 |
| Lucian Pintilie |
Cu prilejul retrospectivei integrale de la Museum of Modern Art (1-12 martie 2012), organizate de Institutul Cultural Roman din New York (la care regizorul va fi prezent), Lucian Pintilie a acceptat sa priveasca inapoi, inchizind ochii si facindu-ne sa vedem omul din spatele unei cariere exemplare care e departe de a fi incheiata.
Ati facut zece lungmetraje intr-o cariera in film de aproape cinci decenii. Vi se pare mult, vi se pare putin sau credeti ca e o „balanta“ justa?
Ritmul meu genetic este acela de a face un film o data la doi ani. Semnalez cu o furie bine stapinita o datorie restanta de zece lungmetraje pe care cinematografia romaneasca o are fata de mine – zece filme care mi s-au furat cind am fost dat afara din cinematografie. Vreme de 20 de ani (1970 – 1990) mi s-a interzis sa mai fac filme in Romania.
In 1970 am fost denuntat impreuna cu un coleg al meu de a fi provocat aparitia unui „fenomen de antipatriotism in filmul romanesc“. Oricine stie in Romania ce a insemnat un asemenea denunt. O absenta de 20 de ani, de exemplu. Imaginati-va filmul "Balanta" aparind pe ecran cu 20 de ani mai devreme. Si toate filmele mele aparind cu 20 de ani mai devreme.
In acesti ani de absenta in care creatia mea si – de ce sa nu o spun de-a dreptul – supravietuirea mea s-au datorat unor tari atit de generoase ca Franta si SUA, i-am intilnit pe fratii mei de peregrinari universale, pe Andrei Serban si Liviu Ciulei. Cele mai grele clipe au fost momentele de reintoarcere in Romania.
Va intreb insa, la rindul meu: Stiti cite filme a facut in cei 20 de ani de suspendare a mea regizorul care m-a denuntat lui Ceausescu? In afara „filmului“ cu executia lui Ceausescu la care participase, sint 38 de filme. Repet intrebarea: Stiti cite filme a facut regizorul care l-a denuntat pe Pintilie lui Ceausescu? Raspunsul meu e mereu acelasi, invariabil. 38 de filme.
Cind ati inteles Romania mai bine, inainte sau dupa Revolutia din decembrie 1989?
Cind l-am vazut pe generalul Stanculescu (n. red. – general al Armatei Romane inainte de 1989, creditat drept artizanul procesului si executiei dictatorului Ceausescu) confectionind avioane de hirtie in asteptarea executiei lui Ceausescu.
Cind am vazut cum au fost „ciuruiti“ dictatorii. Cum a trecut apoi ciuruirea lor – din crima in vorbire legendara, apoi in argou, si preluata din zbor de seful statului cu imensul lui talent de presedinte jucator.
Cind am vazut tandretea care ii lega pe cei doi idioti.
Cind am constatat firescul cu care romanii au descoperit crima ca facind parte din natura lor. Era o Romanie fara compasiune, necunoscuta mie, cruda, mult mai aproape de Siria decit de Praterul vienez. Adica dupa 1989.
Cum v-ati reinventat ca artist odata cu exilul din Franta, cum a fost sa va duceti obsesiile in alta parte, si de ce nu ati facut film in Franta?
M-am intors la batrinete, dupa vagabondajul meu prin teatrele lumii, in casa de pe malul lacului Baneasa. Mi se intimpla sa nu ies cu lunile din conacul manastiresc de la Baneasa si sa nu observ ca de fapt convorbirile de supravietuire pe care le am cu prietenii sau colaboratorii mei sint strict imaginare, adica exact asa cum le descria Washington Post in interviul pe care mi l-a luat acum multi ani, in 2 martie 1986. Inchid ochii si calatoresc, inchid ochii si vad.
Cind stau la Paris, traversez Sena doua sau trei zile la rind, pina cind imi dau seama ca sint la Paris, ca riul pe care il traversez si pe care il vad mai bine inchizind ochii este Sena.
Ma simt stinjenit, mi-e putin rusine, dar reinventarea mea ca artist nu mi-a provocat nici o dificultate de adaptare, nici macar cind am aflat ca apartamentul meu din 8 bis rue de Saint-Hyacinthe era lipit de cel al lui Robespierre. Ascultam cu urechea lipita de zid, cind faceam un pas ii clampanea falca de moarte.
De ce nu am facut film in Franta? Pai, aveam eu timp sa prepar acel fabulos travaliu de rabdare si de culise, obligatorii in constructia oricarui proiect? Bineinteles ca nu am inchis taraba. Am virsta proiectelor mele neterminate.
Care este cea mai importanta dovada de recunoastere a operei dumneavoastra pe care ati primit-o de-a lungul intregii cariere?
Poate interviul lui Susan Sontag din Theater Heute din februarie 1977. La intrebarea Ce reprezentatii din ultimii ani v-au marcat?, Sontag a raspuns: „Spectacolul "Turandot" al lui Lucian Pintilie. Merce Cunningham. "The Ik" al lui Peter Brook. Montarea berlineza cu "Asteptindu-l pe Godot" a lui Beckett. Plisetskaya in "Bolero"-ul lui Ravel. Productia lui Strehler cu "Livada de visini"“.
Ce va atrage cel mai mult la ideea de carnaval? E un termen pe care l-ati folosit des atunci cind ati vorbit despre filmele dvs. si despre viziunea asupra Romaniei.
Carnavalul ma atrage, ma seduce ca una dintre cele mai riscante si provocatoare tentative de a parodia moartea. Ajung la sfirsitul vietii si, de cite ori bascalizez numele lui Dumnezeu, ma uit imediat cu teama in jurul meu, daca nu cumva sint prin preajma turnatori sau turnatoare care iau notite intr-un carnet de insemnari ascuns. Sint superstitios. Deloc religios. Cam jalnic, nu?
Terapia carnavalului este enorma, asa a fost inventat Cimitirul Vesel de la Sapinta – un decor nebun pentru carnavalul mortilor. Oamenii si-au dat seama si alcoolului vesel i-au adaugat Cimitirul Vesel, azi foarte vulgarizat, dar cu o inclinatie metafizica la origine absolut impresionanta. „Il n’y a rien de plus drole que le malheur.“ (Beckett)
Cind am pus in scena "Flatul fermecat" la Aix-en-Provence, m-a impresionat continutul noncarnavalesc al unei scrisori adresate de Mozart tatalui sau si mi-am dat seama ca nu este singura patrundere in moarte posibila: „Si cum moartea privind lucrurile in fata este telul real al vietii, m-am familiarizat atit de bine de citiva ani incoace cu aceasta adevarata si perfecta prietena a omului, incit imaginea ei, pe linga ca nu mai are nimic inspaimintator pentru mine, imi pare prin multe lucruri foarte linistitoare si consolatoare“.
Cu care dintre personajele din filmele dvs. ati empatizat cel mai mult si de ce? Care dintre ele considerati, astazi, ca va reprezinta cel mai tare?
Cu Mitica din "De ce trag clopotele, Mitica?". Imi mai ia din greutatea de pe umeri.
Ce anume din realitate va stimuleaza cel mai tare ca cineast?
Oglinzile. Fetele multiple ale realitatii, reflectate intr-o oglinda uriasa care este lacul.
Cum comentati faptul ca filmele dvs. au fost descrise ca fiind tragicomedii cu umor negru balcanic (care umor nu se traduce neaparat instantaneu in lume)?
Comentez asa. E o definitie foarte larga, mult prea larga, in care, intr-adevar, ca la un chef balcanic, intra toata lumea. Intra si Emir Kusturica care produce (cu exceptia primului sau film) un cinematograf pe care il detest. Intra si Dusˇan Makavejev, acest Godard sirbo-croat, cu un cinematograf pe care il ador. Intru si eu, daca binevoiti sa ma invitati. Intra si Michael Cacoyannis, cel mai vechi, melodramatic si sentimental dintre noi toti. Dar cine nu intra?
Deosebirile sint insa enorme, mult mai mari decit s-ar putea crede, incepind cu prima limba straina vorbita in afara de cea materna. Balcanismul nu e o unitate, ci o imensa disparitate explodata si rasexplodata, pe care definitiile clasice sint neputincioase in a-l mai defini, cuprinde si explica.
Ce le lipsesc filmelor adaptate dupa piese de teatru pentru a nu fi teatru filmat? Daca ati adapta azi pentru cinema unul dintre spectacolele pe care le-ati regizat de-a lungul anilor, care ar fi acesta si de ce?
Le lipsesc adaptatorii. Voi incerca, chiar in acest an cind voi face filmul Pescarusul dupa Cehov, sa explic ce inteleg eu prin adaptare. Cred ca se poate face altceva decit ce a facut Marco Bellocchio admirabil in "I pugni in tasca" multi ani in urma si in multe alte filme dupa aceea. In interiorul adaptarii mai e nevoie de inca o adaptare mai mica, de un mecanism suplimentar de functionare, exemplul cel mai stralucit fiind "Vanya on 42nd Street", un Cehov perfect al lui Louis Malle.
La urma urmei insa, exista in opera mea cinematografica si in aceasta retrospectiva "De ce trag clopotele, Mitica?". L-ati uitat deja? E un exemplu de cum percepe Pintilie conceptul adaptarii. Sa-l astepte cu filmul dupa "Pescarusul"... Vreti si un titlu pentru el? „Cehov si Sahalin“. Vreti si subiectul? Ca sa scape de plictiseala pe care o emanau femeile indragostite de el, Cehov fuge pe insula Sahalin, de unde povesteste o executie pe care nu a vazut-o niciodata.
Am remarcat referintele temporale, uneori foarte specifice, din titlurile citorva dintre filmele dvs.: "Duminica la ora 6", "O vara de neuitat", "Prea tirziu", "Dupa-amiaza unui tortionar". Mai mult: naratiunea din "Reconstituirea" se intinde pe (doar) 24 de ore, amplificind senzatia de timp real – lucru valabil azi si in anumite filme ale Noului Val, a caror actiune se intinde tot de-a lungul a 24 de ore. Altele marcheaza tot din titlu referinte temporale foarte precise: "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", "12:08 East of Bucharest", "Marti dupa Craciun", "Amintiri din Epoca de Aur", "Aurora" etc...)
Timpul este incarcat cu o valoare metaforica pe care o gasesc profund plicticoasa, dar si cu una metafizica, foarte stimulanta. Observatia este foarte interesanta. Nu vrei sa o discutam alta data?
Apropo de "Reconstituirea": este filmul-far al Noului Val, potrivit declaratiilor unora dintre cineastii lui reprezentativi. Cum va raportati dvs. la Noul Val? Pentru mine, filmele-far sint filmele lui Cristi Puiu si ale lui Corneliu Porumboiu. Dupa care urmeaza un sir de regizori excelenti.
Apropo de Timp: credeti ca ati ingropat definitiv trecutul prin filmele dvs. (cum splendid evoca scena cenusei ingropate la final in "Balanta")?
Problema nu e sa-l ingropam, ci sa nu-l dezgropam.
Emotionantul episod despre Chaplin la filmare e doar una dintre paginile de antologie din cartea dvs. de memorii "Bricabrac". Cu ce ginduri revizitati acest moment astazi, cind aveti aceeasi virsta cu Chaplin la momentul in care l-ati cunoscut?
Imi pare bine ca te-a emotionat momentul cu Chaplin. Pentru mine, cu cit sint mai indepartate, cu atit aceste amintiri sint mai emotionale, pentru ca intervine si imaginatia pe care trecerea timpului o amplifica. Ce stiu precis sint timiditatea si iritarea care cresteau in Chaplin, care presimtea ca filmul va fi un esec. Psihologic, ma recunosc in acest episod.
Una dintre replicile mele favorite (din "Balanta") spune: „Dintre noi doi nu poate iesi decit un geniu sau un nebun. Daca e normal, il omor cu mina mea“. Care este cea mai iritanta reprezentare a normalitatii pe care ati executa-o fara remuscari intr-un film?
Orice reprezentare a anormalitatii ridicata la rang de normalitate si acceptata ca atare (despre care vorbeste si "Balanta") e pasibila de executie. O sa-ti povestesc o scurta istorioara reala care contine o imagine formidabila: acum citiva ani, pe o cursa aeriana interna, trei popi in sutane calatoreau la business class, in vreme ce un inalt politician roman, recent si provizoriu degradat din pozitie, era la clasa economy, pierdut printre pasageri.
Sinteti la fel de exasperat si de furios si pe Romania de azi?
Mult mai. Dar trebuie sa marturisesc ca sint si foarte obosit.
a consemnat Mihai CHIRILOV
Bucuresti, februarie 2012
Ati facut zece lungmetraje intr-o cariera in film de aproape cinci decenii. Vi se pare mult, vi se pare putin sau credeti ca e o „balanta“ justa?
Ritmul meu genetic este acela de a face un film o data la doi ani. Semnalez cu o furie bine stapinita o datorie restanta de zece lungmetraje pe care cinematografia romaneasca o are fata de mine – zece filme care mi s-au furat cind am fost dat afara din cinematografie. Vreme de 20 de ani (1970 – 1990) mi s-a interzis sa mai fac filme in Romania.
In 1970 am fost denuntat impreuna cu un coleg al meu de a fi provocat aparitia unui „fenomen de antipatriotism in filmul romanesc“. Oricine stie in Romania ce a insemnat un asemenea denunt. O absenta de 20 de ani, de exemplu. Imaginati-va filmul "Balanta" aparind pe ecran cu 20 de ani mai devreme. Si toate filmele mele aparind cu 20 de ani mai devreme.
In acesti ani de absenta in care creatia mea si – de ce sa nu o spun de-a dreptul – supravietuirea mea s-au datorat unor tari atit de generoase ca Franta si SUA, i-am intilnit pe fratii mei de peregrinari universale, pe Andrei Serban si Liviu Ciulei. Cele mai grele clipe au fost momentele de reintoarcere in Romania.
Va intreb insa, la rindul meu: Stiti cite filme a facut in cei 20 de ani de suspendare a mea regizorul care m-a denuntat lui Ceausescu? In afara „filmului“ cu executia lui Ceausescu la care participase, sint 38 de filme. Repet intrebarea: Stiti cite filme a facut regizorul care l-a denuntat pe Pintilie lui Ceausescu? Raspunsul meu e mereu acelasi, invariabil. 38 de filme.
Cind ati inteles Romania mai bine, inainte sau dupa Revolutia din decembrie 1989?
Cind l-am vazut pe generalul Stanculescu (n. red. – general al Armatei Romane inainte de 1989, creditat drept artizanul procesului si executiei dictatorului Ceausescu) confectionind avioane de hirtie in asteptarea executiei lui Ceausescu.
Cind am vazut cum au fost „ciuruiti“ dictatorii. Cum a trecut apoi ciuruirea lor – din crima in vorbire legendara, apoi in argou, si preluata din zbor de seful statului cu imensul lui talent de presedinte jucator.
Cind am vazut tandretea care ii lega pe cei doi idioti.
Cind am constatat firescul cu care romanii au descoperit crima ca facind parte din natura lor. Era o Romanie fara compasiune, necunoscuta mie, cruda, mult mai aproape de Siria decit de Praterul vienez. Adica dupa 1989.
Cum v-ati reinventat ca artist odata cu exilul din Franta, cum a fost sa va duceti obsesiile in alta parte, si de ce nu ati facut film in Franta?
M-am intors la batrinete, dupa vagabondajul meu prin teatrele lumii, in casa de pe malul lacului Baneasa. Mi se intimpla sa nu ies cu lunile din conacul manastiresc de la Baneasa si sa nu observ ca de fapt convorbirile de supravietuire pe care le am cu prietenii sau colaboratorii mei sint strict imaginare, adica exact asa cum le descria Washington Post in interviul pe care mi l-a luat acum multi ani, in 2 martie 1986. Inchid ochii si calatoresc, inchid ochii si vad.
Cind stau la Paris, traversez Sena doua sau trei zile la rind, pina cind imi dau seama ca sint la Paris, ca riul pe care il traversez si pe care il vad mai bine inchizind ochii este Sena.
Ma simt stinjenit, mi-e putin rusine, dar reinventarea mea ca artist nu mi-a provocat nici o dificultate de adaptare, nici macar cind am aflat ca apartamentul meu din 8 bis rue de Saint-Hyacinthe era lipit de cel al lui Robespierre. Ascultam cu urechea lipita de zid, cind faceam un pas ii clampanea falca de moarte.
De ce nu am facut film in Franta? Pai, aveam eu timp sa prepar acel fabulos travaliu de rabdare si de culise, obligatorii in constructia oricarui proiect? Bineinteles ca nu am inchis taraba. Am virsta proiectelor mele neterminate.
Care este cea mai importanta dovada de recunoastere a operei dumneavoastra pe care ati primit-o de-a lungul intregii cariere?
Poate interviul lui Susan Sontag din Theater Heute din februarie 1977. La intrebarea Ce reprezentatii din ultimii ani v-au marcat?, Sontag a raspuns: „Spectacolul "Turandot" al lui Lucian Pintilie. Merce Cunningham. "The Ik" al lui Peter Brook. Montarea berlineza cu "Asteptindu-l pe Godot" a lui Beckett. Plisetskaya in "Bolero"-ul lui Ravel. Productia lui Strehler cu "Livada de visini"“.
Ce va atrage cel mai mult la ideea de carnaval? E un termen pe care l-ati folosit des atunci cind ati vorbit despre filmele dvs. si despre viziunea asupra Romaniei.
Carnavalul ma atrage, ma seduce ca una dintre cele mai riscante si provocatoare tentative de a parodia moartea. Ajung la sfirsitul vietii si, de cite ori bascalizez numele lui Dumnezeu, ma uit imediat cu teama in jurul meu, daca nu cumva sint prin preajma turnatori sau turnatoare care iau notite intr-un carnet de insemnari ascuns. Sint superstitios. Deloc religios. Cam jalnic, nu?
Terapia carnavalului este enorma, asa a fost inventat Cimitirul Vesel de la Sapinta – un decor nebun pentru carnavalul mortilor. Oamenii si-au dat seama si alcoolului vesel i-au adaugat Cimitirul Vesel, azi foarte vulgarizat, dar cu o inclinatie metafizica la origine absolut impresionanta. „Il n’y a rien de plus drole que le malheur.“ (Beckett)
Cind am pus in scena "Flatul fermecat" la Aix-en-Provence, m-a impresionat continutul noncarnavalesc al unei scrisori adresate de Mozart tatalui sau si mi-am dat seama ca nu este singura patrundere in moarte posibila: „Si cum moartea privind lucrurile in fata este telul real al vietii, m-am familiarizat atit de bine de citiva ani incoace cu aceasta adevarata si perfecta prietena a omului, incit imaginea ei, pe linga ca nu mai are nimic inspaimintator pentru mine, imi pare prin multe lucruri foarte linistitoare si consolatoare“.
Cu care dintre personajele din filmele dvs. ati empatizat cel mai mult si de ce? Care dintre ele considerati, astazi, ca va reprezinta cel mai tare?
Cu Mitica din "De ce trag clopotele, Mitica?". Imi mai ia din greutatea de pe umeri.
Ce anume din realitate va stimuleaza cel mai tare ca cineast?
Oglinzile. Fetele multiple ale realitatii, reflectate intr-o oglinda uriasa care este lacul.
Cum comentati faptul ca filmele dvs. au fost descrise ca fiind tragicomedii cu umor negru balcanic (care umor nu se traduce neaparat instantaneu in lume)?
Comentez asa. E o definitie foarte larga, mult prea larga, in care, intr-adevar, ca la un chef balcanic, intra toata lumea. Intra si Emir Kusturica care produce (cu exceptia primului sau film) un cinematograf pe care il detest. Intra si Dusˇan Makavejev, acest Godard sirbo-croat, cu un cinematograf pe care il ador. Intru si eu, daca binevoiti sa ma invitati. Intra si Michael Cacoyannis, cel mai vechi, melodramatic si sentimental dintre noi toti. Dar cine nu intra?
Deosebirile sint insa enorme, mult mai mari decit s-ar putea crede, incepind cu prima limba straina vorbita in afara de cea materna. Balcanismul nu e o unitate, ci o imensa disparitate explodata si rasexplodata, pe care definitiile clasice sint neputincioase in a-l mai defini, cuprinde si explica.
Ce le lipsesc filmelor adaptate dupa piese de teatru pentru a nu fi teatru filmat? Daca ati adapta azi pentru cinema unul dintre spectacolele pe care le-ati regizat de-a lungul anilor, care ar fi acesta si de ce?
Le lipsesc adaptatorii. Voi incerca, chiar in acest an cind voi face filmul Pescarusul dupa Cehov, sa explic ce inteleg eu prin adaptare. Cred ca se poate face altceva decit ce a facut Marco Bellocchio admirabil in "I pugni in tasca" multi ani in urma si in multe alte filme dupa aceea. In interiorul adaptarii mai e nevoie de inca o adaptare mai mica, de un mecanism suplimentar de functionare, exemplul cel mai stralucit fiind "Vanya on 42nd Street", un Cehov perfect al lui Louis Malle.
La urma urmei insa, exista in opera mea cinematografica si in aceasta retrospectiva "De ce trag clopotele, Mitica?". L-ati uitat deja? E un exemplu de cum percepe Pintilie conceptul adaptarii. Sa-l astepte cu filmul dupa "Pescarusul"... Vreti si un titlu pentru el? „Cehov si Sahalin“. Vreti si subiectul? Ca sa scape de plictiseala pe care o emanau femeile indragostite de el, Cehov fuge pe insula Sahalin, de unde povesteste o executie pe care nu a vazut-o niciodata.
Am remarcat referintele temporale, uneori foarte specifice, din titlurile citorva dintre filmele dvs.: "Duminica la ora 6", "O vara de neuitat", "Prea tirziu", "Dupa-amiaza unui tortionar". Mai mult: naratiunea din "Reconstituirea" se intinde pe (doar) 24 de ore, amplificind senzatia de timp real – lucru valabil azi si in anumite filme ale Noului Val, a caror actiune se intinde tot de-a lungul a 24 de ore. Altele marcheaza tot din titlu referinte temporale foarte precise: "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", "12:08 East of Bucharest", "Marti dupa Craciun", "Amintiri din Epoca de Aur", "Aurora" etc...)
Timpul este incarcat cu o valoare metaforica pe care o gasesc profund plicticoasa, dar si cu una metafizica, foarte stimulanta. Observatia este foarte interesanta. Nu vrei sa o discutam alta data?
Apropo de "Reconstituirea": este filmul-far al Noului Val, potrivit declaratiilor unora dintre cineastii lui reprezentativi. Cum va raportati dvs. la Noul Val? Pentru mine, filmele-far sint filmele lui Cristi Puiu si ale lui Corneliu Porumboiu. Dupa care urmeaza un sir de regizori excelenti.
Apropo de Timp: credeti ca ati ingropat definitiv trecutul prin filmele dvs. (cum splendid evoca scena cenusei ingropate la final in "Balanta")?
Problema nu e sa-l ingropam, ci sa nu-l dezgropam.
Emotionantul episod despre Chaplin la filmare e doar una dintre paginile de antologie din cartea dvs. de memorii "Bricabrac". Cu ce ginduri revizitati acest moment astazi, cind aveti aceeasi virsta cu Chaplin la momentul in care l-ati cunoscut?
Imi pare bine ca te-a emotionat momentul cu Chaplin. Pentru mine, cu cit sint mai indepartate, cu atit aceste amintiri sint mai emotionale, pentru ca intervine si imaginatia pe care trecerea timpului o amplifica. Ce stiu precis sint timiditatea si iritarea care cresteau in Chaplin, care presimtea ca filmul va fi un esec. Psihologic, ma recunosc in acest episod.
Una dintre replicile mele favorite (din "Balanta") spune: „Dintre noi doi nu poate iesi decit un geniu sau un nebun. Daca e normal, il omor cu mina mea“. Care este cea mai iritanta reprezentare a normalitatii pe care ati executa-o fara remuscari intr-un film?
Orice reprezentare a anormalitatii ridicata la rang de normalitate si acceptata ca atare (despre care vorbeste si "Balanta") e pasibila de executie. O sa-ti povestesc o scurta istorioara reala care contine o imagine formidabila: acum citiva ani, pe o cursa aeriana interna, trei popi in sutane calatoreau la business class, in vreme ce un inalt politician roman, recent si provizoriu degradat din pozitie, era la clasa economy, pierdut printre pasageri.
Sinteti la fel de exasperat si de furios si pe Romania de azi?
Mult mai. Dar trebuie sa marturisesc ca sint si foarte obosit.
a consemnat Mihai CHIRILOV
Bucuresti, februarie 2012
Foto: Mircea Cantor/ICRNY
Sursa:
No comments: