Hechterii, poza de familie - „As vrea sa mai fim odata, toti cinci impreuna”.

Mihail Sebastian, primul din dreapta

Este vestigiul unui timp fericit, de comuna multumire si bunastare, usor de ghicit dupa infatisarea celor ce apelau la serviciul studioului de fotograf profesionist. Sa fi fost un moment deosebit si trebuia marcat in consecinta? Poate vreo aniversare rotunda, poate vreun eveniment personal vrednic sa ramina fixat spre aducerea aminte a tuturor. Toti au aceeasi tinuta dichisita, un aer de eleganta ocazionala, de unde o anumita intepeneala. Doar fiinta din centrul grupului, avantajata prin faptul ca isi menajeaza robustetea, asezata pe un scaun comod, pastreaza o superioara relaxare. Raspunde privilegiului de mama cu un zimbet discret, suficient ca sa-i puna in evidenta seninatatea chipului, ochii inteligenti, sclipitori, trecuti cumva si in zestrea baietilor. La spatele ei, sotul, butonat, afundat in ginduri, fara preocupare de a-si ascunde faptura sfrijita, dind semne premature de avansare in virsta. Si, totusi, nu era prea departe vremea cind Clara, fiica unuia Avram Weintraub, acceptase sa-l ia de barbat pe Mendel Hechter, ea de numai 20 de ani, el de 26. Se oficializa casatoria lor in 1903, la Buzau.
 
Treburile le-au mers cum le-au mers, important e ca, la 9 septembrie 1905, Clara aducea pe lume primul copil, botezat Penchas (ulterior transformat in Pierre, pe cind in familie si intre intimi i s-a spus mereu Poldy). Din pricini neelucidate inca, ina­inte de a prinde radacini la Buzau, tinarul menaj isi muta penatii la Braila. Aici, Pronia ii blagoslovea cu un al doilea fiu, la 17 octombrie 1907, inscris in actele de stare civila cu numele Hechter M. Joseph (pe scurt Josi). La nasterea lui, parintele isi declara profesia: amploaiat comercial, domiciliat pe bulevardul Al.I. Cuza, artera pricipala de circulatie, vestita in Braila (si in tara) datorita liceului de elita „Nicolae Balcescu“, plasat cam pe la mijloc. Chiar schimbind locuinta (pe o strada paralela – Unirii, unde mai poate fi vazuta, la numarul 143/fost 119), era de la sine inteles ca baietii Clarei si ai lui Mendel aveau sa devina, pe rind, elevi ai scolii din vecinatate. Cel mare absolvea cursurile clasei a VIII-a si trecea examenele finale in pragul verii 1924.

La doi ani diferenta, isi lua bacalaureatul si Josi, examinat – se stie – de o comisie prezidata de profesorul de filozofie Nae Ionescu. Pura intimplare a facut ca teza la limba si literatura romana semnata de Hechter Joseph sa ajunga a fi remarcata de filozof, iar acesta sa ceara date suplimentare despre autorul ei. Va fi vrut sa-l cunoasca, si nici nu era la un capat de tara ca sa nu-l poata convoca pentru un dialog fata-n fata. O conversatie cit de scurta, inceputa in cancelarie, ca apoi sa fie prelungita pe culoarul destinat elevilor, iar acolo sa adaste in dreptul unor ferestre, sa deschida usi de acces spre o clasa ori alta, in cautarea aceleia ramase vii inca in memoria actualului oaspete, dispus sa-i arate lui Hechter insasi banca sa de altadata si furat de amintiri sa-i vorbeasca despre fosti dascali sau fosti colegi. Cine stie daca a avut loc o atare scena, daca s-a derulat un asemenea scenariu, dar e cert ca episodul brailean a germinat in mintea lui Nae Ionescu. Inaintea intoarcerii profesorului la catedra Universitatii din Bucuresti si la postul de conducere a redactiei cotidianului Cuvantul, a avut grija sa-l asigure pe promitatorul tinar remarcat printre absolventii de la „Nicolae Balcescu“ ca spera sa gaseasca o modalitate de a se intilni la Bucuresti. Se va fi petrecut, atunci, fara aranjamenul nimanui, o extraordinara interferenta sufleteasca, efectiv ceea ce se cheama „coup de foudre“. Mai mult ca sigur, tinarul a alergat in strada Unirii, cu sufletul la gura, pentru a le relata alor sai imprevizibilul eveniment si pentru a deslusi, impreuna, eventualele implicatii.

Oricum, familia reflecta asupra cailor imediate ce-i asteptau pe ambii feciori in pregatirea pentru viitoare cariere. Poldy se simtea chemat catre medicina si ar fi preferat sa studieze, mai departe, la Paris. Josi tinea cont ca incepuse a face curte muzelor, tatona mestesugul versurilor, traducea poezie, asadar era ca si hotarit sa imbratiseze o profesie liberala. Toate bune, dar mai trebuiau acoperite cheltuielile aferente frecventarii oricarei institutii de invatamint superior. Banii nu-l prea dadeau afara din casa pe Mendel. Grijile acestea ii confereau acel aer abatut, oricit ar fi cautat sa afiseze un optimism conventional, sa nu le strice celorlalti bruma de buna dispozitie generata de meritele la invatatura ale juniorilor, capabili sa demonstreze in continuare perfecta rivna in a se instrui.

Ne-am putea inchipui ca pregatirile in vederea sedintei foto au decurs pe fondul unei asemenea stari de spirit. Pentru o justa apreciere, mai sint necesare citeva precizari. Ce-i cu pustiul atit de sigur pe el, instalat sub bratul ocrotitor al lui Poldy? E insusi Benu, prislea, in acte Hechter M. Beniamin (nascut la 13 februarie 1917), sortit sa apuce si el (in toamna lui 1927) drumul aceluiasi liceu, batatorit de eminentii sai frati. Intre ei, o suficient de mare distanta in ani, de natura sa nedumireasca. Explicatia a iesit la iveala dupa cercetarea registrelor de inmormintari ale comunitatii evreiesti din Braila. Familia Hechter a mai avut doua progenituri, trecute in nefiinta foarte de timpuriu: Marcel, inhumat la 13 octombrie 1909, si Lili, ajunsa aproape de 5 ani sa fie incredintata pamintului, pe 29 martie 1915. Apar in evidentele arhivei nume pomenite in Jurnal de Sebastian: Carolina, Malca (urmasa a unui strabun Mendel), vaduva din 1926 in urma decesului lui Hechter Lazar, consemnat in catastif ca fiu al lui Hechter Iosif Haim, si sotia, Hava. Mai sint si alte increngaturi, dar cu multe lacune, incit e dificila stabilirea exacta a raporturilor. Unii ramasesera raspinditi pe la Buzau, ca acel „nene Avram“ semnalat cind si cind de Sebastian, ultima data la moarte (23 august 1941). Cu atitia decedati in memorie, nu e de mirare ca Hechterii pastrau pe fundul sufletului o drojdie de tristete, dramul insinuat ca un oftat zadarnic: „As vrea sa mai fim odata, toti cinci impreuna”. 

Autor: Geo Serban
Tot articolul AICI