 |
| Marietta Sadova |
Uneori se intrista si incepea parca o poveste “au venit intr-o seara l-au luat de langa mine, l-au dus nu stiu unde si nu mai stiu nimic de el nimic nici pana azi…acela care stia multe si nu era strain de… caruia pentru a-i scoate ceva din sufletu-i ascuns i-am purtat numele numai ca sa mi se destainuie. N-a facut-o niciodata…” Se oprea din povestit, si privirea ei parca citea ceva in hauri… si relua: “dragul meu, numai nu m-au omorat!”
Am tresarit, m-am uitat atent la chipul ei, si-a ridicat privirea pe cupola ce acoperea “bomboniera” Casei lui Alecsandri si a continuat: “Am indurat atatea si atatea am patimit ca nu-mi mai era frica si nu ma mai temeam de nimic. Credinta in Dumnezeu m-a salvat de la prabusire si felul meu de a indura ii scotea din sarite. Mi-au adus in celula o femeie, ca sa ma spioneze ca sa afle de ce ma tem, de ce am oroare, groaza. Foarte, foarte tarziu au inteles ca ma scarbesc sobolanii si ca mi-e foarte frica. Doamne, ce n-au facut, ce n-au inventat. Si pe banda magnetica au inregistrat sobolani ca sa ma chinuie.
 |
| Marietta Sadova |
Intr-o seara am tresarit la auzul pasilor de cizma bocanind pe ciment, apropiindu-se de celula mea. S-au rasucit cheile in broasca metalica a usii si un glas ragusit mi-a ordonat: “Iesi. Ia-ti haina”. S-a sfarsit, mi-am zis, si-am inceput sa-mi spun o rugaciune in gand. M-au scos in curte, m-au urcat intr-o duba, au trantit portiera, au tras zavorul si s-a pus in miscare masina. N-am putut sa masor timpul dar intr-un tarziu au oprit si mi-au ordonat sa cobor. M-am conformat ordinului, am coborat si jos pe caldaram imi asteptam sfarsitul! Eram in Bucuresti, dar intunericul ma impiedica sa recunosc locul unde ma aflam. – “Circula!” mi-a poruncit glasul pe care-l cunosteam atat de bine. Am ezitat, dar porunca m-a lovit in urechi din nou: “Circula!” Cu pasi sovaielnici am pornit intr-o directie necunoscuta, asteptand sa fiu impuscata din spate, dar masina, muscand parca din asfalt, m-a invaluit cu un fum puturos de motorina si s-a inecat in intunericul unei stradute laturalnice, pierzandu-se undeva printre cladirile orasului. Am intors capul dupa “fugari” am privit de jur imprejur si am recunoscut Piata Sf. Gheorghe. Mi-au dat drumul, m-au eliberat, mi-am zis. Dar gandul ca dupa colt cineva poate sa traga, m-a facut sa-mi retin sentimentul de bucurie. Locuinta mea, din care am fost ridicata era in apropiere. Cu un sentiment de neliniste am pornit spre casa. Treceam printre oamenii care vorbeau de-ale lor si glasurile straine nu-mi trezeau nici o curiozitate si nu prezentau nici un interes pentru fiinta mea. Cand in sfarsit m-am trezit in fata usii mele, am tresarit. O clipa am vrut sa ma intorc, dar am apasat cu putere pe sonerie si am asteptat. Dupa cateva minute de asteptare cu emotii usa s-a deschis si in fata mea, era copilul meu de suflet. M-am inseninat. Dragul meu!
- Cine esti dumneata? M-a intampinat glasul atat de cunoscut mie.
- Mihai!?
- Pleaca! Nu te recunosc! Si usa s-a trantit si yala s-a blocat si eu am mai sunat o data, gandindu-ma ca n-am fost recunoscuta, ca aratam asa de prost. M-am rezemat de perete, m-am uitat la scara, la apartamentele vecine. Nu, n-aveam halucinatii, asta este apartamentul unde am locuit. Am coborat in parc, m-am asezat pe o banca si am inceput sa plang cu atata durere cum nu-si poate imagina nimeni.
O umbra s-a apropiat de mine si m-a intrebat de ce plang. M-am speriat si am incetat sa mai plang, dar n-am raspuns la intrebare. Mi-am sters ochii cu dosul palmei si am vazut chipul unei femei blajine aplecat asupra mea. “De ce plangi, femeie, m-a intrebat din nou. Ti-e rau, ce s-a intamplat?” Sa scap de insistentele ei i-am raspuns fara sa fiu patetica.
- Vin de la puscarie! Sunt Marietta Sadova, mi-au luat si casa. Am asteptat ca femeia sa se lamureasca asupra identitatii mele si sa plece, dar n-a facut asta. S-a asezat langa mine pe banca si cu vorbe mangaietoare mi-a propus ca, daca nu ma deranjeaza si vreau, pot sta la ea cateva zile pana se rezolva situatia!
Dragul meu, aceasta femeie a devenit colaboratoarea mea cea mai credincioasa si oriunde merg e mana mea de ajutor in toate.”
A sosit seara premierei, cu “Tartuffe” , si pe masa in cabina unde ma imbracam pentru spectacol, am gasit acest bilet, datat 10 mai 1970:
Dragul meu Vitcu,
Natura te-a inzestrat cu daruri. Ma bucura, mai tare, seriozitatea d-tale in munca.
Noroc, succes si inima senina.
Marietta Sadova
- Cine esti dumneata? M-a intampinat glasul atat de cunoscut mie.
- Mihai!?
- Pleaca! Nu te recunosc! Si usa s-a trantit si yala s-a blocat si eu am mai sunat o data, gandindu-ma ca n-am fost recunoscuta, ca aratam asa de prost. M-am rezemat de perete, m-am uitat la scara, la apartamentele vecine. Nu, n-aveam halucinatii, asta este apartamentul unde am locuit. Am coborat in parc, m-am asezat pe o banca si am inceput sa plang cu atata durere cum nu-si poate imagina nimeni.
O umbra s-a apropiat de mine si m-a intrebat de ce plang. M-am speriat si am incetat sa mai plang, dar n-am raspuns la intrebare. Mi-am sters ochii cu dosul palmei si am vazut chipul unei femei blajine aplecat asupra mea. “De ce plangi, femeie, m-a intrebat din nou. Ti-e rau, ce s-a intamplat?” Sa scap de insistentele ei i-am raspuns fara sa fiu patetica.
- Vin de la puscarie! Sunt Marietta Sadova, mi-au luat si casa. Am asteptat ca femeia sa se lamureasca asupra identitatii mele si sa plece, dar n-a facut asta. S-a asezat langa mine pe banca si cu vorbe mangaietoare mi-a propus ca, daca nu ma deranjeaza si vreau, pot sta la ea cateva zile pana se rezolva situatia!
Dragul meu, aceasta femeie a devenit colaboratoarea mea cea mai credincioasa si oriunde merg e mana mea de ajutor in toate.”
A sosit seara premierei, cu “Tartuffe” , si pe masa in cabina unde ma imbracam pentru spectacol, am gasit acest bilet, datat 10 mai 1970:
Dragul meu Vitcu,
Natura te-a inzestrat cu daruri. Ma bucura, mai tare, seriozitatea d-tale in munca.
Noroc, succes si inima senina.
Marietta Sadova
Din amintirile lui Dionisie Vitcu
Sursa:
Alta Victoria Dobre - Promotia de aur
No comments: