinar pedagog.


Tin minte ca am intrat in clasa si l-am vazut pe Valeriu Moisescu, care era ingrozitor de inalt, ingrozitor de slab. Avea un par negru si cret, cret, cret. Era tot un nas, doua urechi, slab-slab, lodenul lui era verde si avea niste ochi albastri, calzi… In toata infatisarea asta avea o caldura in ochi, un zambet cald-sarcastic, intra in vorba usor, vorbea rapid, scurt si foarte condensat. Zicea in cuvinte putine foarte multe lucruri. Avea o aura, ca si Penciulescu, fata de restul grupei, pentru ca ei facusera ziaristica. Si chestia asta ii eliberase. Erau mai maturi decat mine si decat Pintilie, care eram mai mici cu un an. Stiau mult mai multe despre lume. Aveau pareri. Aveau principii. Moisescu? Nu-l tin minte asezat niciodata. Il tin minte in picioare, il tin minte plimbandu-se… Desena extraordinar. A si facut scenografie foarte buna. Avea o rabdare de inger. Ma folosea, ma distribuia in examenele lui. Si aveam mari emotii la inceput de semestru, daca joc la Moisescu sau nu. Pentru ca repetitiile cu el erau fermecatoare. Imaginatia lui era insolita.


Si in drumul acela ferm, pe care el il avea cand judeca o piesa sau un fragment, cum lucram noi atunci, el putea inventa milioane de solutii. Procesul asta, cand ai solutii multe si cand o cauti pe cea mai buna, era cuceritor la Valeriu, pentru ca el era relaxat. Se plimba relaxat sau statea in picioare sau se lipea de un zid si se uita sau se rasturna pe un scaun si-si intindea picioarele lui de unspe metri si zicea – Asa –si dupa aceea cu acelasi ton continua: Hai sa cautam altceva. Asta e o viata de fericire. Lucram fara crispare, fara ambitie marunta. Nu era nici o capra, in nici un fel de alta gradina, care trebuia sa moara. Generatia mea n-a cunoscut-o.

Sanda Manu

Sursa:
Valeriu Moisescu – Persistenta memoriei


Vlad Mugur: - Eu ma trag din miezul verii...

Cu bunica Grigoriu
Vlad Mugur: - Eu ma trag din miezul verii; m-am nascut in noaptea elfilor si a solstitiului de vara, adica, sa spunem, o ora mai tarziu (intre miezul noptii si ora doua), in ziua de 22 iunie 1927, in acelasi an, luna, zi si ora in care s-a nascut prietena mea buna, cu care am si debutat, Ileana Predescu. 
Din ce ma mai trag? Ma mai trag si dintr-o sedinta de spiritism a discipolilor lui Hasdeu. Pe vremea aceea, i s-a spus bunicului meu dinspre mama, Constantin Grigoriu – cantaret intr-o biserica din Iasi, apoi tenor, iar mai apoi intemeietorul si directorul Operetei Romane, Opereta care s-a nascut la Parcul Otetelesanu, in care au fost angajati de el celebritati ca Leonard, Maximilian, Ciucurete. Lui i s-a spus, in acea sedinta de spiritism, ca va avea o fiica ce va naste un copil in care se va reincarna chiar el. Si i s-a mai spus ca, intr-o alta existenta, a fost un bandit din Italia care si-a omorat sotia, apoi un scriitor din Pleiade, pe nume Agrippa d’Aubigne. Deci, copilul fiind eu, inseamna ca in mine s-au reincarnat un bandit din Italia, care si-a omorat sotia, scriitorul Agrippa d’Aubigne din Pleiade si bunicul meu.


Poate si de aici am fost pedepsit sau, mai bine zis, binecuvantat sa fiu un nomad in viata de acum. Asadar, ideea de a ma fi plimbat atat de mult in vietile anterioare ma urmareste si in timpul acestei vieti. 
Luiza Mugur

Mama mea (Luiza Mugur, nascuta Grigoriu, numita de toti Zizica) si mama ei (poreclita de mine Pama si numita astfel de toti artistii pe care-i hranea si care o iubeau) se trageau si din valurile si valsurile Dunarii, asta insemnand ca imi curge in vine si sange vienez. Mama mea, Luiza Mugur, asupra careia voi reveni mereu, a fost fiinta pe care am admirat-o si iubit-o cel mai mult. Mama tatalui meu, Mama Ma, era de sange grecesc. Era extrem de partinitoare; ea nu iubea decat trei oameni: 

Sunday, November 15, 2015

Marin Preda si arta teatrala

Marin Preda
Cand intr-un spatiu cultural apare o personalitate de talia lui Marin Preda, apare in mod aproape reflex si necesitatea de a te raporta, intr-un fel sau altul, la ea. Criticului care comenteaza opera i se adauga scriitorii carora aceasta opera le deschide un nou orizont tematic si stilistic, cineastii care o transpun pe ecran, oamenii de teatru care o aduc sub luminile rampei, plasticienii ori compozitorii pentru care constituie sursa de inspiratie. Si, nu in ultimul rand, i se adauga publicul insusi, tot mai numeros in ani – publicul pentru care creatia unui astfel de artist actioneaza ca reper estetic si ca modelator deconstiinte.
A vorbi despre „efectul Marin Preda” in arta romaneasca nu este numai legitim, ci si necesar.(...)



Athena Demetriad


DEMETRIAD ZAHARIADE ATHENA 
(n. 01.10.1936-d. 26.09.2011)

S-a nascut la Constanta. Provine dintr-o familie de greci stabiliti de multa vreme la Constanta. O ramura a ei provenea din Asia Mica, cealalta din peninsula, de linga Volos. Primii ani de scoala i-a facut la Constanta in limba greaca. A urmat Institutul de Arta Teatrala din Bucuresti,facind parte dintr-o generatie de aur a teatrului romanesc. O parte din cariera ei a parcurs-o alaturi de mari actori ca Leopoldina Balanuta, Florin Piersic, George Motoi, Irina Rachitianu Sirianu. Cu un puternic temperament scenic, s-a remarcat in numeroase roluri printre care:”Antigona” (Antigona si ceilalti de Peter Karvas), ”Clara” (Absenta de Iosif Naghiu) etc. In paralel cu rolurile de la Teatrul Odeon a petrecut nenumarate ore in spatele microfoanelor teatrului radiofonic sau in fata camerelor de televiziune. Membru fondator al Uniunii Elene din Romania a fost alaturi de greci cu tot sufletul. La inceputul anilor 90 a parasit scena teatrului pentru a se stabili in Grecia alaturi de fiica sa. A tradus piese de teatru grecesti care ulterior au fost montate pe scene romanesti: “Savarine cu flori” de Thanassis Papathanassiou si Michelis Repas.Pe 26 09 2011 se stinge din viata si odata cu ea “limpezimea”,”gingasia”si “mirarea solemna” din privirea ei ,asa cum o descriu cronicarii.

Sursa:
http://www.elpis.ro/pdf/personalitati-grecesti