 |
| Mihai Berechet |
Berechet – unul dintre ultimii mari boieri ai Teatrului Romanesc. Poate chiar ultimul... Daca, eventual, s‑ar putea vorbi despre o oarecare cariera actoriceasca a subsemnatului, apoi e bine de stiut (si de recunoscut) ca bazele au fost puse cu ajutorul nemijlocit al maestrului Berechet. M‑a distribuit prima data in „Vlaicu‑Voda”, intr‑un rol la care nu m‑as fi gandit vreodata: Groza Moldoveanul. Initial, fusese distribuit regretatul Emanoil Petrut, acest adevarat titan al teatrului si filmului romanesc. Cum interpretul nu se mai afla chiar in cea mai buna forma, dl Berechet mi‑a propus mie rolul. Coplesit de idee (urma sa joc alaturi de Carmen Stanescu si George Motoi), mai ales ca ma aflam la inceputurile mele in Nationalul bucurestean, nu stiam cum sa reactionez. Maestrul Berechet m‑a linistit (cu hazul sau aparte), spunandu‑mi:
Dragul meu, lasa ca‑ti pun o barba, plete, te imbrac in negru si te tin pe scena undeva, in intuneric. Glumea, fireste, dar a izbutit sa‑mi insufle un pic de curaj. Nu pot uita cat de mult am lucrat asupra textului, descoperind impreuna noi valente ale versurilor lui Davila. Creatia mea, sub imperiul puternicelor emotii ale aparitiei langa marii actori pe care‑i respectam, a fost bine primita de public si de critica.
Peste cativa ani aveam sa inregistram la televiziune spectacolul, prilej de a remarca inca o data desavarsitul profesionalism al maestrului si in materie de arta a imaginii televizate. Cateva trucuri marca Berechet: pe vremea aceea nu patrunsese inca efectul de „fum” – atat de exploatat in zilele noastre –, astfel incat maestrul a gasit pe data o solutie deosebit de spectaculoasa pentru micul ecran: un masinist trebuia sa fumeze in apropierea camerei de luat vederi, trimitand fumul in valatuci dinaintea obiectivului. Simplu, nu? Neavand efecte speciale (filtre), a pus un simplu sal transparent pe obiectiv, reusind sa creeze o imagine greu de realizat si azi, cu toate mijloacele atat de perfectionate ale Zeului Televiziune. Din cate stiu, caseta cu spectacolul „Vlaicu‑Voda” exista inca in videoteca TV. Asa ca ati putea verifica, fara probleme, cele povestite mai sus. Atasamentul lui Mihai Berechet fata de actori – marii sai prieteni – se manifesta, in primul rand, printr‑un respect deosebit. Avea cate o vorba buna, cate o gluma, cate o mica observatie prieteneasca, cate o ironie pentru fiecare dintre cei care‑i erau alaturi. Tin minte cateva dintre multele sale replici hazoase. In general, mie mi se adresa cu apelativul baiatule! Cand repetam „Nu se stie niciodata” de G.B. Shaw, imi spunea: „Baiatule, fa cumva sa mai scapi de burta aia a dumitale! Daca era nevoie de ea, il distribuiam pe Jorj Voicu, nu pe dumneata!”.
Sau, in finalul piesei, cand eram cu totii imbracati – in scena, desigur – la patru ace: „Baiatule, tu ai purtat vreodata frac? Pentru ca, atunci cand te vad in frac, ma sperii! Parc‑ai fi un hornar!”.
Sigur ca toate acestea nu faceau altceva decat sa ma puna pe ganduri si astfel sa incerc sa nu‑l nemultumesc pe Maestru. Si, Doamne, cat mi‑au folosit mai tarziu toate
observatiile lui Mihai Berechet! A avut curajul de a ma distribui in „Nero si Seneca” de E. Radzinski, alaturi de inegalabilul Damian Crasmaru: „Baiatule, pune mana pe
carte si afla si tu cine a fost Nero asta, ca sunt convins ca te gandesti la cainele vecinului dumitale!”
Sper sa nu‑l fi dezamagit... Nici pe Berechet, nici pe Nero...
O replica a maestrului, pe care n‑am s‑o uit niciodata: „Baiatule, tu ai totusi o calitate! Tu faci comedie cu ochi de om bun!”.
Din nefericire, niste creaturi cu ochi rai l‑au scos din teatrul pe care l‑a slujit atata vreme; l‑au scos pe usa din dos. Si, cu aceiasi ochi buni, maestrul a urcat la ceruri... Ca sa‑i desfida de acolo...
Eugen Cristea
Sursa text:
Cristina Deleanu
"Si totusi actorii..."
No comments: