Conferinta cu Giorgio Strehler. Teatrul Bulandra. O discutie inainte de spectacolul nostru cu “Iulius Cezar”. Sala arhiplina, iar noi imbracati in costume, gata sa incepem spectacolul cand se termina conferinta. Ne-am cunoscut la Milano, cand am fost cu “Poveste de iarna” si ne-a imbratisat pe mine si pe Mihai Constantin, dupa spectacol. I-am vazut spectacolele si-l iubesc, asa cum iubesc toti oamenii din meseria asta, care ard.
Nemaiasteptand intrebari moarte, incepe sa vorbeasca despre teatru si viata. Si ne povesteste ca, intr-o dimineata calda de toamna, se grabea, ca de obicei, spre teatru. Mergea repede si obosise. Se temea sa nu intarzie la repetitie. Si brusc s-a oprit. S-a asezat pe o banca. Si s-a intrebat unde se grabeste asa. Si si-a dat seama ca de 40 de ani se grabeste spre locul unde si-a trait viata, spre o cutie neagra. In care sunt obiecte fara istorie, costume fara viata, mult praf si lemn. Lumini care-l asteapta sa fie aprinse. Actori care-l asteapta sa le spuna cum sa traiasca in cutia neagra. Panze care-l asteapta sa sufle vant in ele. Si incet, incet a realizat ca toata viata lui s-a petrecut intr-o cutie neagra moarta, care a asteptat de la el sa-i dea viata.
Era pe o banca in parc, intr-o zi calda si frumoasa de toamna. Si-a intors privirea si a vazut doi tineri care se iubeau, sarutandu-se. Si a inteles ca gresise. A inteles ca in afara de teatru exista si viata. Care e foarte frumoasa si nu trebuie ratata. Ca oricum la final tot o bagi intr-o cutie neagra, e adevarat, ceva mai stramta (am adaugat eu). Tin minte ca, din pacate, in culise nu ramaseseram decat eu si Cornel Scripcaru – si ne-am zambit. E, poate, una din cele mai frumoase si adevarate declaratii ale unui artist pe care le-am auzit. A inteles asta pe la 70 de ani si ne-a rugat pe noi, cei care asistam, sa nu uitam si sa fim atenti ca viata noastra sa nu treaca usor, pe un alt peron.
Sala era plina de ziaristi, oameni de teatru de specialitate. Niciunde nu am gasit consemnata declaratia lui. Cea mai calda si cea mai umana. Niciunde, niciodata. Pacat.
Dar bucuria ca am fost acolo atunci, ca am auzit si n-am uitat, e enorma. A fost un mare cadou.
Da, exista pe pamantul asta oameni mari. Si cand ii cunosti, iti dai seama ca aerul in jurul lor are alta densitate. Pe umerii lui Ciulei sau ai lui Peter Brook, pe care l-am cunoscut, aerul se aseaza altfel. Si cand sunt in miscare aerul parca se despica, parca le face loc. Se aseaza bland aerul pe umerii lui George Constantin. Era solid in jurul lui Amza. Transparent si cald in jurul Ilenei Predescu. Aerul era bun si lumina in jurul muntelui Nichita Stanescu. Daca stii sa privesti aerul din jurul unui om, iti poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai sa stii sa-l asculti si sa-l vezi. In jurul oamenilor meschini, aerul e imbacsit. In jurul celor rai, e intunecos. In jurul celor bucurosi, e luminos. In jurul oamenilor mari insa, e ca si cand i-ar imbraca si i-ar scoate in relief. Nu stiu sa explic, stiu sa vad.
Oana Pellea
Jurnal
2003 – 2009
No comments: