Caiete de spectacol: “AZILUL DE NOAPTE” la Teatrul “BULANDRA” (1975)

 „Azilul de noapte”

Teatrul Bulandra, 1975

Regia si scenografia: Liviu Ciulei

Costumele: Helmut Stürmer

„Azilul de noapte” - fotografia decorului la începerea spectacolului

 Liviu Ciulei
Revista Teatrul, nr. 6 (anul XX) iunie 1975

… Ma obsedeaza o singura idee: atata vreme cat sangele alimenteaza creierul, omul gandeste. Omul gandeste, in orice conditii-limita ar fi el pus. Am asistat odata la proiectia unui film documentar, in care se arata executia unui dezertor (mi se pare, in faza de lucru la Padurea spanzuratilor). Respectivul moment fusese filmat cu un aparat care facea zgomot. Cu cateva clipe inainte de executie, soldatul s-a aratat deosebit de curios, atras de zumzetul aparatului; incerca sa inteleaga acest instrument, pe care, evident, nu-l mai vazuse si pe care, fireste, nu avea sa-l mai vada vreodata… Viata, curiozitate…

… De gandire sunt legate sperante, vis, planuri, atitudini, conflict, frica, dorinta de putere, curiozitate, etc. De aceea, motto-ul piesei mi se pare a fi prima ei replica, pe care o spune Baronul: „Mai departe…”

"Azilul de noapte" nu este, propriu-zis, un spectacol. Reprezentatia nu va fi construita dupa legile spectacolului; aceasta se vede si in procesul de lucru si cred ca se va vedea si in rezultatul final. Singurul element spectaculos introdus in montare este o cortina sonora – lipsind cortina propriu-zisa, un zgomot iritant, un sunet distorsionat. E greu de inventat un zgomot lung, monoton, nelinistitor, enervant, care sa nu semene cu nimic…

… Montarea nu reprezinta decat analiza unui text care descrie niste situatii de viata; o incercare de recompunere a analizei date, in relatii omenesti. Trebuie sa pornim de la reactiile launtrice ale actorilor-personaje si sa structuram situatiile in compozitia miscarii. Nu urmarim „spectacol”, deci nici tragism, nici umor, nici tensiuni dramatice in sine, momente de culme, ritm sau o alternanta voita a registrelor, ci lasam ca situatiile de viata sa se desfasoare, puse „cap la cap”.

Nefiind, deci, „un spectacol”, montarea "Azilului de noapte" e greu de incadrat intr-un anume stil sau intr-o anumita scoala de teatru. Aici ne inlesneste munca Gorki insusi, fiindca atunci, in primii ani de dupa 1900, el a practicat in aceasta piesa un fel de anti-teatru: opera dramatica fara erou, fara conflict.

… Din cele o mie si una de coordonate ale textului, iata cateva:

a) Orice societate bazata pe exploatare produce si deseuri. In scena, deseurile vor incepe de la deseurile-gunoi, deseurile-lazi, cutii si se vor termina cu deseurile-oameni.

b) In azil se afla trei categorii de oameni: 1. Cei nascuti acolo (ca de pilda Vaska Pepel, Natasa, Alioska, Kvasnia, Anna, Medvedev, Kostiliov, poate si Nastia). 2. Cei care au ajuns acolo fara voia lor (Klesei, Baronul, Actorul, Tatarul, Gat-sucit) 3. Cei aflati acolo deoarece, fiecare in felul sau, s-a vrut in acest loc (un fel de autocondamnare). Acestia sunt „cei trei ganditori”: Satin, Bubnov, Luka – schematizand aut-trans, putem spune, filozoful sceptic, cel existentialist si cel idealist.

c) Un grup de oameni declasati, in cadrul unei societati cu caracter de clasa, sunt totusi, logic, impartiti pe clase. Aceasta se vede cel mai bine in conflictul dintre muncitorul Klesci si „intelectualii faineanti” (grupul Actorul-Baronul-Satin). Bubnov si-a tradat conditia de muncitor printr-o gandire existentialista si intra si el in conflict cu Klesci. Spiritualiceste, Bubnov se apropie de „aristocratia” azilului. Aceasta impartire pe grupuri se schimba, insa, cand apar Kostiliov si Vasilisa; atunci, centrul de greutate al relatiilor se muta, desenandu-se adevaratul raport dintre oprimati si oprimatori.

„Cel mai important este ca actorii sa stie in fiecare clipa si cu fiecare cuvant de ce vor trebui sa actioneze fizic si psihic intr-un anume fel. Descoperirea acestor momente trebuie sa fie o munca colectiva. Probabil ca de multe ori vom da textului alte lumini decat cele pe care le-a vrut Gorki. Nu vom reusi sa realizam toate nuantele existente in acest text atat de bogat; dar sa evitam, pe cat putem, inventiile. Inedite vor fi, eventual, unele solutionari de situatii, dar nu „inventii”… Completari de fabulatie (reiesite din biografiile propuse de autor), dar – subliniez – nu inventii.

… In transpunerea textului in miscare nu trebuie sa ne bazam numai pe o intuire a presupuselor gesturi ale unor oameni care traiesc intr-o astfel de lume; trebuie sa reeditam gesturi si comportari surprinse in situatii de viata similare.

… Desigur ca o totala fuga de conventii si de spectaculos sau o totala eludare a acestora, este aproape imposibila. Oricat am vrea ca teatrul sa nu fie „spectacol”, ci studiu, eseu, descriere sau explicare, oricat am fugi de conventia scenei „a l’italienne”, inscriindu-ne actiunea intr-o scena-arena sau elisabetana, sau cum vrem sa-i spunem, modalitatea de transmitere a gandurilor si a situatiilor ajunge totusi sa fie exprimata prin conventie. Se nasc alte conventii, dar tot conventii sunt… Dorind sa aducem realitate si viata pe scena, trebuie sa avem intotdeauna modestia de a tine seama de o lege: viata nu poate concura viata, n-o poate cuprinde, in complexitatea ei. In cel mai fericit caz, reducand-o scenic, o poate esentializa.

Sursa:

CONCEPT vol.3/nr.2/decembrie 2011

UNATC

Departamentul de Cercetare