Liliana Tomescu isi aminteste...

Liliana Tomescu si George Constantin

I-am povestit, odata, ca am vazut o piesa unde vorbele nu aveau prea mare importanta (un autor banal, cred) – in scena Baltateanu si Aura Buzescu, in care i se anunta moartea fiului ei in inchisoare. Drept care doamna Buzescu are un strigat – un asemenea strigat cum nu am mai auzit, nu prin tarie, ci in intensitatea vibratiei si incarcatura – ca nu am mai putut suporta si a trebuit sa ies din sala…
Stiu ca de atunci George isi cauta in el strigatul acela: de fiinta injunghiata, fara posibilitate de aparare.
Era suficienta o povestire, o evocare, o imagine, ca sa se trezeasca in el toata forta creatoare si nascocitoare.
Stia sa supradimensioneze un fapt, ca si cand l-ai vedea cu o lupa telescopica.
Multe dintre evocarile noastre pot parea anecdote…
Am gresit atunci cand am spus ca nu stiu de ce se scriu asemenea carti? E bine ca se scrie, pentru ca asa, ca in povestirile frumoase, sa se stie: “ca a fost odata ca niciodata… George Constantin!”.

Liliana Tomescu

Sursa:
Florica Ichim - "George Constantin si comedia sa umana"