Eram studenta la conservator, in anul III, clasa prof. Mihai Popescu, om deosebit si mare actor. Intr-o zi, la curs, imi spune: “Domnisoara Juvara, maine vreau sa te duc la Teatrul Municipal (actualul teatru “Bulandra”) sa te prezint doamnei Bulandra, ca sa joci un rol in piesa “Pace pe pamant”. In aceeasi piesa, Mihai Popescu detinea rolul principal.
Eram, deci, chemata sa joc rolul unei tinere americane, fata de milionar. Milionarul era Jules Cazaban.
Se mai prezentasera, pana atunci, sapte tinere pentru acest rol. Doamna Bulandra nu alesese nici una. Piesa era regizata de Marietta Sadova. Deci, si doamna Bulandra, si doamna Sadova trebuiau sa fie de acord pentru alegerea unei actrite care sa joace rolul. Alaturi de profesorul meu, imbracata modest – purtam niste pantofi plati, urati, vechi -, am pasit, tremurand ca varga, pragul Teatrului Municipal, indreptandu-mi pasii spre culise. Pe scena se afla o scara inalta si niste fotolii. In fotolii sedeau: doamna Bulandra, Willi Ronea, Tomazoglu, Dan Nasta, Jules Cazaban. Mihai Popescu a pasit pe scena, spunand cu glas tare: “Mi-am permis sa aduc o eleva de a mea, ca sa incerce rolul lui Marjorie”. Pauza lunga. Apoi, a rasunat glasul doamnei Bulandra: “Sa vina s-o vedem”.
Mihai Popescu s-a indreptat spre culise, m-a luat de mana (eu umblam ca un automat) si m-a adus in mijlocul scenei. Toti ochii s-au indreptat spre umila mea persoana. Fiind foarte mioapa, purtam ochelari. Privirile doamnei Bulandra ma sfredeleau. Eu ramasesem incremenita, impresionata de prezenta ei. In jur, tacere. Doamna Sadova, calma, cu o voce suava, mi-a zis: “Umbla pe scena, fetito”. Dreapta, intepenita, am inceput sa umblu. “Mai vioi”, striga ea.
Am inceput sa umblu mai vioi. “Invarta-te, danseaza”, striga ea la mine. Deodata, se auzi glasul doamnei Bulandra: “Fetito, eu m-am saturat de concursuri pentru acest rol. Esti in stare sa cobori scara asta, fara sa privesti nici in stanga, nici in dreapta?” Cu o voce de-abia auzita, am raspuns: “Da, doamna”. “Mai tare, n-ai mancat azi? Scoate ochelarii”. “Nu vad fara ei, ii port tot timpul”, am zis. “Nu pot”. “Fetito, in teatru nu exista cuvantul nu pot. Daca nu poti, te duci acasa si faci bucatarie, nu teatru. Scoate ochelarii, urca scara, coboar-o, spune clar – sa te auda si ultimul rand - , venind spre mine: “Bunico, vreau sa dansez cu acest barbat.”. Si lui Jules, ii spui: “Ma lasi, papa?””. Barbatul era chiar profesorul meu Mihai Popescu. Jules Cazaban, venind spre mine, mi-a zis: “Curaj, nu-ti taie nimeni capul”.
Am pornit deci la cucerirea scarii, fara ochelari pe nas. Capatul scarii nu-l distingeam. Ma si vedeam prabusindu-ma la coborare. Inima-mi zvacnea. Ce-o fi, o fi! Asadar, am suit scara, am ajuns pe ultima treapta. Emotia imi taiase respiratia, picioarele nu mi le mai simteam, de vazut, nu vedeam nimic. “N-o sa-mi mai iasa nici un sunet”, mi-am zis. Am numarat in minte pana la trei, spunandu-mi, deci, ca nu exista nu pot, si am pornit coborarea, cu senzatia ca ma aruncam intr-o apa repede. Vazand ca am izbutit sa ajung pe pamant, (scara era foarte lunga), mi-am revenit din emotie, si, cu un glas pe care nu mi l-am recunoscut nici eu, am rostit replica, privind-o drept in ochi pe doamna Bulandra. “Bunico, vreau sa dansez cu acest barbat”. Si lui Jules Cazaban: “Ma lasi, papa?” Uitandu-se tinta la mine cu ochii ei albastri, care puteau taia si lemne, doamna Bulandra m-a intrebat dupa o scurta pauza: “Cati ani ai?”. “17”. Apoi, adresandu-se directorului administrativ care se afla in sala, in primul rand, a zis:
“ – Bonciu, o angajezi pe fata asta.”
Asa am intrat eu la Teatrul Municipal.
Mihaela Juvara
Sursa:
Almanahul revistei “Teatrul”
GONG ‘82
No comments: