Povestea graului din "Livada..." lui Pintilie

"Livada de visini", productie a Teatrului "L.S. Bulandra" 1967, regia Lucian Pintilie, scenograf Paul Bortnovski

Tot astfel eu, ca Liubov Andreevna, ma reintorc la casa mea bantuita de spectre, la Livada mea cu visini, cea de acum douazeci de ani, la Clody, la cei petrecuti din viata, la Ciubotarasu, la Fory, la Cotescu, si care, convocati de aceeasi vibratie de clopotel esenian a paharului cu vin rosu, ma intampina in pragul casei mele daramate, cu veselie chiar, cu o sfasietoare veselie. Ei da, e bine, se poate si asa, trece vremea, c e vrei, o noua viziune, alte vremuri, alta viziune – mustacesc mucalit si condescendent spectrele mele dragi, veghind cu cordialitate la noua mea intrupare – trecatoare (…).

Graul era singurul element scenic pe care-l pastram din spectacolul meu de acum douazeci de ani.

O anumita intamplare, nu pot spune ca imi inspirase, ci impusese aceasta solutie. Iata intamplarea.

Primisem un telefon de la Miron Radu Paraschivescu sa vin in mare graba la Sighisoara. Vroia de fapt sa-mi arate trei pietre din cetate, pe care apa, ploile, vantul, printr-un hazard, tulburator e drept, dar hazard, le cioplisera in spirit brancusian, intr-adevar o imitatie geniala.

Problema lui Miron era urmatoarea: incepuse oare natura in ultimul timp (vezi butada lui Oscar Wilde) sa semene foarte mult, sau sa fabrice produse in spirit brancusian? (si inca nici nu aparusera “coloanele” pe cutiile de chibrituri) sau era vorba de vreun precursor – sau dublu – necunoscut al lui Brancusi – pe care urma, fireste, sa-l descoperim impreuna?

Cum puteam eu, starnit de o astfel de nebunie sublima, sa nu ma arunc imediat in automobil si, cu numai doua ore de conducere la activ, dar cu un proaspat permis in buzunar, sa nu apas frenetic pe accelerator – via Sighisoara?

Mult prea frenetic insa, pentru ca la o curba inaintea Sighisoarei am tasnit in aer, am planat – cata vreme nu mai stiu – dar destul pentru ca – exact ca intr-o pelicula de duzina – sa-mi revad “filmul vietii” (adaptarea butadei lui Oscar Wilde: Viata e ca un film de cinema). Imi amintesc ca zambeam, cu un fel de perplexitate foarte intensa, si-mi spuneam “Ia te uita, domnule, va sa zica asta e chestia, pai e exact asa cum am auzit, va sa zica asa e…”

Apoi un soc, ca o electrocutare a masinii, peste tabla capotei, peste parbriz, intunecandu-ma, a inceput sa rapaie o ploaie extrem de violenta, mii de bice fragile biciuiau masina – aspru la inceput, din ce in ce mai dulce apoi – si viteza masinii se reduse – pana la un sfarsit, pana la un susur de lacuste – pana la nimic. Graul, culcat in iarba, omorat de bolidul tampit, amortizase socul – ca o frana, de o nesfarsita delicatete. Graul imi salvase viata. Duhul Graului.

Duhul Graului linisteste totul in acest act. Chiar cele mai teribile confesiuni ale lui Liubov si ale lui Firs la sfarsit au ceva calm si adanc, exuberanta ludica – a Aniei, a lui Trofimov si a Variei, care vin de la scaldat – se domoleste in pragul acestui dreptunghi de aur sacru – Graul. (…)

Actul patru e linistit. Linistea alba a drogului. Duhurile dorm. “Sa nu uitam ceva” – e preocuparea personajelor in actul final. “Sa nu uitam ceva” – o panica a lichefierii memoriei. Simt ca uita ceva si nu pot preciza ce anume.

“Sa mai stau o singura clipa. Parca n-as fi vazut niciodata ce pereti are casa asta – ce tavane” – spune Liubov.

Se aseaza cu totii pe baloturi, pe lazi – dar nici traditionalul minut de reculegere ruseasca, de concentrare, nu risipeste amnezia. Ce anume au uitat si nu pot sa-si aminteasca?

Pana si robustul Lopahin e cuprins de panica.

“Sunteti toti aici? N-a mai ramas nimeni?”

Dar, pentru Dumnezeu, ce anume stiu si nu stiu ca ingroapa ei acolo? Doar Liubov o spune clar in ultima ei replica:

“Sa mai privesc o ultima data peretii astia, ferestrele astea… Prin odaia asta ii placea raposatei mele mame sa se plimbe.”

Ei ingroapa duhurile. Finalul Livezii cu visini inseamna MOARTEA DUHURILOR.

Scena e goala. Se aude cum se incuie usile, apoi cum pleaca trasurile. Se face liniste. Linistea e strabatuta deodata de zgomotul surd al toporului, care loveste un pom. Suna stingher si trist. Se aud pasi…

Imi revine in minte, inainte de a ma reintoarce la aceasta moarte a duhurilor, imaginea paharului cu vin rosu. O amintire pe care nu o pot confesa actorilor, asa cum nu le-am putut vorbi niciodata despre mortii mei dragi din Livada sau despre infatisarea Graului.

Acest pahar cu vin rosu l-am vazut in noaptea cutremurului vibrand in casa unor prieteni de-ai mei, vibrand, inaltandu-se in aer, spargandu-se apoi.

Poate nu ar fi nimic ciudat daca acelasi pahar nu l-as fi zarit si in noaptea cutremurului din 10 noiembrie 1940, un pahar cu vin rosu, ramas uitat in camera mea de copil, ramas de la aniversarea zilei mele de nastere (9 noiembrie) si pe care, o data cu declansarea cutremurului, l-am vazut vibrand, vibrand, inaltandu-se in aer, spargandu-se apoi.

Iar mama s-a repezit, calcand peste cioburi, ca o imensa pasare innebunita, spre patul meu ca sa ma acopere cu aripile ei protectoare, de zidurile care nu s-au mai prabusit, au incremenit. Si nu voi putea niciodata uita picaturile de sange de pe calcaiul ei. Acelasi calcai pe care i l-am sarutat ani de zile mai tarziu cand s-a petrecut Accidentul.

Si poate nu ar fi nimic ciudat daca nu s-ar fi prapadit in aceeasi masina care mai zburase o data spre moarte, dar impotrivirea vie a Graului a spulberat acea prima tentativa a mortii asupra mea.

Unde ai fost tu atunci, in noaptea aceea de catran din Dobrogea, cand o duceam spre mare ca pe o iubita, sa o revada, pentru prima oara din indepartata ei tinerete, unde ai fost tu, duh benefic al Graului?

Lucian Pintilie

Sursa text:

Ludmila Patlanjoglu

“La vie en rose cu Clody Bertola”

Sursa foto: Arhiva teatrului "L.S. Bulandra"