 |
| Oana Pellea in “Ioana d’Arc” |
Viena. Joc “Ioana d’Arc” in regia lui Maniutiu, in franceza. Casa lui Mozart. Soare. Emotii. O curte mica interioara, cu un indicator pe care scria “W. A. Mozart”. Urcam scarile. N-am vrut sa ma duc in grup. Nu-mi place sa vizitez locuri dragi in grup. Sunt eu si Baba, operatorul. La capatul unui mic coridor, apartamentul lui Mozart. Treptele scarii sunt tocite, de atunci. Am o senzatie de frison gandindu-ma ca pasesc pe urmele lui. La intrare, un birou cu vederi, carti, bibelouri kitsch sau nu. Trec mai departe in prima camera, alba, fara mobile, doar cu cateva mese de sticla in care sunt expuse partituri patate de vin rosu. Ferestrele sunt deschise. E primavara. Oamenii se plimba prin casa lui Mozart uitandu-se la niste pereti goi cu respect si emotie. Toti au pe urechi casti la care asculta singurul lucru viu de acolo, muzica lui. Imi pun castile pe urechi si ma uit pe fereastra, in soare: o strada veche, de cate ori o fi privit-o asteptand sa vina cineva? Nu ma pot dezlipi de pervaz si simt o emotie dulce de dor de el. Am lacrimi care-mi curg penibil pe obraz, lumea se uita putin ciudat. Au dreptate, e cam nefiresc, cam nepotrivit. Dar asa sunt eu. Ma sterg, zambesc stanjenita si vreau sa plec, dar raman inca putin in acea senzatie de soare si pur si simplu eternitate. E atat de viu si bucuros, si invingator, si inaltator, si … Imi scot castile de pe urechi, ma indrept spre iesire. Unul din domnii care pazesc muzeul ma priveste complice si se inclina in fata mea. Ma simt prost, cu siguranta m-a vazut plangand, dar caldura lui ma face sa-i zambesc. Suntem complici pe viata. Amandoi il iubim. Ies in curtea interioara si telefonul meu incepe sa sune. In jur, un grup de japonezi. Grabita, incerc sa-l inchid. Il gasesc greu si japonezii incep sa aplaude. Melodia soneriei era Mozart 40. Toti ne zambim cald, amuzati.
Oana Pellea
Oana Pellea
Sursa text:
Oana Pellea – Jurnal
No comments: