Si ei au fost copii... Radu Beligan

Un actor care a repetat mereu ca unica lui calitate este faptul ca nu l-a parasit niciodata starea de elev, este dator, din respect si iubire fata de dumneavoastra, sa dezvaluie secretul acestei victorii asupra timpului, timp care trece din ce in ce mai repede.
A imbatrani este contrariul a ce se crede in mod curent. In tinerete, la vremea cand nu ti-ai definit inca optiunile, esti impovarat de greutatea traditiei si a adevarurilor cu care ai fost indoctrinat. Tanar fiind, crezi in ideile raspandite, in cele care alearga pe toate drumurile, esti gata sa aderi la tot si la toate. 
Cari in spinarea ta greutatea familiei, a traditiei, a grupului din care faci parte, a societatii.
In ceea ce ma priveste am trait inaintarea in varsta ca pe o detasare de toate aceste poveri.
A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber.
Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. Viata se scurge cu o permanenta si o progresiva delestare de prejudecati si de constrangeri.
Avea dreptate Picasso cand spunea ca iti trebuie mult timp ca sa devii tanar!
Pe masura ce imbatranesti, alte calitati precum umorul, inteligenta, nobletea, generozitatea vin sa relativizeze aparentele.
In definitiv, cum zicea Abraham Lincoln, nu anii din viata ta sunt cei care conteaza, ci viata din anii tai.
Cred ca sunt un om a carui viata a fost destinata sa aduca un zambet si putina caldura in inimile contemporanilor. Nimic mai mult. Sper ca am adus. Viata mea n-a fost usoara, de altfel nicio viata nu e usoara, a fost o lupta permanenta si sper ca am iesit invingator din aceasta lupta. Nu o victorie stralucita, dar o victorie confortabila.
In ultima vreme, foarte multa lume imi pune aceasta intrebare stereotipa: "Care este secretul longevitatii dumneavoastra?"
Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca, dupa mine, secretul biblic al longevitatii este iubirea.
Cred ca suntem pe pamant pentru acest lucru unic: sa iubim. Repet adesea celor ce vor sa ma asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.
Si fiindca am acest prilej, dati-mi voie sa va declar ceea ce n-am putut sa fac pana acum, sa va declar ca va iubesc, da, va iubesc si pe dumneavoastra spectatorii mei credinciosi care m-ati facut ceea ce sunt azi.
Poate nu stiti cine sunteti. Sunteti cei pentru care traiesc si care ma fac sa traiesc. Fara spectatori nici un actor nu fiinteaza. Numai in prezenta si cu reala lor colaborare semnificatiile unei piese se dezvaluie pe de-a intregul, sensurile devin tangibile, iar personajele se cristalizeaza in concret.
Va multumesc pentru toate invatamintele cu care dulce m-ati impovarat.
Am calatorit frumos impreuna.
Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noiret, DACA VIATA E O CALATORIE SCURTA, TREBUIE SA INCERCAM SA O FACEM LA CLASA I.

Radu Beligan

Sursa text:
Album aniversar "Radu Beligan 90"
Teatrul National Bucuresti 2008

La despartirea de Amza

S-a cufundat „in stele si in nori si-n ceruri nalte” – pentru totdeauna – unul dintre cei mai indragiti si mai populari actori ai generatiei sale.
Este greu de conceput ca Nea Marin nu mai exista!
Soarta, care se aratase atat de generoasa cu el, i-a pus piedica prea devreme si prea dur – intr-un chip cumplit de nedrept.
Colegi de facultate si de teatru, prieteni la catarama de-o viata, „fratele mai mare”, cum se intitula, ia cu el in nefiinta cel mai mai frumos capitol din viata noastra. Caci, odata cu moartea lui, o bucatica din sufletul nostru, al fiecaruia, s-a rupt si a pornit acolo departe, insotindu-l in tacere, cu nespusa tandrete.
Era atat de viu, atat de tonic, atat de plin de umor spontan de cea mai buna calitate! Muncitor pana la epuizare, talentat dar modest. Intotdeauna egal cu el insusi, prietenos si cald ca o zi luminoasa de vara. A avut un suflet de copil in care nu puteau sa incapa decat puritate, cinste, bunatate si generozitate. Cat despre spirit, a fost inzestrat cu o inteligenta exceptionala – deopotriva profunda, ascutita si plina de intelepciune. A slujit arta Thaliei trudind din greu, cu o rabdare patimasa […].
Partener ideal, si-a impartit succesele cu noi cu simplitatea cu care, in studentie sau in nenumarate turnee, ne imparteam mancarea.
N-am auzit pe cineva barfindu-l, si daca vreunul – poate – l-a invidiat, a facut-o, desigur, cu admiratie si respect.

In cinematografie va ramane de neuitat in Decebal, Mihai Viteazul, Ipu, Petrescu din Puterea si Adevarul sau Nea Marin miliardar. In teatru, spectacole ca Bunbury, Galcevile din Chioggia, Ani de pribegie (Teatrul National din Craiova), Umbra, Seful sectorului suflete, Interesul general, Croitorii cei mari din Valahia, Nic-Nic, iar mai recent si ultimul Procesul (Teatrul de Comedie), Comoara din deal, A treia teapa (Teatrul National din Bucuresti) vor ramane pentru public, dar mai ales pentru noi, cei care am jucat alaturi de el, vesnic vii, pentru ca, prin daruirea lui, Amza si-a castigat dreptul la nemurire.
De o deosebita gingasie sufleteasca, de dragul poeziei, Amza a scris versuri minunate, fara sa se numeasca poet. De dragul tineretii, a fost dascal la Institut – adorat de studentii pe care si el ii iubea ca pe copiii lui – fara sa se intituleze profesor universitar. De dragul naturii, a fost mare vanator si pescar. Iar de dragul nostru, ne facea sa ne tavalim pe jos de ras cand devenea marele povestitor mincinos.

Ne-am incaierat de nenumarate ori in Croitorii… ne-am iubit sapte ani in Nic-Nic, m-a inselat si m-a parasit de sute de ori in Platonov – unde, cand afla de sinuciderea mea, rostea plangand, in acel unic si sfasietor registru tragic-comic cehovian: „Sasenka, Sasenka, sa-mi faci tu mie una ca asta.”… Cand i-am vazut trupul neinsufletit si atat de marcat de oribila suferinta, mi-a venit, printre lacrimi, sa-i soptesc: „Amzule, sa ne faci tu noua una ca asta!”.
Simt ca lui Amza nu-i putem spune „adio”, ci numai „la revedere”. Cine stie, candva, intr-un ram inflorit, intr-un bob de grau, intr-o toarta de lut, intr-o picatura de ploaie sau intr-un fir de iarba – cine stie… candva, poate, ne vom reintalni.

Sanda Toma

Sursa: http://www.ziarulmetropolis.ro/

Ultimele zile ale lui Mihai Popescu

(...) Mi-a acordat usor simpatia lui, ne intalneam des la repetitiile de la teatru, la emisiunile de la Radiodifuziune, la Institutul "I.L. Caragiale", unde el, spre fericirea studentilor, devenise profesor, la croitorul comun, celebrul Valeriu, unde mergeam la probe impreuna. De curand casatorit, cu actrita de revista Elisabeta Hentia, teribil de ocupat (repeta, cam in acelasi timp, la Teatrul Giulesti, la National, la Municipal si la Radio - Doamne, ce forta! - ziceam eu), Mihai Popescu, om de o rara delicatete, isi gasea intotdeauna timp de stat de vorba cu mine, tanar actor care, cu ochii cascati, ii sorbeam vorbele in care tremurau usoare si deloc suparatoare accente germanice... Seara, dupa spectacol, plecam impreuna acasa, pe jos.
Drumurile de pe traseele noptii, ingrijorarile si bucuriile comune aveau sa ne lege, simpatia lui pentru mine capatand discrete accente prietenesti, iar admiratia mea evoluaind spre idolatrie... atat pentru artist, cat si pentru om. Cu toata diferenta de varsta dintre noi (el avea aproape 42 de ani, eu nici 25), cu toata diferenta de platforma artistica (el era o glorie a teatrului romanesc, eu, abia un incepator), cu toata diferenta de cultura si educatie, legatura incipienta de amicitie o simteam destul de clar, si unul, si altul.
(...) De la o vreme insa, maestrul dovedea o vadita schimbare in comportamentul sau de zi cu zi, omul atat de gratios, de delicat, capatand unele iesiri pline de bruschete, care nu ii prea semanau... Mai intai, aproape inperceptibil, apoi din ce in ce mai marcat, comportamentul sau dovedea reale schimbari...
Curand dupa asta, la spectacolul cu "Othello" incepea desfasurarea unei alte tragedii decat cea a celebrului maur venetian... La cabine, colegii imi comunicau ca, "in asta seara nu stim ce-i cu Mihai Popescu". Replicile lui nu aveau precizia obisnuita. Oboseala... Dupa o scena in care Iago-Mihai trebuia sa cante un cantec ostasesc in tovarasia camarazilor sai, cantec care incepea cu "Stefan era rege vestit, rege vestit...", colegii din scena au ramas stupefiati auzindu-l cantand "Xerxes era rege vestit...", apoi baiguind restul replicilor. Inainte de intrarea mea in scena, ma uitam la el din spate. Ii vedeam firele de par cret si aspru crescute pe pielea care se intrezarea pe umerii iesiti din decolteul costumului verde de catifea, ii vedeam mainile grasute, cu unghiile spatulate, asezate pe pulpe, il priveam din spate si ii auzeam in continuare respiratia sacadata, care pe strada ma impresionase atat... In scena, o scena de noapte, in care Iago, mistificator, il insela pe Roderigo, cei prezenti au amutit aproape. Aparea incurcand intrarile, cu replicile de pe alta lume, sarea pasaje, inlocuindu-le cu vorbe fara sir... De spaima, cu torta prea plina pe care o tineam, am dat foc pelerinei lui Iago... Doamne, teatrul, cu superstitiile lui!... Spectacolul, pana la sfarsit, a fost un calvar pentru toti, dar mai ales pentru el... Publicul din seara aceea o fi realizat ce se petrecea pe scena si in culisele teatrului? In foaiere se susotea, in cabine se amutise! Din seara aceea, nu l-am mai condus pe jos acasa... Mi-era frica sa nu-l stanjenesc, ma ingrozeam sa-l intreb amanunte despre cele intamplate pe scena... Peste doua zile, intr-un matineu de dimineata, juca pentru ultima oara. Se tragea cortina peste marea cariera a acestui mare artist.
A fost gasit intins pe canapeaua de matase cenusie, in cabina Mariettei Deculescu, care tocmai venea la matineul urmator cu "Gaitele". Mihai, intr-o stare deplorabila, ramasese in cabina teatrului, pentru ca... uitase unde locuieste, uitase adresa si nu o putea marturisi...
M-am simtit las, nevolnic, gandindu-ma ca din spaime oarbe, dintr-un sentiment de discretie, prost inteles, de la spectacolul cu "Othello" nu-l mai condusesem spre casa... Nu-l condusesem, cand ar fi avut nevoie, pe traseul nostru nocturn... Nici azi nu mi-o iert!
Peste cateva zile, dupa o interventie chirurgicala care descoperise malefica tumoare..., murea, la spitalul in a carui morga, impreuna cu Iulian Necsulescu si cu o colega, ne-am dus disperati sa-l vedem, ca un ultim omagiu intim adus marelui artist si omului delicat... Era singur pe o masa de piatra, legat la cap, mainile grasute cu unghii spatulate ii erau impreunate pe piept, o lumanare stinghera ardea fara nici un suport, la capatai. Ma gandeam la el, la studiile facute la Reinhardt, la succesele lui vieneze, la politetea lui innascuta, la parintii lui, la plecarile si reintoarcerile lui, la traseul nostru nocturn... Afara se lasase gerul in acea seara de februarie de la inceputul anilor '50... Tot pe ger, peste cateva zile, la cimitirul Bellu, inmormantarea lui aduna aproape tot atata omenire cat cea a lui Leonard, idolul operetei, sau cea a lui Constantin Tanase... Se calcau morminte in picioare, se rasturnau pietrele grele ale monumentelor funerare... Publicul venise sa conduca actorul favorit, femeile - idolul posesor al unui cald farmec viril, colegii - un admirabil si aproape de neinlocuit camarad...
Cat de violent, de necrutator se imprima uitarea pe imaginile, personalitatile, chiar pe miturile unor timpuri trecute! Cum oameni, rasfatati odinioara, devin destramare, faramitare, colb de amintire, sau, in cazuri fericite, simple nume lipsite de chip... Si cum de aceasta uitare, atat de omeneasca, nu scapa nici marile personalitati actoricesti, nici idolii... Sic transit... formulare banala, comuna, dar... Sic transit...

Mihai Berechet

Sursa:
GONG '82
almanahul revistei TEATRUL

Cu Tantzi Cocea

La debut

In apartamentul din fosta strada a Melodiei, am intrat pentru prima oara cu exact patruzeci de ani in urma… Si apartamentul si-a schimbat chipul, cum ne-am schimbat si noi, cei care, asezati in fotolii comode, facute parca pentru tihnita conversatie, stam fata in fata, cercetand trecutul bogat, savurand, in calme cadente, bucuria prezenta a intalnirii noastre atat de amicale si tandre si prospectand un viitor in recunoastere… sau de ce nu, in… necunoastere…

Printr-o fereastra cu geam mat, pe care gustul unui decorator rafinat a desenat, in opalinuri laptoase, o loja pe marginea careia stau un buchet de flori si o pereche de manusi, o scena cu faldurile cortinei gata sa primeasca aplauzele si un candelabru Louis-Philippe aducand cu cel al teatrului de la Palais-Royal, se strecoara lumina unei blande dupa-amieze de vara…

In "Romanta"

In apartamentul candva, mai totdeauna, plin de viata, gazda, Tantzi Cocea, mereu frumoasa, delicata si inteleapta, e singura… Si singuratatea, daca uneori o tulbura, niciodata nu o inspaimanta… Lumea ei interioara e atat de bogata, incat in preajma, dincolo de amintiri, cei dragi sunt permanent prezenti… Vii… Privind-o cat e de linistitor de frumoasa, aceasta frumusete agresiva de altadata, incep conversatia cu marea artiIn sta atat de diversa in talentul ei, cu o intrebare despre frumusete…

"Indragostitii"

- Tantzi, in lunga ta cariera teatrala, crezi ca frumusetea ti-a fost de ajutor sau ti-a fost nociva?

Cu capul usor plecat, stingand intr-o scrumiera jumatatea de tigara (fumeaza mult mai putin), fermecatoarea mea interlocutoare imi raspunde cu glasul pe care criticul de altadata A. Munthe, la debutul ei, l-a caracterizat ca pe “un glas grav de clopot”…

- Frumusetea?! N-am fost niciodata constienta ca as fi frumoasa… Dar, daca ma gandesc acum bine, bine de tot… asupra carierei mele teatrale, ea a avut si un caracter pozitiv si unul… negativ… Intr-o perioada, frumusetea mi-a oferit roluri dintr-un anumit repertoriu, in care ea era obligatorie, in alte perioade, tot frumusetea mi-a rapit rolurile pe care temperamentul meu artistic le-ar fi meritat…

- Ca toate actritele din generatia ta, ai debutat foarte devreme…

- Da… am facut parte din generatia care, la inceputul anilor ’30, juca avangarda… Compania de la “Teatrul Postei” mi-a prilejuit aparitia pe scena in piesa lui Gantillon – “Maia” – o piesa foarte indrazneata la acea vreme. Jucam alaturi de Dida Solomon, Emil Botta… Mai tarziu, la Compania “13+1” (actualul Teatru Foarte Mic) “Vreti sa jucati cu… Eu?” de Marcel Achard, si el avangardist la inceputul carierei sale… Eram acolo un grup de tineri usor contestatari fata de canoanele teatrului bulevardier, atat de prezent in acea vreme pe scenele bucurestene si, bineinteles, europene… Lucram sub supravegherea regizorala a unor tineri pasionati, incepatori si ei – Sandu Eliad si Ligetti…

- Faceai in acelasi timp si Conservatorul, nu?, dupa moda timpului…

- Da, bineinteles… La clasa lui Ion Manolescu. Cand am dat examenul de intrare, vazandu-ma oarecum crispata, Ion Manolescu, mare profesor si imensa personalitate actoriceasca, m-a intrebat: “Ce ai, ti-e frica?” La care eu, habar nu am de ce, nici acum nu pot realiza subteranul motiv, i-am raspuns in limba franceza (de ce in franceza?): “Je crains le ridicule”… Maestrul a ras si m-a luat la clasa lui… Eram colega cu Marietta Anca si Lucia Demetrius, Emil Botta, Mihai Popescu, V. Vasilache, Mihai Zirra… numai unul si unul… Colegii nostri au plecat… noi, elevele de Conservator… am ramas…

- Era la moda teatrul de bulevard, dupa cum spuneai… Ai jucat mult in acest gen?

- Da, destul si cu succes mare! Denis Amiel, Jacques Deval… Dar cel mai mare succes in acest repertoriu a fost “Romanta” de Flers si Caillavet. Ani de zile am purtat-o pe umeri pe Ritta Cavalinni… Multa vreme, publicul m-a dorit mare indragostita. Acoperita de bijuteriile marii cantarete de opera… Nu ma mai vedea decat asa… Asta ma incanta, dar ma si enerva uneori… Nu stiu de ce, dar in repertoriul mare m-am desfasurat mai in largul meu. Mai ales in climatul marelui repertoriu rus… Fara sa am nimic slav in temperamentul meu! “Crima si pedeapsa”, Grusenka di “Fratii Karamazov”, Natasa si Vasilisa in doua versiuni ale “Azilului de noapte”, Katerina in “Furtuna” lui Ostrovski, Natalia Petrovna din “O luna la tara” de Turgheniev, Natasa din “Trei surori”, Panova din “Liubov Iarovaia”, Anna Karenina dupa Lev Tolstoi… mult repertoriu rus, cu complicate suflete slave…

- E-adevarat… Dar plurivalenta talentului tau, scumpa Tantzi Cocea, te-a plasat, dupa cate imi amintesc, in mod admirabil si in repertoriul shakespearan. Care a fost primul rol shakespearean pe care l-ai jucat?

- Intr-un splendid spectacol “Cum va place”, pus de regizorul german Barnowsky. Eram foarte tanara… jucam alaturi de o stralucitoare distributie: Vraca, Leny Caler, Mihai Popescu. Eram Phoebe, tanara pastorita. Apoi in regia lui Sahidian, “Nevestele vesele din Windsor”, in a lui Ion Olteanu – Regina din “Hamlet”, in a lui Mihai Berechet, alaturi de Emil Botta – “Macbeth”.

- Deci, dupa cum vedem, fara sa ai nici o picatura de sange anglo-saxon, te-ai desfasurat si in marele repertoriu englez.

- Si englez, si american. Oscar Wilde – “Sotul ideal”, G.B. Shaw – “Medicul in dilema”, alaturi de Radu Beligan, - si (intro distributie sarbatoreasca facuta de Sica Alexandrescu) O’Neill – “Dincolo de zare” si Lavinia in “Din jale se intrupeaza Electra”, cu Marioara Voiculescu si George Vraca… Tennessee Williams… Fara sange sudic in mine, am jucat in Moliere, Celimena, alaturi de Storin, Nana a lui Zola, Goldoni, Garcia Lorca… Glumesc… Ca sa joci bine, trebuie sa ai in sangele tau o picatura de teatru, sa ai, cum se spune, “teatrul in sange”. Cred ca l-am avut… Si, ce este foarte important, acum, cand privesc lucrurile fara patima, distantata, lucida, e faptul ca, in intreaga mea cariera, nu am facut parte din acea categorie de actori care s-au batut cu toate armele ca sa joace. Rolurile mi-au venit singure. Odata, dorind sa fac ceea ce intr-o anumita perioada se numea in limbajul gospodaresc al teatrului “o cotitura”, am incercat sa ma “bat”… Cred ca lupta nu mi-a stat bine si nici nu mi-a folosit… Teatrul se face cu talent, cu magnetism, cu munca si cu profesionalism, nu cu cereri si compromisuri. Asta nu inseamna insa ca in cariera nu am avut si deserturi de traversat…

- Si critica… cum te-ai inteles cu critica?

- Nu m-a interesat nici ditirambul, nici invectiva. Insa niste nume de mare autoritate dintre critici, care in mod judicios, nepartinitor, elevat au incercat sa ma indrume, le-am luat in consideratie… Sluj, insa, nu am facut nimanui. Si cred ca bine am facut… Nici nu aveam nevoie…

- Imi place aceasta siguranta de sine pe care o afisezi…

- Dupa atatia ani de teatru, imi sta bine, cred, sa o am… Detest declaratiile fals patetice. Nu-mi stau bine nici mie, nici anilor mei de munca… nu usoara.

- Am vorbit de repertoriul clasic rus si sovietic, de cel englez, francez… Dar repertoriul romanesc?

- Acest repertoriu, marturisesc, am avut senzatia ca nici nu e nevoie sa-l insir… Piesa romaneasca am promovat-o in sufletul meu, cu intreaga mea fiinta, cu sangele romanesc – fiindca de sange am vorbit pana acum – din structura mea intreaga… Hasdeu, cu puternica Vidra, Sebastian cu Mona sa de pe Calea lactee, Sidonia Dragusanu, Maria Banus, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius cu cele “Trei generatii”… Dar pentru asta ar fi necesara o “fisa de creatie”. Ii las pe altii – daca vor avea timp – sa o faca… Eu am pus pasiune pentru piesa romaneasca, sa puna aceeasi pasiune si cercetatorii – daca vor fi – ai carierei mele… Oare peste ani existenta mea artistica va mai interesa pe cineva?...

- Sunt convins! Niste tineri, care poate nici nu te-au cunoscut, cercetand istoria teatrului romanesc, vazand materiale iconografice, citand vechi publicatii, auzind benzi de magnetofon si urmarind celuloidul filmului, vor redescoperi fenomenul Tantzi Cocea, care a cucerit publicul romanesc, generatie dupa generatie.

- Oare asa sa fie?... Acum, nici mie, cand incerc s-o redescopar pe cea care am fost, nu-mi este usor… Dar lor!?

Tantzi Cocea imi marturiseste asta, cu o privire extrem de vaga… Nu pare totusi trista… Nu are de ce? Ba da! Prin usa intredeschisa se vede biroul neatins al omului drag, cu fotografia lui care-si asteapta parca posesorul… Ca intr-un film de Ingmar Bergman, se aude un nechezat de cal, un latrat de caine, un glas baritonal cu inflexiuni moldave… Omul care, timp de peste patruzeci de ani, impreuna cu ea a dat tonusul casei de pe strada Melodiei… nu mai exista… Biroul il asteapta parca… Peste elegantul si atat de rafinatul apartament se aseaza linistea… O secunda, sunt sigur, pentru ea ca si pentru mine, apartamentul se umple de muzica… de voci… se rade… se petrece…

- Tantzi, nu crezi ca a sosit momentul sa plec, sa te las singura?...

- Da!

Mihai Girnita

ALMANAHUL GONG ‘86

Vlad Mugur - "Profesorii mei adevarati?"

Vlad Mugur

- Care au fost, totusi, profesorii tai adevarati in ale meseriei? 
- Profesorii mei adevarati? Sigur ca am invatat de la tata, asistand la repetitii, de la Aurel Maican, de la Sahighian, privind repetitii sau spectacole ale lui Ion Sava, care ma impresionase de copil, si stand in culise la spectacolele lui Ion Iancovescu care era omul nostru de casa, la spectacolele in care il lansa pe Radu Beligan. Imi amintesc ca, pentru a-l pune in valoare, statea cu spatele la public cand juca Radu. 

Aura Buzescu

Dar adevaratii mei profesori, fara sa-si dea seama, au fost Aura Buzescu si Nicolae Baltateanu. De la ei am invatat ca o miscare, o tonalitate, punerea in valoare a unui cuvant pot deschide noi lumi scenice. Baltateanu, imi amintesc ca juca Tartuffe. In intalnirea cu Orgon, in momentul in care Orgon iese de sub masa si il gaseste pe Tartuffe facandu-i curte Elmirei, in momentul acela Baltateanu disparea parca strivit de toti norii din lume, se facea mic, aproape ca nu mai exista pe scena. Apoi, cand se ridica si spunea "A mea e casa aceasta", parea mai mult decat scena. 

Nicolae Baltateanu

Sau in "Azilul de noapte", cand latra la Nastia, sau cand, cutremurat, cu vibratia unei orchestre spunea: "Acolo, afara, s-a spanzurat Actorul". Avea niste treceri de la comedie, de la buna comedie, la tragicul expresiv, nemaipomenite. Se lucra "Livada de visini" - ma refer acuma ca profesor - cu Benedict Dabija si Boris Ciornei. Erau pe scena. Ultimul il juca pe Lopahin. Si tocmai spunea monologul de dupa cumpararea livezii, cand se imbata putin. Si deodata, Baltateanu il opreste, se duce pe scena si spune: "Nu, Boris, se spune "Eu am cumparat gradina in care au fost iobagi parintii si bunicii mei"". A scos in fata acel "euu" si la el vibrau vocalele teribil. "Euu", si l-a lungit, creand deodata imaginea oportunistului care aproape si-a pierdut mintile si le-a baut. Baltateanu avea acest geniu al actorului de caracter. Cand le arata studentilor tacul de biliard al lui Gaev, tot in acest spectacol studentesc, era un baston de prestidigitator, acela cu care lucra adesea... Gaev lovea bilele din spate, de sus, numai normal nu lovea. Odata cu baston, o data fara baston a aratat. Era extraordinar! Doamna Aura Buzescu era opusul lui Baltateanu. Era perfectiunea. El era nonsalanta. Pe hainele doamnei Buzescu nu cadea nici un fir de praf - asa spunea Moni Ghelerter. "Vlad, draga - spunea Aura Buzescu despre Baltateanu - nu vezi ce ingalat e! Ii atarna hainele pe el". "A... - zicea Baltateanu - Aura spune... spune si ea...". "Auraa". Atata zicea Baltateanu. Si dadea din mana ca si cum ar fi zis ca nu trebuie luata in seama. Nu se urau. Se tachinau mereu. Repetau impreuna "Trei surori", spectacolul lui Moni Ghelerter in care se intalneau vedetele tarii. Aura Buzescu era Olga.  Spunea de Nicolae Baltateanu, care era Versinin, cum repeta: "Doamne, Vlad draga, doarme in picioare. Cum sa joc cu el?". Il vazusem. Nu dormea. Urmarea si calcula ce are de facut. Aura Buzescu era insa la fel de mare. De pilda, in actul III din "Trei surori", cand Olga si Irina - interpretata de splendida Maria Botta - se culcau in spatele paravanelor, in timp ce orasul ardea, Irina ii spune Olgai: "Olga, nu mai plecam la Moscova. Nu mai plecam, nu mai plecam, nu mai plecam..." Olga (Aura Buzescu) - raspundea in spatele paravanului: "Ei, si?" In acest prelungit "Ei, si?", pe care nu pot sa-l redau, era intreaga deznadejde a omenirii. Am intrebat-o: "Doamna Aura, cum faceti sa spuneti replica asta?". "Stai pe spate, Vlad draga, respira adanc si dai incet aerul afara o data cu cuvintele". Usor de spus...
In "Ferma Dangaard", un alt mare succes al Aurei Buzescu, lucra cu o alta importanta artista romana, cu Eliza Petrachescu. In rol trebuia sa-i spuna Elizei "curva". Moni Ghelerter, regizorul spectacolului: "Dumneavoastra sa spuneti cuvantul acela? Sa taiem cuvantul, doamna Buzescu, sa nu se rada la dumneavoastra". "Moni, la mine nu se rade." Eram la premiera langa Liliana Tomescu care se facuse mica in scaun datorita interpretarii de pe scena. In acel rol era o imensa actrita! Si se apropia scena cu pricina. Observam cu atentie. Inainte sa rosteasca cuvantul, Aura Buzescu a ridicat bastonul (era in scena cu Eliza Petrachescu), apoi a taiat cu el aerul, rostind foarte intens - taind aerul si cu vorba - in doua etape, "curr...va". Ce sa razi? Ti se ridica parul in cap.
La clasa, de pilda, Magdalena Buznea recita "Scrisoarea I", foarte sensibil. Vocea Aurei Buzescu din sala: "Nu, draguto". s-a urcat pe scena: "Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie". N-a pus in valoare nici cuvantul "luna", nici "vapaie", nici "voluptoasa". A scos in valoare "peste toate". Si a umplut odaia cu luna. Asta inseamna mare actor.
- Erau ei mari pedagogi?
- Daca erau ei mari pedagogi? Nu stiu. Nu erau doi mari teoreticieni. Dar cum e un mare pedagog? Erau doua mari personalitati. Dar, in contactul actorilor-studenti cu ei, prezenta lor era atat de importanta, incat spun ca erau pedagogi. Nu e totuna sa vezi "Pieta" a lui Michelangelo in San Pietro sau sa vezi statuia lui Avram Iancu in fata Teatrului National din Cluj. Viitorii actori aveau nevoie de catedrale, aveau nevoie sa-i simta in preajma lor. Pentru mine vibratia si spatiile pe care le deschidea numai un ton de-al lor insemna mai mult decat orice capitol de teorie teatrala. Eu cred ca invatam mai mult decat studentii. Ei simteau. Studentii ii simteau, eu le desluseam si imbracam si cu fantezie. Aceasta a fost metoda celor doua clase. Restul e tacere.

Vlad Mugur la vorba cu Florica Ichim