Gina Patrichi - Amintiri...

Gina Patrichi

Din vremea repetitiilor la “Dimineata pierduta”, pastrez doua momente ce poarta pecetea inconfundabila a ceea ce se afla dincolo de aura de mister pe care o transmitea Gina Patrichi. Prima. La finalul unei sedinte, in biroul directorului, cand lumea se pregatea de plecare, mai zabovind la o mica sueta, Gina, care era obsedata de un moment dificil din spectacol caruia tocmai ii aflase cu o seara inainte rezolvarea (cu ajutorul unei uluitoare artiste, care s-a aflat mereu, discret, in spatele multor izbanzi teatrale, Miriam Raducanu), a vrut sa-i arate Irinei Petrescu, cred, solutia la care ajunsese. 

Brusc, ne-a uluit pe toti, jucandu-si monologul, aruncandu-se pe jos si tarandu-se pe mocheta, spre dauna rochitei albe si vaporoase de vara, care, in urma acestui intempestiv impact, avea sa sufere drastice modificari. Al doilea moment e legat de monologul din trasura al lui Titi Ialomiteanu, personajul pe care il jucam eu. Ajunsesem la un moment de impas peste care nici eu, nici regizoarea Catalina Buzoianu nu mai stiam cum sa trecem. Catalina (un om caruia ii datorez enorm) isi varsa naduful asupra mea, iar eu, in pragul abandonului, asteptam doar momentul de a contraataca la fel de furibund. La cativa metri de mine, Gina, ghemuita in penumbra, asemenea unei pasari de prada care simte cu toate viscerele primejdia, a inceput sa suiere catre mine scurt, sacadat, aprig, astfel incat Catalina sa n-o auda: “Razvi, taci… Ascult-o… Nu-i spune nimic… Fa ce spune… Taci… Lasa… Inghite… Taci… Fa… Inghite… Taci… Fa… Inghite.” Si tot asa, vreme de cateva minute bune. Totul mi se parea neverosimil. Nu-mi venea sa cred! Reactia ei era atat de puternica si atat de uluitoare, incat mi-a anesteziat nu numai furia mocnita, ci si orice tentativa de contraatac. Apoi, cand pericolul a trecut, m-a luat de mana si m-a intrebat simplu” ”Nu vrei sa te ajute un pic Miriam?” Timp de vreo cateva saptamani, am lucrat cu aceasta uluitoare artista. Apoi, intr-o duminica dupa-amiaza, cand terminasem una dintre ultimele repetitii oarecum clandestine, cred ca undeva pe langa Muzeul Medrea, Miriam spuse: “Hai sa-i aratam Ginei, nu-i dai un telefon?” ”Miriam…, e duminica dupa-amiaza si stiu ca n-are spectacol, poate o fi si ea la masa…”- am incercat eu sa preintampin o gafa. “Gina?!!! Ii spui ca suntem impreuna la Medrea. Atat.” Asa am si facut. “Bine, vino si ia-ma”, mi-a raspuns Gina la fel de scurt. Prin telefon, se auzeau glasuri si rasete, semn ca avea musafiri. M-am suit in Trabant si m-am dus s-o iau. “Unde pleci…” a intrebat-o putin mirat sotul ei, dl. Victor Anagnoste, stralucit avocat si barbat de o rara distinctie. “Bizu’ draga… M-a chemat Miriam la Medrea… Ma-ntorc in douazeci de minute.” ”Miriam” s-a dovedit, si de asta-data, a fi un cuvant magic, un fel de “iarba fiarelor” care le rezolva pe toate. La Medrea, totul s-a petrecut rapid. Gina m-a privit atent, cuibarita cu picioarele sub ea, cocotata pe un scaun. Era la fel ca atunci cand suiera ca sa ma impiedice sa urlu. Tot ca o pasare de prada. La sfarsit, ma asteptam la efuziuni. N-au fost. A ramas cateva clipe pe ganduri, cu ochii atintiti undeva in gol, apoi si-a tuguiat buzele, a facut ochii mici si a zis rece, sec, fara nici un fel de inflexiune” ”Acum e bine.” Apoi am dus-o acasa, unde o asteptau musafirii. Pe drum – cum altfel! – am tras o repriza strasnica de ras. Atat. Asta era Gina. 

Razvan Ionescu

Iulie 2008

Sursa text:

Mircea Morariu – Carte cu Gina Patrichi