 |
| Radu Beligan |
In Armenia, la poalele muntelui Ararat, se afla un cimitir in care datele de pe cruci dintre nastere si moarte insumeaza trei, cinci, cel mult sapte ani. Turistii il intreaba pe ghid daca este un cimitir de copii. „ - Nu, este un cimitir de oameni mari si aici oamenii chiar se bucura de o mare longevitate. Dar, la noi exista o veche traditie: pe cruce sunt adunate numai zilele in care ai fost fericit in viata.”
Cred ca daca as fi obligat sa ma supun acestei traditii, as aduna anii petrecuti la Teatrul de Comedie, care a reprezentat in deceniul al 7-lea si intr-o lume destul de ostila o adevarata insula de fericire. Am trait acolo zile de plenitudine, de lumina, zile de neuitat.
Cum a fost posibil acest miracol? Colegii mei din Occident ma socoteau un presedinte muncitor, abil si eficient. Faptul ca dupa cele doua mandate ingaduite de regulamentul Institutului International de Teatru au votat o entorsa la acel regulament, acordandu-mi un al treilea mandat si faptul ca UNESCO m-a promovat co-presedinte cu Yehudi Menuhin al festivalurilor internationale de teatru si muzica au impresionat puternic oficialitatile din tara, incantate de rolul pe care il juca Romania in viata teatrala mondiala.
Asa incat, profitand de lichidarea unui ansamblu falimentar, Directorul General al teatrelor mi-a propus crearea unui nou teatru in Bucuresti. Cu o graba pe care nici azi nu mi-o explic, mi-a dat o coala de hartie si un stilou si, pe coltul biroului sau, am facut in cincisprezece minute o lista cu douazeci si sase de actori, doi regizori si doi scenografi. Acesta a fost actul de nastere al Teatrului de Comedie.
In contextul acelor institutii greoaie, am avut fericirea sa pot face un teatru pornind de la zero, un teatru cu un numar mic de actori, pe principiul teatrelor private, actori alesi dupa criteriul unor afinitati elective.
Era debutul meu directorial intr-un teatru de stat si am putut avea destula diplomatie si destula autoritate pentru a crea un climat nu numai de inalt profesionalism, dar si de dragoste intre membrii familiei. Nu m-am considerat niciodata un director in sensul autoritatii. Eram camaradul lor care avea o munca in plus. Nu stateam niciodata in biroul directorial, ci numai pe scena sau in ateliere.
Atmosfera de creativitate din Teatrul de Comedie a contaminat intreaga trupa care era insufletita si solidara, nu numai in munca, ci si in clipele de destindere.
De neuitat au ramas serile cand, dupa spectacol, nu ne induram sa ne despartim si Amza Pellea ne facea sa murim de ras cu improvizatia lui „Tribunalul Cainilor”, Rucareanu ne desfata cu romante, Marinus Moraru il imita uluitor pe Laurence Olivier in Hamlet, iar Dinica radea cu capul dat pe spate, asemenea calului ranit din „Guernica” lui Picasso.
Majoritatea trupei era tanara, cei doi regizori David Esrig si Lucian Giurchescu erau si ei tineri si inspirati, iar secretarul literar, colaboratorul
meu de nadejde, B. Elvin m-a ajutat sa fac un repertoriu care a insirat succes dupa succes.
In al patrulea lui an de existenta, mezinul teatrelor bucurestene a primit invitatia de a reprezenta Romania, cu nu mai putin de trei spectacole, la Festivalul Teatrului Natiunilor care se desfasura la Paris, in sala teatrului Sarah Bernhardt.
Culmea este ca toate cele trei spectacole erau concepute cu adresa directa la totalitarismul epocii.
In biblioteca mea se afla inramata aceasta telegrama: „Sunt fericit sa te informez oficial ca juriul a atribuit premiul pentru cea mai buna participare nationala Romaniei pentru spectacolele „Troilus si Cresida”, „Umbra” si „Rinocerii” prezentate de Teatrul de Comedie din Bucuresti. Cu afectiune, Albert Julien ( directorul Teatrului Natiunilor din Paris).”
Miraculoasei aventuri a „Rinocerilor” (250 reprezentatii la Bucuresti si trei deplasari fericite in Franta, Germania si Israel) i-a urmat, in 1967, premiera romaneasca cu „Ucigas fara simbrie”.
Cat de mult am fi dorit sa vada si Ionesco acest spectacol! Stiam insa prea bine ca invitatia de a veni la premiera va intampina acelasi raspuns, stiam prea bine ca nu va pune niciodata piciorul in Romania comunista.
A facut insa mai multe gesturi de prietenie pentru teatrul care se devotase operei lui cu o irepresibila pasiune.
Mi-a trimis un articol scris special pentru programul de sala, in limba romana. E inutil sa intrebam de ce nu a aparut atunci acest articol. Am incredintat mai tarziu lui Nicolae Manolescu acest pretios manuscris pe care l-a publicat in Romania Literara. Era ultimul articol scris de Ionesco direct in romaneste.
Mi-a trimis apoi o caseta audio cu rugamintea sa fie difuzata inainte de ridicarea cortinei si in care se adresa publicului, cu regretul ca nu poate fi printre noi si cu multumiri pentru Teatrul de Comedie. Acest mesaj a fost difuzat seara de seara, inaintea fiecarei reprezentatii de peste 150 de ori. Ascultand intr-o tacere impresionanta glasul lui Ionesco, sala si scena se uneau intr-un gand incarcat de semnificatii.
Dupa ce am predat stafeta directoriala, am avut bucuria sa constat ca toti tinerii colegi care mi-au urmat au slujit, de-alungul a patruzeci de
ani, cu aceeasi pasiune si stralucire prestigiul de care Teatrul de Comedie s-a bucurat neclintit in inimile spectatorilor.
Sper ca cei ce vor organiza centenarul, ne vor pomeni si pe noi..
Radu Beligan
Sursa:
Album "50 Teatrul de Comedie"
No comments: