Picture Background

Thursday, April 28, 2016

Si ei au fost copii... Stefan Radof

Stefan Radof
(…) Din 1944 si inca la vremea cand eram eu elev, trupa Teatrului National din Bucuresti, al carui sediu fusese distrus, si-a tinut o parte dintre spectacole in sala de festivitati a Colegiului Sf. Sava, restul jucandu-se in sala din Piata Amzei. 
Elev fiind, am avut sansa sa vad mai multe spectacole, pe gratis: Insir-te margarite, in care jucau Lili Carandino - Ileana Cosanzeana (data afara din teatru in '48 ca dusman al poporului, pentru ca era sotia marelui critic si ziarist N. Carandino, din lotul fugarilor de la Tamadau, ca si Mircea Septilici, de altfel); Mircea Angelescu - Fat Frumos; Agepsina Macri Eftimiu (sotia lui Victor Eftimiu) - Muma padurii; N. Brancomir - Zmeul zmeilor etc. 
Atunci a debutat marea actrita Eugenia Popovici, intr-un rol de travesti, un copil nebun, in piesa sau scenariul dupa Arleziana de Prosper Merimee... Oricum, mai fusesem la teatru cu parintii - tatalui meu si mai ales mamei le placea sa mearga la teatru si chiar la teatrul pentru copii. Numai ca, de data asta, era mai misterios, eram complici: ei se faceau ca nu ma vad, stiau ca fug de la ore si ma lasau sa ma strecor pe furis pana in preajma culiselor. Dupa ce ii vedeam pe actori cum se schimba si se machiaza, fugeam repede in sala, sa-i vad jucand. Ei bine, tocmai asta mi se parea uluitor, simteam ca aici e secretul, transformarea asta uluitoare ma fascina, plonjam in aceeasi lume secreta in care ma initiase candva bunica mea, Zmeoaica. Asa a inceput sa-si faca loc in sangele meu microbul teatrului. Colegul meu de banca, Nicu Dobritoiu, care va deveni si unul dintre cei mai buni si devotati prieteni, era baiatul administratorului Casei Artistilor din strada General Berthelot, unde unii dintre idolii mei chiar locuiau. Eu inca nu eram sigur ca vreau sa urmez aceasta cariera, mi se parea un ideal prea inalt pentru mine... Pe de alta parte, cand i-am pomenit tatei, in treacat, de actori, mi-a dat o replica de neuitat: "Actorii? Teatru? Ehei, baiete... cand eram picolo la Caf? de la Paix, aveam cu totii o vorba: 'Fereste mustarul, ca vin actorii!...'. Putini dintre ei erau cu adevarat mari, restul erau de umplutura, niste ratati". 
Nicu Dobritoiu si cu mine ne-am inscris, asadar: el la Scoala Medie Tehnica de Comert, eu la o scoala profesionala de comert. Amandoua functionau in cladirea fostului Liceu Evanghelic Sf. Gheorghe, pe Calea Victoriei. Am terminat-o in doi ani; scoala era de trei si toti cei care veniseram din licee intraseram direct in anul doi. Am fost repartizat ca vanzator la Ferometal - in comertul socialist -, in unitatile caruia facusem si practica. Idealist cum era, tata mi-a zis: "Lasa, nu-i nimic mai baiatule, comunistii astia n-or sta cat lumea. Du-te si continua sa faci scoala asta de comert si daca poti si facultatea. Invata economie, ca asta-i viitorul". 
Apropo, in urma cu doi ani am aflat de cand am eu dosar la Securitate: de la varsta de 16 ani, din 1950, cand lucram la Ferometal... 

Am dat diferentele necesare si am mers mai departe, mai intai la Scoala Medie de Comert serala si apoi la zi, la Scoala Medie de Comert Exterior nr. 2, devenind astfel din nou coleg cu Nicu Dobritoiu. Mi-am julit coatele incercand sa imit scena caderii lui Emil Botta cand lesina in Othello. De cum vedeam un spectacol, dam fuga la Biblioteca Universitara, fosta Biblioteca a Fundatiilor Regale, unde ascultam si muzica, la casti... Pana la arestare si dupa, acolo ne faceam veacul. 
Viata in cartier incepea sa se degradeze: in toamna lui '47 - anul foametei -, ne-am trezit intr-o noapte ca cineva ne sparge vitrina cu un pietroi; pana sa ajunga tata, infractorul fugise; dimineata, am gasit scris pe unul dintre peretii de la intrare: "La Jean Speculantul". Tata a spus doar atat: "Baiete, asta e, se simte c-au venit bolsevicii in tara, ne-asteapta vremuri grele. A inceput lupta de clasa, cum zic ei". Si oftand a adaugat: "Biata Gerda, ce-o fi facand? Si fratii ei la fel?!...".
Gerda avea vreo douazeci de ani cand mama o adusese la noi, prin toamna lui '44, ca sa-mi fie Fraulein, de fapt sa ma invete mai departe germana. Era svaboaica de pe langa Sibiu. In toamna lui '45, a aflat ca parintii si fratii ei fusesera luati de rusi si deportati in Siberia. Mi-aduc aminte ca, dupa plecarea ei, tata m-a avertizat: "Daca mai spui un cuvant in germana, te mananc...", la care l-am intrebat: "Nici in gand?...". "Ma, nu face pe prostu' cu mine daca nu esti!". Tot atunci i-a dat drumul si baiatului de pravalie: "Gavrila, du-te si te da cu astia, inscrie-te in brigazile de munca, fa-te brigadier, la Viseu sau la Agnita Botorca, unde-o fi, dar nu uita niciodata ce te-am invatat, asa cum si pe mine m-au invatat altii!".
Imediat dupa razboi, incepuse o vizibila descatusare a tineretului, aparusera chiar unele manifestari nonconformiste, prin saloanele de dans se canta jazz, se nascuse o moda si in vestimentatie, "Malagamba", lansata de celebrul baterist cu acelasi nume de la Savoy: pantalonii stramti, pana la manseta lata de doua degete; sacoul colorat, cu umerii lasati; palaria cu borurile late si calota turtita; cravata lunga, gen fitil si pantofii cu talpa groasa de crep sau de anvelopa de automobil; la misto, li se mai ziceau si "pantofi cu etaj, fara lift". Mergeam si noi, "gasca", la saloane: la Locomotiva, langa Podul Basarab, la Grivita, ba cateodata ajungeam si-n centru, la Zissu, pe Batistei....

Ma departam din ce in ce de "gasca", de altfel nici unul dintre noi nu mai avea chef, eram derutati, speriati, nu stiam incotro s-o luam. Horatiu si Victor, copiii domnului Lungu, s-au mutat la Deva; Paul Florea, cu care m-a prins tata fumand si band secarica, a disparut si el; tarziu, cand eram deja actor, ne-am intalnit: ajunsese judecator. In rest, doar salcia de la coltul strazilor Caraiman si Mihai Viteazul, unde ne faceam veacul seara, a mai ramas o vreme sa ne planga... 
Tara era jefuita de Sovromuri: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrom peste tot. Marea Prietena isi pusese consilieri in toate domeniile, pana si in teatre. 
Am urmat o scoala infecta, de neimaginat, in care se preda: Economie politica si marxism-leninism; Istoria PCUS; Istoria PCR; Contabilitatea in partida simpla (cea fireasca, in partida dubla, fiind socotita capitalista); limba rusa; celebra Istorie a Romaniei a lui Roller; pana si Matematica era cenzurata, se preda pana la logaritmi, restul fiind considerat matematica idealista... Tata si-a aruncat odata ochii prin ce citeam si, dupa un timp, m-a intrebat: "Mai, Stefane! Dupa ce se elibereaza proletariatul asta, al vostru, din lanturi, cu ce se ocupa?". Eu am ramas paf si m-a umflat rasul, dar el a continuat: "Sa-ti spun eu, ca-l cunosc mai bine: sta cu mainile in buzunar si se uita la tine, care muncesti, si rade; sau si le vara in buzunarele tale ori ale altora, ca n-are; si de unde sa aiba daca e hot si puturos?". 
La sfarsitul lui '52, am terminat scoala si am fost repartizat la Banca Nationala a Romaniei. La scurt timp, pe 3 martie 1953, chiar in ajunul inmormantarii lui Stalin, am fost arestat. Am fost condamnat la 5 ani de temnita grea, din care nu am facut decat un an si jumatate, deoarece a intervenit amnistia datorata Conventiei de la Geneva. Pe tata il ridicasera in '51, pe mine in '53. Dupa doi ani, tata a iesit si astfel s-a putut lupta sa ma elibereze si pe mine. Norocul meu a fost ca s-a desfiintat vestita inchisoare de reeducare pentru tineri si minori de la Targsor, langa Pitesti...
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii functionau. Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale DGSM (un fel de lagare de munca), iar dupa liberare, in 1958, am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru, unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca hamal la OCL Alimentara 23 August in halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana in toamna anului 1960 cand, in sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu in prima tentativa, si a rectorului, maestrul Costache Antoniu, la clasa caruia am si absolvit in 1964. (…)

Stefan Radof

Sursa foto: cinemagia
Sursa text: Ziarul Financiar din data de 01.09.2006

Sunday, April 24, 2016

„Nu sint turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”

Rodica Tapalaga si Octavian Cotescu

Rosu, galben, albastru, verde... culorile se rotesc, ii invaluie si un curcubeu ii infasoara, ametind pe cei doi indragostiti — pe unicii reprezentanti ai omenirii in acea clipa pe pamint, El si Ea, care s-au descoperit uimiti, fermecati, si incep sa pluteasca, transfigurati, de nerecunoscut, printre nori si stele, suiti pe baloanele visului. 

R. Tapalaga, V. Voiculescu-Pepino, F. Buref
Asistam aici la un excelent moment teatral. Metafora nasterii sentimentului e construita in linii grave si hazlii, colorindu-l in permanenta in aceste tonuri contradictorii ce-i dau o alternanta dinamica. Analizind alta data prima montare a piesei Ecaterinei Oproiu, un critic observa ca in reprezentarea regizorala se ofera doua solutii : “Alaturi de autoare sau alaturi de eroi". Observatia e justa, si — hotarit lucru — Valeriu Moisescu, regizorul spectacolului de la Teatrul „Bulandra", si-a propus sa se alature autoarei, comentind impreuna cu ea, cu intelegere sau cu ironie, cu verva sau cu melancolie, dar totdeauna lucid, cenzurat, elanurile si avatarurile cuplului. 
O. Cotescu, R. Tapalaga
Montarile anterioare ale piesei “Nu sunt turnul Eiffel” au dovedit ca structura specifica a textului presupune o constructie scenica, cere o arhitectonica plastica, apta sa dea dinamism acestui perpetuum mobile dramatic. Valeriu Moisescu a trasat actorilor sarcina crearii unei miscari continue, a unui flux de vitalitate si energie in torent, lansindu-i singuri pe o racheta sau, cu alte cuvinte, pe scena centrala, pe scena-platforma, inconjurata din toate partile de priviri. Aceasta inlatura senzatia constructiei si mecanismului, dind o aparenta de simplitate, de comunicare directa si nestinjenita cu publicul. Dar aceasta scena obliga, constringe chiar la o teatralitate accentuata, la o conventie continua, acuzata si hiperbolizata. 


Dumitru Furdui in "Jurnalul unui nebun" (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra")


O fata ingusta, un nas prelung si doi ochi albastri, ce surprind prin neobisnuita lor rotunjime, un trup subtire de adolescent — Dumitru Furdui pare genul de actor parca anume indicat sa incarneze un personaj specific, si anume „le pauvre type", omul necajit din diverse epoci si de pe diverse meridiane... N-a jucat mult, si pina la “Jurnalul unui ne” n-a parcurs roluri de mare respiratie. Dar aparitiile lui s-au retinut intotdeauna. A debutat pe scena fostului teatru  „Nottara", in rolul episodic, dar vibrant, al adolescentului din “Hotel Astoria”. Ni-l amintim si in alte spectacole: micutul domn Dudley H. Botwick si vocea lui inecata in timiditate, cerind-o insistent la telefon pe o anume Elsie... (“Clipe de viata”); privirea sugubeata cu luciri candide, care a colorat in tonuri idilice chipul pastorului natarau, Sylvius, din “Cum va place...” 
Cind recita, fragilitatea lui fizica, ce sugereaza parca pe supravietuitorul unor mari cataclisme, se incordeaza in otelirea gindului. Recitindu-l pe Whitman, Furdui ne convinge ca omul este o subtire „trestie ginditoare". Este un virtuos al monologului, pe care il interpreteaza intr-un anumit fel al sau, dramatizindu-l, vizualizindu-l. Pasionat de „genul liric", in care exceleaza si s-a impus, mai ales la televiziune (aceasta si din pricina unei prea rare distribuiri in teatru), tinarul actor e vesnic preocupat de aducerea directa a prozei si a poeziei in scena. Lui Furdui ii convin, la prima vedere, personajele contorsionate, firile singulare, cu o viata interioara bogata si zbuciumata. Dar el ne-a demonstrat ca poate fi si un excelent erou al rigorilor superioare si al limpezimii. In satira lui Mazilu, doza cu exactitate si umor datele unei morale inainitate, noi, incompatibile cu sentimentele urite si vechi ; cucerea prin neaderenta totala (as spune prin fanatism) la gindirea parazitara pe care o echivala transant cu prostia. Pentru “Jurnalul unui nebun”, Furdui se arata interpretul prin excelenta. Ideea acestei dramatizari nu e noua (se reprezinta cu mare sucees in multe capitale europene), dar initiativa Teatrului „Bulandra" de a o folosi merita toata atentia, cu atit mai mult cu cit s-a aratat fructuoasa : ea ofera actorului prilejul unei afirmari plenare intr-un rol „de cursa lunga", in care „singuratatea" lui e totala ; iar publicului, o reprezentatie artistica de camera, cu un text ce suna tulburator de acut, prin rezonantele lui tragicomice si asocierile ce le trezeste.


Wednesday, April 20, 2016

Maria Dana Lovinescu


Ziarist, traducator literar (3 sept. 1933-17 nov. 2012)

• S-a nascut la Piatra Neamt, Maria Dana Crivetz, unic copil al magistratului Mircea Crivetz, mostenitor al unei familii boieresti din Moldova. Si-a dorit sa studieze arhitectura si, la terminarea liceului, a dat examen la Institutul de arhitectura din Bucuresti, obtinind nota zece atit la desen cit si la matematica. A cazut insa din cauza originii sociale “nesanatoase”. Era inceputul anilor cincizeci. Justitia poetica a facut ca, saizeci de ani mai tirziu, nepoata care ii poarta numele, Dana Maria Beligan, sa devina arhitect, in Australia.

• Cunoscatoare a patru limbi straine, Maria Dana Crivetz a urmat cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Bucuresti, unde s-a bucurat de indrumarea unor profesori precum George Calinescu, Tudor Vianu, Ana Cartianu, Leon Levitchi; si de colegi precum Nicolae Labis, Fanus Neagu, Nicolae Velea. S-a specializat in limba si literatura engleza. 

• In 1952 s-a casatorit cu Radu Beligan, tatal unicei lor fiice,

• A lucrat la redactia Radio international, fiind colega si buna prietena cu Catinca Ralea si scriind, in acelasi timp, cronici de teatru aparute in mari cotidiene si reviste, cu precadere in Revista Teatrul, unde a si lucrat ca redactor in perioada 1964-1968. A publicat numeroase reportaje si interviuri cu scriitori, regizori, actori de talie internationala, precum: Graham Greene, Arthur Miller, Edward Albee, Peter Brook, Ian Kott, Paul Scofield, Jean Vilar, etc. 


• In 1966 a devenit membru al Uniunii scriitorilor si membru al Asociatiei ziaristilor din Romania. 
In 1965 s-a despartit de Radu Beligan – cu care a ramas insa prietena tot restul vietii, si cu care imparte doua nepoate – si s-a casatorit cu dramaturgul Horia Lovinescu. 

• Pe linga activitatea de redactor si de critic literar, a tradus din limbile engleza si franceza numeroase volume de teatru si de beletristica, printre care: Beckett, de Jean Anouilh; Radacini, de Arnold Wesker; Un strugure in soare, de Lorraine Hansbury; Semnul din fereastra lui Sidney Brustein; de Lorraine Hansbury; Adio Charlie, de George Axelrod; si: Eu, robotul, de Isaac Asimov (Editura Tineretului); Intoarcerea bastinasului, de Thomas Hardy (Editura Univers); Memento mori, de Muriel Spark (Editura Univers); Adam Bede, de George Eliot (Editura Univers); Visul lui Bruno, de Iris Murdoch (Editura Univers); Camino Real de Tennessee Williams, (Editura Univers); Jelania greierilor captivi, de Brian Glanville (Editura Univers).

• In perioada 1968-1971 a lucrat ca redactor principal la revista Magazin Istoric alaturi de Cristian Popisteanu si de Nicolae Minei. Intre 1971-1981, a fost consilier cultural al Bibliotecii americane din Bucuresti, organizind nenumarate expozitii, spectacole, festivale de film si alte evenimente culturale. 

• In noiembrie 1982, la indemnul sotului ei si al familiei, a parasit Romania ceausista, impreuna cu Anamaria. Dupa sapte luni petrecute in lagarul de refugiati de la Gottingen, in Germania, mama si fiica au emigrat la Melbourne, in Australia.
Imediat dupa sosirea pe noul continent si pina la virsta pensionarii, Maria Dana Lovinescu a lucrat pentru Departamentul australian al imigratiei, indrumind sute de nou veniti din Romania si din alte tari. A lucrat, de asemenea, ca interpret si traducator pentru guvernul australian, iar in 1989, in timpul vizitei lui Nicolae Ceausescu in Australia, a fost interpreta Primului Ministru Bob Hawke, in ciuda opozitiei vehemente a delegatiei romane. A tradus din limba engleza toate cartile fiicei sale, Anamaria, aparute la editurile Limes, Curtea Veche, Polirom, Litera. 

• A fost un foarte indragit membru al comunitatii romane din Australia, comunitate pe care a iubit-o si a reprezentat-o cu gratie si eleganta. Printre multiplele sale activitati comunitare se numara organizarea, in iunie 2012, la Melbourne, a expozitiei de arta populara romaneasca Dressing Up for The Feast of Life (“Sarbatoarea vietii”) , in colaborare cu Ambasada Romana din Canberra.

• Cei care au cunoscut-o spun ca era o femeie foarte inteligenta, “nepermis” de frumoasa, cu un ascutit simt al umorului, de o discreta generozitate si incontestabila delicatete. Dar mai cu seama o mare doamna, un adevarat aristocrat. 

• Aflind despre trecerea ei, Radu Beligan a declarat: “In urma cu sase decenii am cunoscut cea mai frumoasa fata din lume de care m-am indragostit iremediabil si care mi-a daruit un copil minunat si cei mai frumosi ani din viata mea. N-am crezut niciodata ca, dintre noi, ea va pleca prima spre Olimp si asta, in saizeci de ani, e singura tristete pe care mi-a pricinuit-o. Astazi, noi am pierdut un inger, Cerul a cistigat altul, dar sint sigur ca de acolo de sus, Danuta ne va veghea cu bunatatea si intelepciunea pe care ni le-a daruit cit a fost printre noi”.

Sursa:
http://melidonium.com/…/maria-dana-lovinescu-ziarist-tradu…/


Sunday, April 17, 2016

Buna seara, domnule Wilde! - Regia Sanda Manu

Oana Pellea, Carmen Trocan, Adrian Paduraru, Mioara Ifrim in "Buna seara, domnule Wilde!", regia Sanda Manu, IATC Bucuresti, 1984 (foto revista Teatrul Nr. 5, 1984)


"O feerica aventura de teatru muzical – iata ce au realizat Eugen Mirea si Henri Malineanu cu “Buna seara, domnule Wilde!”...” (George Sbarcea)

Premiera a avut loc pe 28 noiembrie 1971, la Teatrul Nottara din Bucuresti, in regia lui 
Alexandru Bocanet si coregrafia lui Cornel Patrichi, cu o distributie de exceptie: Stefan Iordache (John Worthing), Emil Hossu / Florian Pittis (Algernon Montcrieff), Carmen Stanescu (Lady Bracknell), Melania Cirje / Mariana Mihut (Cecily), Anda Caropol (Gwendolen), Stefan Radoff (Dr. Chasuble), Migry Avram Nicolau (Miss Prism), Alexandru Repan (Oscar Wilde). De-a lungul anilor, musicalul a cunoscut nenumarate montari pe scenele romanesti si a fost preferatul variilor generatii de studenti ai facultatilor de teatru din tara.


Alegerea pare intemeiata, caci comedia lui Mirea si Malineanu reface cu haz si nerv, in termenii teatrului muzical modern, textul lui Oscar Wilde, oferind partituri generoase pentru fiecare interpret. Iar tinerii actori distribuiti au astfel posibilitatea de a se prezenta la public curoluri convingatoare, prin care sa isievidentieze personalitatea artistica. Asa s-a intamplat si la prima montare a musicalului la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” din Bucuresti, in anul 1984, la clasa prof. asoc. Sanda Manu, lect. univ. Geta Angheluta.

Considerat “un exemplar studiu profesional condus de profesoara si regizoarea Sanda Manu” (Aurel Badescu), spectacolul si-a atras o multime de cronici admirative si, mai ales, optimiste in ceea ce priveste viitorul artei actorului in Romania. Aceasta in conditiile in care e nevoie de mult profesionalism pentru a construi aparenta superficialitate ce tine de esenta musicalului si de multa inventivitate, pentru a stabili in cadrul sau relatii posibile, evolutii verosimile. “Spectacolul incanta prin aceasta rigoare stilistica, transformand ceea ce ar fi putut fi un exercitiu pe tema data intr-o compozitie libera a fanteziei si a bucuriei de a juca. Bucuria si fantezia inlocuiesc marea montare si fastul – cartea de vizita a genului – bucuria si fantezia sunt liantul unei echipe care-si etaleaza stralucirea colectiva printr-o subtila focalizare a atentiei asupra partiturilor individuale.” (Magdalena Boiangiu)

Cronicarii vremii au apreciat in unanimitate ca spectacolul a creat acea mult ravnita senzatie de bucurie, de buna dispozitie, atat prin prospetimea si talentul tinerilor absolventi, cat si prin fantezia debordanta a profesorilor coordonatori, care au dirijat cu har si tact pedagogic acest “examen” la public al unei generatii de actori ce se dovedea promitatoare. “Studentii anului IV Actorie debuteaza in viata artistica a capitalei printr-un cert succes [...] Regizorul si pedagogul Sanda Manu a urmarit atent ca fiecare personaj sa fie caracterizat in profunzimea gestului, a amanuntului semnificativ. Echipa canta, danseaza, deruleaza incantatoare momente comice, fiecare scena surprinzand prin solutiile de miscare, prin nuantele replicii, prin rezolvarea ingenioasa. Sanda Manu, prin acest spectacol, se dovedeste a fi in buna “mana” regizorala.” (Ileana Lucaciu)

Ca de obicei, profesoara isi ajuta studentii nu oferindu-le solutii de teatralitate exterioara, ci plasandu-i pe un fundal care sa-i puna in valoare: cateva elemente de recuzita, fragmente dintr-un posibil decor – simplu si cochet, manevrat cu haz de actori, costume elegante ce tin de conventia genului, purtate cu gratie. In schimb, le solicita la maximum disponibiltatile de expresivitate, recompune, stilizeaza si fixeaza in rama spectacolului spontaneitatea si farmecul interpretilor. “Partile muzicale nu suna ca la Hollywood; in unele scene se simte efortul de a urma indicatia ca pe o porunca; uneori, cineva isi trage rasuflarea cu cativa metri inainte de finalul cursei; alteori se vad imbinarile intre bucati care ar trebui sa para material compact. Dar dincolo de aceste cusururi, ce tin poate de emotia unei seri sau de relaxarea unui matineu, spectacolul dovedeste marea ambitie a unui pedagog de teatru de a-si confrunta elevii cu rigorile superioare ale maiestriei.” (Magdalena Boiangiu)

Acestia se conformeaza cu bucurie. “Profesoara pare ca “i-a dresat” pana la a deveni opt docile instrumente in mana ei puternica.” (Simelia Bron) “ Stiu sa se miste cu gratie si sa se organizeze in grupuri omogene, sa poarte nonsalant fracuri cenusii si rochii cu dantele usoare si sa fie simpatici in maniera parodistica.” (Valentin Silvestru) Chiar daca ironia lui Oscar Wilde la adresa convenientelor se volatilizeaza, ramane zeflemeaua actorilor la adresa eroilor, comentand actiunea piesei in pas de dans, parasindu-si in scurte secvente personajele. Din nou, criticii anului 1984 par a judeca la unison: “Patru fete si patru baieti fac cu adevarat minuni pe scena Casandrei; ei anunta o noua promotie de actori de mare interes pentru teatrul nostru.” (I.L.)

In rolurile principale masculine, Adrian Paduraru (John Worthing) si Razvan Popa (Algernon Montcrieff) “se dovedesc doi actori de mare utilitate pentru scenele noastre, pentru repertoriile ce impun si necesitatea unor tineri capabili sa abordeze si partiturile “Fetilor- Frumosi”. (I.L.) Primul “are o postura placuta, facuta din zambet deschis si dezinvoltura” (V.S.), al doilea “e zburlit, nostim, cu privirea lui albastra, vesnic mirata.” (V.S.)

Dintre fete se evidentiaza Oana Pellea (Gwendolen) ca “actrita complexa, originala in expresie, cu un temperament scenic deosebit”. (I.L.) Ea “compune meritoriu o tanara nauca si ambitioasa; compozitia e complexa si rafinata, integrand iscusit corporalitatea, vocea, pana si ochelarii, inclusiv privirea mioapa de sub ei si un suras tuguiat, irezistibil”. (V.S.) Ironizand tipologia personajului, “devine brusc clarvazatoare si eficienta cand presimte amanarea sfarsitului fericit. Iar credinta in acest sfarsit fericit nu i-o va putea rapi nimeni”. (M.B.) Partenera ei, Mioara Ifrim (Cecily), “doteaza gratia incremenita a papusii de portelan in haine rustice cu o siretenie vitala; candoarea ei nu se tine decat intr-un fir subtire si deabia asteapta pretextul pentru a-l rupe”. (M.B.) Actrita “se evidentiaza printr-o gentilete copilareasca, in care e si o unda potrivita de incapatanare” (V.S.), “efuziunile sentimentale sunt cu fina ironie marcate, nuantele sunt nota pregnanta in jocul [ei] subtil”. (I.L.)

In rolul unei incantatoare lady (Bracknell), mereu distrata, Carmen Trocan “e cat se poate de spirituala, in replici iuti si atitudini diverse, vadind siguranta in joc, precizie”. (V.S.) “Cu temperament scenic exceptional joaca detasat detasarea personajului, alterneaza cu haz ticurile reale cu cele mimate, e stupida cu inteligenta si rasfatat autoritara, intrerupe, cu efecte bine calculate, seria reflexelor conditionate, printr-o surprinzatoare tresarire a vietii”. (M.B.)

In dubla distributie, pe trei roluri (valetii Merriman si Lane, dar si Oscar Wilde), Claudiu Istodor si Stelian Nistor (inca student in anul III) schimba cu usurinta mastile, demonstrand “o rara capacitate de caracterizare in esenta a personajelor, o mobilitate aparte in expresie”. (I.L.) In fine, ultimul cuplu de “indragostiti”, Miss Prism si Dr. Chasuble, este construit de Cristian Rotaru, cu “haz personal” (V.S.), intr-un bun rol de compozitie, si Luminita Stoianovici, “foarte vesela, conceputa divers, atragator”.(V.S.)

Peste numai cativa ani, in 1987: o noua montare a musicalului “Buna seara, domnule Wilde!”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, in regia lui Nae Caranfil (pe atunci inca dedicat scenei). Demn de mentionat este faptul ca parte dintre actorii distributiei aveau deja experienta spectacolului din studentie, regizat de Sanda Manu. Ii regasim, astfel, pe Oana Pellea – de data aceasta in rolul lui Cecily, si pe Claudiu Istodor – acum John Worthing. Ca parteneri, li se alatura Maia Morgenstern (Gwendolen) si Bogdan Gheorghiu (Algernon Montcrieff).


Sursa:
Caietele Bibliotecii UNATC – vol. 10/nr. 2/2012/ Sanda Manu

Olga Tudorache

Olga Tudorache

Cine (nu) se teme de Olga Tudorache? Atunci cand isi ia aerul ei sever, tintuindu-te cu o privire de gheata, cand fiecare vorba rostita e protejata de un invelis de intonatii casante, din fiinta ei emana intr-adevar ceva ce intimideaza. De aceea, probabil, unii regizori au considerat-o, o vreme, predestinata rolurilor dure, lipsite de sentiment si de farmec feminin, de tipul celui din “Vulpile”. De fapt, Olga Tudorache e ceea ce se cheama o persoana inclasificabila; in universul scenei, planeta ei se misca pe traiectoria unei largi elipse, pe care lumina cade inegal. De aici, paradoxurile acestei cariere: se poate intampla ca, intr-o piesa invechita, intr-un spectacol prafuit, interpretarea ei sa fie atat de moderna, de captivanta, incat personajul sa aterizeze brusc in timpul nostru; dar nu e exclus sa se lase pacalita, deodata, de cea mai banala melodrama. Fiindca n-a jucat atat de mult si atat de variat cum merita, prea plinul fortei, impetuozitatea cu care intrarea in rol o fac, cateodata, primejdioasa. 

Cine a vazut-o la debut, in “Nila tobosara”, n-a uitat nici pana azi – desi sunt de atunci doua decenii batute pe muche – extraordinara ei energie sufleteasca, sinceritatea si claritatea morala. Cand pe planeta sunt orele zilei, Olga Tudorache impune un gen de feminitate in fata caruia gratiile dulci si minaudiere trebuie sa se retraga pe varfuri; e feminitatea incandescenta, intensa si curajoasa, pe care se poate cladi o lume. Vitoria Lipan a fost punctul ei cel mai aproape de soare: o credinta facuta stanca, o neclintire in durere dusa pana la seninatate. Fara ornamente emotionale, actrita se cufunda de-a dreptul in valul trairii tragice, lasandu-se purtata, concentrande-se in sine. 

Mai e si cealalta fata a planetei, luminata de luna, cand Olga Tudorache isi descopera cu zgarcenie un coltisor al imprevizibilului ei talent pentru comedie. Pacat ca putini sunt treji la aceste ore, ca sa se delecteze cu vedenii. In spectacolul Caragiale – Ionescu, voluptatea umorului sec, absurd, parea sa-i dea fiori; in “Tango”, dimpotriva, se misca relaxat, fara sa-si piarda echilibrul, avansand in straniu ca un somnambul pe coama acoperisului, imuna la spaime si vertijuri. Efectele ei de comediana sunt extraordinare pentru ca merg impotriva alfabetului consacrat al genului; actrita practica seriozitatea absoluta, poanta glaciala – ceea ce duce la explozie conventia comica.

Ceva trebuie sa fie altfel decat la toata lumea, la o fiinta care se echilibreaza in lumea tragediei, dezvaluindu-se in schimb amenintatoare tocmai in zone unde altii se destind si se reconforteaza. Nu e singurul lucru care o singularizeaza. Iata: putini sunt actorii care, dincolo de drumul cuminte de la rol la rol, trasat lor de catre zeii din Olimp, sunt in stare sa se imagineze pe sine in ipostaze inedite. Olga Tudorache, da. Fie ca recita “Scrumbia” intr-un spectacol de poezie si dans, ca se hazardeaza pe taramul experientelor regizorale, ori ca, rezboindu-se cu spectrul inactivitatii, joaca o piesa-monolog in conditii improvizate, in ea traieste aceeasi patima a teatrului. O asemenea evadare din obisnuit – nocturnul de folclor “Cu cat cant atata sunt” , de la Teatrul “Tandarica” – s-a soldat cu revelatia unei Olga Tudorache complet necunoscuta: nu numai tulburatoare si grava, ori fioros de comica, dar si spontana, jucausa, proaspata si vesela,  zicand delicios snoave populare. Nu se poate sti cu ce chip ne va intampina, la viitoarea escapada; insa modul cum se pune la incercare – de fiecare data deplin, cu o buna credinta si o aplicatie de debutanta – reprezinta masura autenticitatii ei de artista. 

I.P.

Revista TEATRUL
August 1974

Saturday, April 16, 2016

Csiky Andras

Csiky Andras

    A iubi actorii bantuiti de gand este una dintre cele mai placute indatoriri ale amatorului de teatru. Intr-un secol in care supravietuirea ori pieirea depind din ce in ce mai mult de puterea constiintei in a-si impune punctul de vedere constructiv, talmacii mesajelor cuprinse in textele teatrale sunt savanti care trudesc pentru hranirea cugetelor. Intrucat savanteria lor nu inseamna altceva decat un imbold energic pentru a purta mai departe, a descanta, priveghea, inmulti si imparti, aduna si scadea opinii, inlantuiri logice, adevaruri: produsele nestemate ale minunii numite creier uman. 
    Csiky Andras, actor (clujean, acum), este unul dintre artistii blagosloviti cu asemenea haruri. Mama Natura a avut grija sa-i daruiasca si fizicul si glasul pentru marile intreprinderi. Cand il vezi, iti zici: iata o fizionomie de rasa, care-si stie purta cu eleganta povara inteligentei; dat al firii pe care l-au observat si regizorii de film, un Ciulei, de pilda, care l-a distribuit cu mana sigura, incredintand lui Csiky rolul lui Varga din "Padurea spanzuratilor". A fost unul din capii seriei de actori maghiari care au plecat sa faca pionierat la Baia Mare, apoi la Satu Mare: le-a fost director colegilor, pana cand a simtit ca sarcinile unui astfel de "capo comico" il pot frustra de implinirile meseriei. Neostoit si neobosit luptator impotriva sedentarismului actoricesc, a parasit trupa colegilor, plecand la Cluj: s-a provocat pe sine la lupta, vrand sa-si demonstreze ca histrionul, actorul, se poate revigora, atunci cand un mediu si un colectiv nou ii ofera alte circumstante de existenta.
    Lista rolurilor interpretate este atat de lunga incat n-ar incapea in aceasta schita de portret, dar sa incercam sa culegem un snop de vorbe despre un unic rol: in "Azilul de noapte" (regia Harag, la Cluj) a fost Baronul. Dincolo de mizeria exterioara, cu un noian de sugestii neasteptate, se intrupa infricosatoarea imagine interioara a cazaturii cu blazon, explodand ca un tub de pasta sub roata unui buldozer in scena, celebra scena, a latratului. Diateza dintre aparenta si esenta se releva tragic, concret si omeneste. O cezura regizorala si actoriceasca impunatoare, ca un vers de Rimbaud.
    Actorii din speta lui Csiky sunt rafinate si incomode oglinzi, pe care nevoia de a intelege le slefuieste mereu, cu un sarg nepotolit.

Sugar Teodor
Gong '82
almanahul revistei TEATRUL



Friday, April 15, 2016

"O actrita de geniu" - Rodica Tapalaga



Foarte rar unui artist i se poate pune eticheta de "genial" si cu toate acestea Catalina Buzoianu, vorbind despre Rodica Tapalaga, ne spune scurt: "Era o actrita de geniu. Nici un alt cuvant nu este suficient de puternic pentru a-i exprima personalitatea artistica".

Cel mai important rol in teatru facut de Rodica Tapalaga intr-o cariera de peste cinci decenii ramane cel din "Dimineata pierduta", in regia Catalinei Buzoianu, dupa romanul omonim al Gabrielei Adamesteanu, spectacol care a marcat definitiv istoria teatrului romanesc. "La Teatrul Bulandra erau mari, foarte mari actrite si fiecare si-a gasit un rol in acel spectacol. Erau Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu si mai ales Rodica Tapalaga, care juca in acea montare o femeie la trei varste, de la tinerete la maturitate, la batranete si moarte, iar interpretarea ei nu avea egal. Si unde mai pui ca facea tot acest rol urias aproape fara machiaj. In plus, Rodica era un extraordinar om de echipa. Amintirile mele cele mai vii sunt legate de aceasta trupa nebuna de la Bulandra, cu actorii care nu jucau pur si simplu, ci se daruiau complet. Era un spectacol greu, care a avut de infruntat din plin cenzura comunista. Oriunde ne duceam cu el prin tara facea sali arhipline. Si chiar Rodica mi-a spus dupa intoarcerea dintr-un turneu: "Catalina, nu a fost spectacol, a fost revolutie!". Cand zicea Rebengiuc replica "Istoria Romaniei este o frumoasa dimineata pierduta", era rasplatit cu ropote de aplauze. De altfel, Rebengiuc a si spus ca este pregatit oricand sa fie calcat de o masina pe strada pentru acel rol. Vreau sa spun prin asta ca actorii stiau foarte bine ce riscuri isi asuma jucand acest spectacol despre care directorul de atunci al Teatrului Mic, Dinu Sararu, a spus ca este “o porcarie ideologica", a mai declarat pentru Romania Libera Catalina Buzoianu.
Rodica Tapalaga interpreta in "Dimineata pierduta" colosalul personaj Sophie "General" Ioaniu, dupa cum se prezenta la telefon vajnica generaleasa, o femeie superba din aristocratia romana care traverseaza aproape un secol de existenta, trecand prin varste si regimuri politice diferite, ajungand de la viata luxoasa din Romania sub regii sai, la cele mai cumplite experimente facute de nou instalata putere comunista asupra elitelor. Interesant a fost faptul ca acest spectacol a fost considerat la fel de subversiv si dupa ‘90, cand a fost scos de pe afis pe motiv ca "este despre taranisti si liberali". "Am suferit foarte tare cand  “Dimineata pierduta” nu s-a mai jucat. Era cerut in nestire de spectatorii care stateau cu orele la coada la bilete. Au fost oameni care au venit la fiecare reprezentatie sau care l-au vazut si de cate sapte ori. Cred ca daca ar fi fost dupa public, s-ar fi jucat pana in ziua de azi cu casa inchisa", a adaugat regizoarea.

Rodica Tapalaga ar fi putut sa aiba in CV un alt mare rol in regia Catalinei Buzoianu, in spectacolul "Interviu". In cel mai comunist mod cu putinta, cenzura i-a taiat insa la vizionare complet personajul, pentru ca se numea "Doamna din pachet" si era vorba despre o femeie care primea pachete de la rudele din strainatate. "Cum adica? Vreti sa spuneti ca romanii traiesc numai cu pachetele din afara?", s-au suparat cenzorii care nu au mai stat la discutii, ci au "ras-o" definitiv pe doamna din pachet.
Pentru ca marile sale roluri se leaga de scena Teatrului Bulandra, directorul acestei institutii, regizorul Ducu Darie, a declarat ca in ciuda deciziei Guvernului de a forta actorii varstnici sa aleaga intre pensie si salariu, el a considerat ca este de datoria lui sa-i plateasca Rodicai Tapalaga in continuare salariul. "I-am promis ca de la Bulandra va avea mereu un salariu, macar pana se reface, dar, din pacate, nu si-a mai revenit. Pentru mine, Rodica Tapalaga este si va fi mereu sinonima cu Teatrul Bulandra, ca si alti mari actori precum Toma Caragiu sau Octavian Cotescu". Ducu Darie si-a amintit si ca in urma unui spectacol jucat la Cracovia, la cabine a venit insusi Andrzej Wajda care i-a sarutat mainile Rodicai Tapalaga.


Sursa text:
http://www.romanialibera.ro/

Doi pe un balansoar - Meditatie pe tema singuratatii

Leopoldina Balanuta si Victor Rebengiuc

,,Un decor adevarat reprezinta un mare sentiment dramatic". Ne-am gindit la aceasta fina observatie a lui Jouvet, in fata decorului conceput de Teodor Constantinescu, pentru piesa “Doi pe un balansoar” de William Gibson. 


Doua siluete, el si ea, cu spatele la public, nemiscate, fiecare pe practicabilul care-i delimiteaza incaperea, tac. Sint dansatoarea Gittel Mosca (Leopoldina Balanuta) si avocatul Jerry Ryan (Victor Rebeingiuc), doi oameni pierduti printre cele 14 milioane de locuitori ai New York-ului, singuri, fiecare in camera lui, in micul si strimtul lui univers ; soneria telefonului, care va zbirnii, stabilind o legatura magica — apropierea —, inca nu s-a declansat. Peretii care despart cele doua camere, situate la citeva mile departare, nu exista si pe podeaua scenei, ce sclipeste cu luciri metalice si inghetate, se reflecta, ca rasturnate in apa unui lac pustiu, siluetele uriasilor zgirie-nori desenati pe fundal. Liniile verticale fug in jos, se pierd atingindu-se sinuos undeva, nevazute ochiului. Scena goala e inconjurata de panouri albe, pe care sint schitate cladirile inalte, podurile aeriene „de vis", stilpii de telegraf si acoperisurile. Desenele dau senzatia de real si ireal, de vis si adevar... in aceasta padure de ziduri, in care tumultul omenesc, ingramadirea trupurilor, virtejul de patimi si interese — intr-un cuvint, oamenii — par inecate, se desfasoara o simpla, banala si trista poveste de dragoste. 


Thursday, April 14, 2016

Fory Etterle - 55 de ani de scena



- Avem, in sfarsit, iubite maestre, o clipa de ragaz pentru dorita noastra convorbire. De cand “s-a auzit” ca ati rotunjit binisor jumatatea de veac pe scena, doresc mereu sa consemnez evenimentul printr-un dialog, dar actorul Etterle joaca aproape zilnic, are inregistrari la radio, da recitaluri de poezie etc. Iertati-mi, deci, naiva intrebare: cand – si, mai ales, cum – a trecut atata amar de vreme de la primul cuvant rostit sub reflectoare?

- Nu-mi vine sa cred nici mie ca multi dintre actorii care-mi sunt astazi parteneri s-au nascut la zeci de ani dupa debutul meu si ca alti actori cu care am jucat ani de-a randul sunt de mult plecati dintre noi. Dar faptul ca am jucat fara intrerupere, ca am strabatut cu incredere acest drum lung, ma face sa ma gandesc fara tristete la tineretea mea, sa-mi judec fara regrete maturitatea si sa-mi privesc cu seninatate – hai sa zicem – batranetea, sa caut sa fiu in mijlocul celor din jurul meu, si nu in afara lor.

- Daca asezam dialogul nostru sub semnul monografiei (ah, dorinta de a sti totul despre un mare actor… ), atunci n-as vrea sa-mi raspundeti cu ironia junimistilor din celalalt veac, care spunea ca inceputurile societatii lor, Junimea, “se pierd in noaptea timpurilor”. Deci… 


Wednesday, April 13, 2016

Carmen Galin

Carmen Galin

Nu vom putea niciodata verifica (noi pentru noi) cat timp si pentru cat timp vom ramane in memoria spectatorilor. Primim insa, in anumite momente, mai mult sau mai putin festive, mai dese sau mai putin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, ca ne stiu, ca ne iubesc, ca le suntem necesari. Nu exista pentru noi rasplata mai intreaga. Si gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, si incantarea de pe fetele lor, sunt hrana noastra, recunoasterea valorii si a muncii noastre. Imi vine in minte o seara cand o spectatoare m-a asteptat la iesirea din teatru si mi-a spus ca imi multumeste pentru ceea ce-i dadusem eu pe scena si ca simte nevoia sa faca ceva pentru mine. I-am spus ca gestul ei de a ma astepta era suficient, ca tot ce mi-a spus m-a bucurat si ca ii multumesc. "Dar vreau sa-ti fac ceva, sa-ti dau ceva", mi-a spus. "Ce ti-ai dori?" - "Un brad! Maine ar trebui sa-l impodobesc si nu-l am. Daca l-as fi avut, te-as fi rugat sa ma ajuti sa-l impodobesc." A doua zi, cineva ma cauta la poarta. Era o fata frumoasa, bruneta, foarte tanara, spectatoarea mea din ajun, care acum tinea in brate un brad adevarat! Era mai mare decat bradul visat de mine, mai mare, poate, decat crezusem eu ca pot sa-l «fac» cu un spectacol!

Carmen Galin


Sursa foto: Cinemagia
Sursa text: Eugenia Voda - "Scurte intalniri"

Sanda Toma - Cei mai frumosi ani


In Teatrul de Comedie – asa cum a fost candva - mi-am petrecut cei mai frumosi ani…
Aici l-am intalnit pe Mihai Paladescu „sufletul vietii mele”, a carui zi de nastere – culmea – coincidea cu ziua de nastere a Teatrului, 5 ianuarie. Alaturi de el si de colegii mei am facut primele turnee in strainatate, deschizandu-ne ochii cat mai mari cu putinta, am jucat, am repetat si am invatat tainele meseriei ale carei inceputuri le aflasem la facultate de la marii actori ca Aura Buzescu si Nicolae Baltateanu si ale carei subtilitati incercase, la Nationalul Craiovean, sa ni le transmita (cu destul succes) Vlad Mugur.

Eram angajata la Teatrul National din Bucuresti prin concurs si imi mergea foarte bine... Galeria monstrilor sacri care oficiau pe prima scena a tarii sub nazdravana dar neiertatoarea biciusca a tartorului tuturor regizorilor, maestrul Sica Alexandrescu, ma primise cu bratele deschise. Eram distribuita mereu, jucam in teatru, faceam film, imprimam la radio… Steaua mea norocoasa incepuse sa sclipeasca promitator si vizibil.

Ma intorceam pe la sfarsitul primaverii anilor ’60 de la o inregistrare radiofonica, impreuna cu maestrul Radu Beligan. Traversam Cismigiul spre National, unde aveam repetitie si vorbeam, bineinteles, despre teatru. „Ce-ai zice, Sanduco, daca as face un teatru in care tu sa fii vioara intaia?”, zice mesterul. „Ti-ar placea?” - „Sigur ca mi-ar placea!”, am raspuns fara nicio ezitare, inchipuindu-mi ca vrea sa se joace de-a „ce-ar fi daca ar fi” …


Victor Rebengiuc nu poate fi inlocuit


Cand l-am cunoscut, Victor era foarte tanar, de-abia intrase la Institutul de Teatru. La randul meu, eram foarte tanara. Eram colega cu Vlad Mugur, eu - asistenta la clasa domnului Baltateanu, el - la clasa doamnei Buzescu. Asta a durat vreo doi ani, trei ani, dupa care ne-am hotarat sa schimbam clasele inre noi. Am devenit asistenta doamnei Buzescu tocmai in anul in care Victor a reusit la admitere. In ambele clase, la Baltateanu si la Buzescu, intrase atunci acea promotie minunata, careia acum i se spune "promotia de aur", din care au facut parte George Constantin, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Draga Olteanu, Victor Rebengiuc, Victorita Dobre, Eugen Todoran, Mircea Albulescu, Sanda Toma. A fost, intr-adevar, o promotie de aur. Toti studentii erau remarcabili. Ca o ciudatenie, nu toti au fost considerati ca atare de la bun inceput. Mi-aduc aminte ca Victor Rebengiuc si Sanda Toma erau foarte timizi si retinuti. Victor, un pusti timorat de ceea ce i se intampla, voia teribil sa fie actor, dar nu stia cum sa faca asta pentru ca nu intelegea prea bine ce este teatrul. Il priveam cu umor si cu ingaduinta pe acest tanar care

 

Sunday, April 10, 2016

Giulieta Massina a teatrului nostru


Pe Liliana o tin minte inca de pe vremea cand era o pustoaica moapsa plina de draci, un “talent de comedie care promite” cum se spune in limbajul culiselor si prin cronicile dramatice. Nu multa lume stie ca, asa ca destui mari actori, a fost si ea respinsa – si nu o singura data – de la “admiterea” in conservator. Asta n-a impiedicat-o sa se impuna repede si, foarte tanara, sa devina una din actritele cele mai indragite de public. 
Pustoaica de ieri are azi douazeci de ani de teatru. A jucat nenumarate roluri. E, intr-un cuvant, o personalitate cu totul originala in teatrul romanesc. Nu e ceea ce se cheama o femeie frumoasa. Asta a si fost unul din motivele care a determinat-o pe o membra a uneia din comisiile de admitere sa exclame: “Nu vedeti ce urata e? E ingrozitor de urata fata asta!” Liliana a raspuns: “Doamna, in teatru nu sunt numai roluri de femei frumoase. In cazul meu, nu va mai fi nevoie de machiaj!”
Pare o butada. Nu e. Rar am vazut cap mai expresiv, mai cuceritor de la prima vedere, de o mai mare putere de seductie. Liliana Tomescu contrazice parca toate “legile” frumusetii, creand altele numai ale ei. Nasul carn, ochii mari, rotunzi, zambetul acela unic pe obrazul cu pometii iesiti, toate i-au fost daruite de natura parca anume pentru a-si putea compune o mie de masti, pentru a exprima sute de atitudini.
Se spune de obicei despre actritele “fara statura” ca risca sa aiba un repertoriu limitat. Liliana Tomescu a dat peste cap si aceasta “lege”. Stie sa fie miniona, dar stie sa fie si grandioasa. Mi-o amintesc in “Pygmalion”, rol jucat ani in sir, o revad in “Luna dezmostenitilor”. Fata care stie sa rada cu gura pana la urechi, cu un ras contagios, de la intrarea in scena, stie in acelasi timp sa stapaneasca o sala, s-o domine, s-o emotioneze pana la lacrimi, s-o zguduie. O am in fata in “Ciocarlia” lui Anouilh in maioul negru, mulat pe corp. Ce plastica extraordinara! Dar glasul, aci vesel comic, cu uimitoare inflexiuni in felul de a lansa replica, aci grav, cu sonoritati stranii, aci sensual, plin de feminitate. Cand a inceput sa repete “Luna dezmostenitilor”  - poate cel mai rasunator si surprinzator succes al ei – m-am temut o clipa. Va reusi oare sa fie femeia simpla, aspra si totodata atat de poetic pasionata, din capodopera lui O’Neill? Va fi acea forta a naturii care e Josie Hogan? A fost. A fost rolul ei cel mai complet, marele ei examen de maturitate si de bravura teatrala. Atunci am stiut ca Liliana Tomescu poate juca orice, ca e un actor total, ca pustoaica de acum douazeci de ani devenise o maestra a scenei in toata puterea cuvantului, ca toate drumurile ii sunt deschise. I se poate incredinta orice rol. Va sti sa-l compuna fara machiaj, din cele o mie de fete, pe care le poarta in fiinta ei. Va da exact ceea ce trebuie, ca sa “faca” rolul dintr-o infinitate de atitudini, de priviri, de nuante, de miscari, fara efort, conducandu-si trupul, glasul ca pe niste instrumente. Liliana Tomescu poseda rara calitate a actorului-mim. Nu ma mir cand o vad – cum s-a intamplat uneori pe micul ecran – intr-un “numar” in care canta, danseaza, mimeaza si totul o prinde de minune, totul devine mai elocvent decat daca ar avea la dispozitie cea mai intinsa partitura. 
Liliana Tomescu este asta seara Charlie, maine tulburatoarea eroina din “Schimbul” lui Claudel ca sa imbrace fara nazuri halatul doctoritei din comedioara lui I. D. Serban si sa-i asigure un lung succes. Ea poate juca la fel de bine Aristofan si o improvizatie clovneasca. Daca as fi autor dramatic as scrie pentru ea o mie de roluri. Daca as fi impresar, m-as imbogati. Liliana Tomescu este un Chaplin feminin. Giulieta Massina a teatrului nostru.

Traian Selmaru

Sursa:
“Premiera de aseara” de Traian Selmaru
(prin amabilitatea domnului Oreste Florian)


Friday, April 1, 2016

"Gin-Rummy" de Donald I. Coburn (1980)


"Gin-Rummy" de Donald I. Coburn
Data premierei: 28 februarie 1980
Regia si scenografia: Liviu Ciulei
Traducerea: Dorin Dron
Clody Bertola (Fonsia Dorsay), Petre Gheorghiu (Martin Weller)
Teatrul "Bulandra"


Sursa: Revista TEATRUL