- Avem, in sfarsit, iubite maestre, o clipa de ragaz pentru dorita noastra convorbire. De cand “s-a auzit” ca ati rotunjit binisor jumatatea de veac pe scena, doresc mereu sa consemnez evenimentul printr-un dialog, dar actorul Etterle joaca aproape zilnic, are inregistrari la radio, da recitaluri de poezie etc. Iertati-mi, deci, naiva intrebare: cand – si, mai ales, cum – a trecut atata amar de vreme de la primul cuvant rostit sub reflectoare?
- Nu-mi vine sa cred nici mie ca multi dintre actorii care-mi sunt astazi parteneri s-au nascut la zeci de ani dupa debutul meu si ca alti actori cu care am jucat ani de-a randul sunt de mult plecati dintre noi. Dar faptul ca am jucat fara intrerupere, ca am strabatut cu incredere acest drum lung, ma face sa ma gandesc fara tristete la tineretea mea, sa-mi judec fara regrete maturitatea si sa-mi privesc cu seninatate – hai sa zicem – batranetea, sa caut sa fiu in mijlocul celor din jurul meu, si nu in afara lor.
- Daca asezam dialogul nostru sub semnul monografiei (ah, dorinta de a sti totul despre un mare actor… ), atunci n-as vrea sa-mi raspundeti cu ironia junimistilor din celalalt veac, care spunea ca inceputurile societatii lor, Junimea, “se pierd in noaptea timpurilor”. Deci…
- M-am nascut in 1907, in gara orasului Ploiesti, al carei sef bunicul meu a fost o viata intreaga. Iar liceul “Petru si Pavel” unde mi-am facut studiile, a patronat primele mele avanturi artistice. Am cantat la vioara in orchestra liceului, condusa de colegul meu, marele compozitor de mai tarziu Paul Constantinescu. In 1924 cu Mihai Zirra (apreciatul regizor de la radio), am facut planul ambitios sa jucam “O scrisoare pierduta”, cu concursul plin de entuziasm al intregii clase. Am pus mana de la mana si am angajat un actor profesionist care sa ne indrumeze, ne-am improvizat costumele fie cautand in cuferele familiei, fie cumparandu-le. Mihai Zirra juca pe Farfuridi, iar eu, pe Cetateanul turmentat. Peste… cinci decenii, o intamplare cu totul neprevazuta l-a facut pe Liviu Ciulei sa-mi acorde marea bucurie de a juca, tot in “Scrisoarea pierduta”, rolul lui Dandanache. Iata cum destinul a facut ca marele dramaturg sa apara in viata mea artistica la inceputul si spre sfarsitul ei!
- In gazeta “Rampa” de acum 50 de ani se citeste, la fiecare fine de iunie, lista “de productie” a Conservatorului dramatic. In iunie 1929, ati absolvit clasa Luciei Sturdza-Bulandra.
- Daca sunt pe lista…
- Sunteti. Este si… poetul Radu Boureanu! A fost grea “admiterea”?
- Toti candidatii dinaintea mea incercau sa-si arate talentul recitand lungi poezii, care de care mai dramatice. Fusesera mai toti opriti dupa cateva strofe. Am simtit ca trebuie sa starnesc interesul comisiei si m-am trezit recitand un monolog cu nuanta comica, “Balada lui Licurici” din piesa “Fat-Frumos” scrisa de Horia Furtuna. Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, C. Nottara, Ion Livescu, N. Soreanu au zambit binevoitori si m-au lasat sa termin recitarea. Asa am facut primul pas spre scena si am cucerit simpatia doamnei Bulandra, care m-a luat in clasa ei, si, dupa mai putin de o luna, jucam primul meu rolisor de trei replici pe scena Companiei Bulandra, unde am ramas 12 ani. Doamna Bulandra, profesoara, era severa si impunatoare, incerca cu perseverenta sa descopere adevarata personalitate a fiecaruia. Ne invata cum sa ne miscam, cum sa mergem, cum sa folosim gesturile cu masura si, mai ales, cum sa vorbim. Dar adevarata mea scoala a constituit-o insasi Compania Bulandra.
- Deci, considerati ucenicia in Companie sansa vietii actorului Etterle?
- Intai, seara de seara, din cusca sufleurului sau din culise, urmaream pe fiecare in parte, cautam sa descopar tainele meseriei: admiram jocul fin si nuantat al lui Tony Bulandra, impresionanta forta, unita cu o sensibilitate adolescentina, ale lui Storin; ma cucereau comicul si verva lui Maximilian, ascultam vocea profunda a lui Manolescu, studiam distinctia si naturaletea doamnei Bulandra, lirismul Agepsinei Macri, temperamentul incandescent al Marioarei Voiculescu, talentul teluric al Soranei Topa, precum si umorul lui Tanti Cutava-Barozzi, in replica cu verva scanteietoare a lui Iancovescu. Si bine mi-a prins, caci de la fiecare am invatat ceva, ferindu-ma cu grija sa-i imit. Aici am invatat sa-mi iubesc meseria, sa nu ma robeasca stralucirea succeselor, sa suport cu curaj esecurile si sa trag invataturi din ele. Nu-mi amintesc sa fi dormit vreodata in noaptea dinaintea premierei. Am simtit toata viata nevoia sa ma reculeg, asteptand, plin de emotie, de panica si de indoieli, clipa ridicarii cortinei. Tabloul vietii actoricesti usoare, pline de fast si aplauze, face parte din legendele nascocite de oamenii care nu cunosc din teatru decat scena in timpul spectacolului.
- Roluri, in acest al doilea mare teatru particular al tarii (dupa Compania Davila)?
- Primul meu rol important – eram in anul II de Conservator – a fost din intamplare. Am intrat peste noapte in rolul lui Cristian din “Cyrano de Bergerac”, alaturi de Tony Bulandra (eterna imbolnavire a unui coleg!). O noapte de desperare – sa ivat, un rol ce se intindea pe patru acte. L-am jucat 15 zile, pana la insanatosirea lui Jenica Constantinescu. Atunci am prins incredere in fortele mele si am abandonat dreptul, pe care il studiam paralel cu teatrul. Timp de cateva stagiuni estivale, am jucat cu mare placere la “Carabusul” lui Tanase. Aveam o buna ureche muzicala, o voce baritonala, stiam, de copil, sa cant la pian si la vioara, sa dansez. Tanase mi-a propus sa raman in trupa lui, dar simteam ca viata mea nu se poate implini decat in cadrul sever al teatrului de proza. Am jucat in Compania Bulandra zeci si zeci de roluri, voi evoca insa momentul din stagiunea 1938 – 1939 cand, in regia lui Soare Z. Soare, am jucat in “Fratii Karamazov” rolul lui Smerdiakov. Principalele roluri feminine erau jucate de debutantele Tanti Cocea si Clody Bertola, alaturi de o distributie coplesitoare – G. Storin, Tony Bulandra, George Vraca, R. Bulfinski. Imi este inca vie in minte scena dintre Ivan (Tony) si Smerdiakov, confruntarea lor dramatica. Spre desperarea mea, Soare tinea cu orice pret sa joc scena in camasa, izmene si ciorapi, caci urma sa apar dupa ce eram trezit din somn de Ivan. Sotii Bulandra si eu ne opuneam din toate puterile, temandu-ne de reactia salii la aparitia mea in aceasta tinuta. Dar Soare m-a convins, spunandu-mi “joaca cum trebuie si nimeni nu va rade”. Si asa a fost.
- Dar in acea vreme de inaltari si caderi spectaculoase ale teatrelor mari si mici, nu v-a ispitit gandul si fapta injghebarii unei scene proprii?
- In 1940, incepe o noua etapa in viata mea. Impreuna cu Dina Cocea deschideam “Teatrul nostru”, in subsolul de la Majestic. Oare ce-o fi acum in sala aceea?! Visam sa facem un teatru de arta si am impus publicului pe O’Neill, jucat intaiasi data pe o scena romaneasca. Cu Tanti Cocea am jucat “Dincolo de zare”. Alaturi de Dina Cocea am aparut in piesa lui Shaw, “Pygmalion”. In teatrul lui Sica Alexandrescu, chemat in 1945, alaturi de Lili Carandino si G. Demetru, apar in doctorul Rank din “Nora”. Sica alcatuieste la “Comedia” o trupa exceptionala – Marioara Voiculescu, Elvira Godeanu, Mihai Popescu, Beate Fredanov, Radu Beligan, Clody Bertola. In stagiunea 1947 – 1948, la “Teatrul Mic”…
- … si Iancovescu si Sica Alexandrescu au avut un “Teatru Mic”…
- … pe care l-am condus cu Eugenia Zaharia, am jucat in premiera absoluta incantatoarea piesa a lui Mircea Stefanescu, “Micul infern”. Alaturi de “directori” apareau Natasa Alexandra si Marcel Anghelescu. Dar, in anul 1948, redevin colaboratorul doamnei Bulandra, al lui Jules Cazaban si al Beatei Fredanov, la “Municipal”, unde am ramas pana azi.
- Deci, ajungem in cariera dumneavoastra la luminoasele decenii ale teatrului contemporan. In memoriile sale, L. Sturdza-Bulandra pomeneste deseori despre “finul”, “inteligentul” Fory Etterle, cu care colaboreaza la Teatrul “Municipal”. Ati jucat, aici, zeci de roluri. Va cer un lucru ingrat rugandu-va sa vorbiti despre unele?
- A fost epoca de maturitate ertistica. Dar, sa vezi, la inceputul activitatii la “Municipal”, eram sortit unor personaje negative. Banuiesc ca figura mea era socotita mai potrivita pentru intruchiparea unor fiinte pline de ganduri confuze si de intentii rele. E drept ca unul din aceste roluri mi-a adus “Premiul de stat” (in piesa Luciei Demetrius, “Oameni de azi”). Cel mai greu rol pe care l-am jucat a fost, desigur, Hamlet. Cred ca niciodata si nimeni nu-i va putea acoperi toate valentele. Aveam 47 de ani cand l-am jucat, si numai celebrul monolog m-a costat luni de munca. Ma gandesc cu drag la Starback din “Omul care aduce ploaie”, la explozia de lirism si fantezie prilejuita de el pe scena noastra. Marturisesc ca am socotit interpretarea partenerei mele Clody Bertola mai impresionanta decat cea a Katharinei Hepburn, in film. Am fost mai rar distribuit in piesele originale – cum voi putea uita rolul din “Lumina de la Ulmi”, textul de debut al lui Horia Lovinescu? -, dar am jucat totdeauna cu satisfactie, cand mi s-a dat ocazia. In piesa lui Titus Popovici, “Passacaglia” (alt debut fericit in teatru pentru scriitor), am interpretat pe ofiterul german Knapp, un monstru disimulat in meloman. Alaturi de Ileana Predescu, am purtat si eu laurii lui Cezar din piesa lui Shaw, rol liric in care celebrul cuceritor este o clipa prins in jocul unei copile. Rolul din “Cazul Oppenheimer” mi-a pus in fata o mare raspundere. Am inteles drama savantului de geniu, confruntat cu consecintele descoperirilor sale, incapute pe maini criminale. “Livada de visini”, in regia magistrala a lui Lucian Pintilie, mi-a dat sentimentul, ori de cate ori jucam, ca “livada” imi apartine si ca ma despart de ea pentru totdeauna. Straniu, nu-i asa? Regret ca insemnarile dumitale nu pot cuprinde si alte roluri… Joc acum cu mare placere in “Furtuna” lui Shakespeare. Desi rolul meu e secundar, ma simt fericit sa ma pot plimba in lumea de vis si poezie a genialei partituri.
- Aceste pretioase marturii ale unui trecut scenic care v-a inavutit viata – fotografiile pe care le privim -, calda devotiune a familiei, cartile din jurul nostru, picturile, intreaga ambianta de rafinament intelectual cere, din parte-va, un cuvant pentru cei care doresc sa va aplaude inca multi, multi ani…
- Am cautat sa fiu credincios fata de mine insumi si fata de meseria mea. Cercetandu-mi viata, cu detasarea si intelepciunea varstei, trebuie sa ma simt multumit si impacat cu mine. Sa-mi consider viata implinita. “De ce-as fi trist cand toamna tarzie mi-e frumoasa?” – se intreaba Arghezi. “De ce-as fi trist? Si totusi…”
I.N.
Gong ‘82
almanahul revistei TEATRUL
No comments: