 |
| Camelia Zorlescu in "Doi pe un balansoar" |
Intr-o zi m-am dus cu ai mei la cinema si am vazut un film care mi-a schimbat viata. Se chema "Tigrul Akbar". Era un film frumos, american, cu Harry Peel. Nu stiu exact de ce m-oi fi hotarat eu in clipa aceea sa ma fac actrita, dar asa a fost! Cand le-am spus alor mei cum m-am decis, s-a tinut consiliu de familie si toata lumea a zis: "Nu!". Paie pe foc a pus o matusa de-a mea, care a declarat: "Nu se poate asa ceva! Tu ai un nas lung si o gura pana la urechi! Lunga, slaba si zaluda! Nu! Nu! Actritele sunt frumoase! Ce sa cauti tu in lumea lor?". Bineinteles ca m-am intristat. Stiam ca sunt urata, totusi le-am raspuns: "Si Birlic e urat si a ajuns un mare actor. Asa ca o sa fac comedie!".
(...) Am cazut de doua ori la examenul de admitere. Presedinte de comisie fusese marele actor Costache Antoniu, in comisie mai era si temutul Alexandru Finti. M-am prezentat cu poezia "Dusmancele", de G. Cosbuc. O poezie foarte lunga. Fripta de emotie, am spus toata poezia cu un nod in gat. Aia din comisie n-au inteles nimic si m-au trimis la plimbare, chiar si dupa ce, la rugamintea binevoitoare a aceluiasi Costache Antoniu, am mai spus o poezie. Una de "drama": "Mama", de St. O. Iosif. In aceeasi maniera. Adica,"pe repede inainte" si in soapta. Asa ca nu m-am salvat. Am intrat abia la a treia incercare, dupa un stagiu de activitate la Casa de cultura a sindicatelor, unde jucam ca "amatoare". Si tot acolo m-am specializat in "Miorita", superba noastra balada populara. Cu "Miorita" am si luat un "Premiu pe tara" pentru modul cum o recitam. Cu acest prilej, o mare actrita, Sandina Stan, mi-a hotarat destinul. Ea era in comisia de acordare a acestor premii pe tara. Cand s-a terminat serbarea, doamna Sandina Stan a trimis dupa mine: "Domnisoara Zorlescu sa vina pana sus". M-am dus, moarta de emotie. "Domnisoara, ti-a trecut vreodata prin cap sa te faci actrita?". I-am spus ca da, dar am picat de doua ori la rand. "Ia sa dai si a treia oara!", a zis. "Sa dai cu "Miorita"!". Am ascultat-o si asa am intrat. In comisia de examen erau si cateva mari actrite, Dina Cocea, Sorana Coroama... Am aflat ca, ulterior, s-au luptat amandoua sa ma ia la clasele lor de Actorie... Am fost colega cu Gigi Dinica, cu Marinus Moraru, cu regretatul Doru Valeriu Popescu... Dupa absolvire, am fost aleasa - spre marea mea bucurie! - de domnul Miklos Tompa, un director si un regizor de teatru fenomenal, tatal marelui regizor care este azi Tompa Gabor, ca sa fac parte din tanara trupa care a infiintat sectia romana a Teatrului de Stat de la Targu-Mures. Am luat acolo un premiu important pentru rolul din "Doi pe un balansoar" - partenerul meu fiind acel atat de talentat Constantin Diplan, care indata dupa Revolutie s-a pierdut pe undeva prin America.
Atunci, regretatul Valentin Silvestru a scris intr-o cronica pe care o tin si acum lipita de inima mea. Citez: "Am vazut un act de inalta maiestrie artistica, cu Leopoldina Balanuta si Victor Rebengiuc, la Teatrul Mic (era vorba despre spectacolul bucurestean cu "Doi pe un balansoar"). Si am vazut si la Targu Mures o felie de viata jucata la sange". Dupa trei ani de zile, n-am vrut sa mai stau la Targu Mures. Am vrut la Bucuresti. Am dat concurs sa intru la Teatrul "Nottara". Era director pe-atunci inegalabilul Horia Lovinescu. Erau trei locuri. Au intrat: Ioana Manolescu, Stefan Iordache si Gilda Marinescu. Pentru mine a fost creat al patrulea loc. Asta s-a intamplat in fericitul an de gratie 1965.
No comments: