 |
| Cu parintii si bunica Rozalia |
Am convingerea ca si daca s-ar intampla ceva si mi-as pierde memoria aceasta adresa – Strada Mirauti – nu as uita-o. Este strada copilariei mele pline de povesti. O strada in panta, de vreo trei kilometri, care pleaca de la drumul national si ajunge pana la raul Suceava. Situata undeva la marginea orasului, casa de care se leaga toate amintirile copilariei mele avea in spate o gradina extraordinara, care se intindea pana sub zidurile cetatii lui Stefan cel Mare.
(…) Vizavi de intrarea in casa era biserica Mirauti, in care s-au gasit se pare osemintele lui Petru Rares. O linie de mare incarcatura istorica, care, sunt convins, mi-a marcat personalitatea.
(…) Apoi mai erau zilele in care mergeam cu bicicleta si ii inadeam tatei pestele. Acolo unde urma sa mearga el la peste, eu, dimineata, aveam sarcina sa ma duc sa-i adun intr-un loc aruncand mancare. Faceam aceasta treaba, dar mai zaboveam si cu gasca pe malul raului. Mai luam cate un porumb de pe o tarla, il coceam, inotam, ne scaldam. Am niste flashbackuri extraordinare din perioada aceea.
(…) Iarna, in Suceava, peisajul era mirific. Casele si pomii erau incarcati de zapada alba, inca neatinsa de toata mizeria generata de industrializarea de mai tarziu, iar strazile erau pline de copii galagiosi, rosii in obraz, tragand dupa ei saniutele. Pare atat de idilic si in acelasi timp ireal, incat tinerii de azi, cand vor citi aceste randuri - daca le vor citi – o vor face cu amuzament si cu o usoara ironie vizavi de cel care le-a trait si le rememoreaza cu nostalgie. Dar nu o nostalgie care sa genereze tristete, ci cu una care imi umple sufletul de bucurie.
Pentru noi, copiii, cea mai mare bucurie era saniusul, in special sambata, cand a doua zi era liber si parintii mergeau la petreceri, iar noi, de pe la ora sase seara si pana pe la patru dimineata, urcam si coboram de sute de ori strada cu saniutele. Spre dimineata, cand ieseau ei de la petreceri, ne culegeau de pe strada, pe o luna de vedeai si acul in zapada. Toti aveam sanii ultraperformante, era un cult sa-ti faci sania cat mai grozava, exista o adevarata intrecere intre noi. Cine mergea cu cea mai mare viteza, cine conducea cel mai bine, cronometram, era o nemaipomenita intrecere de forta si maiestrie. Coboram pe sanie si apoi urcam pe jos, iar baietii mai mari ne speriau cu povesti cu fantome, lunatici si tot felul de orori, care aveau la noi, cei mici, efectul scontat. Noi, astia mai mici, eram mai tematori si cascam gura, infricosati, la cei mari, spre amuzamentul lor, bineinteles.Toate acele saniusuri, cu luna aceea minunata, cu zapada aceea sclipitoare, cu casutele frumoase, randuite de o parte si de alta a strazii, cu cosurile din care iesea fumul creionand imagini care ne inflacarau imaginatia si cu mirosurile imbietoare ce veneau de la fiecare casa, creau o lume intr-adevar de basm. Sigur, se spune ca avem tendinta de a idealiza perioada copilariei, dar eu vad atat ce aievea totul si retraiesc momentele cu asa o intensitate, incat mi-e imposibil sa cred ca memoria mea deformeaza trairile.
Spre dimineata, apareau parintii, veseli pentru ca se distrasera bine, si incepeau sa ne adune de pe strada, uzi fleasca. Prima grija nu era sa ne certe, ci sa ne bage in casa, sa ne dezbracam si sa ne descaltam, sa ne incalzim si hainele sa ne fie puse la uscat pe plita aceea superba care avea si cuptorul de cozonaci. Acum, ea ar fi considerata o minunatie tehnologica. Se bagau in cuptor tavile negre de tabla austriaca, care niciodata nu se ardeau, si exista o paleta lunga folosita pentru mutarea lor in functie de momentul coacerii. Eu cu tata taiam lemnele pe lung ca focul sa arda pe toata suprafata, uniform, cuptorul avand aproape doi metri adancime. Existau si niste candele pe care le bagai in cuptor si vedeai cat de bine a crescut si s-a rumenit fiecare cozonac in parte si, in functie de asta, ii mutai pentru a se coace cat mai bine. Era un ritual unic.
Vladimir Gaitan – Zig-zag prin alfabetul vietii
No comments: