Copilaria mea a fost magica, cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Mama mea are tot meritul. Iar tata ocrotea tot ce era in jurul nostru. Craciunurile de la noi din casa – unul descris intr-unul din volumele semnate de Costache Olareanu – erau unice.
Intr-o perioada urata si neagra a tarii noastre, mama organiza niste Craciunuri de poveste. Facea jucariii de brad, ingerasi si cosulete de bomboane pentru colindatori, din hartie creponata si poleiala de la capacele de lapte si iaurt.
Cadourile noastre – ale mele si ale fratelui meu – impachetate in celofan colorat si legate cu funde erau insotite de scrisori de la Mos Craciun, pe o hartie pe care ea o spreia cu bronz si apoi scria cu tus indemnuri si sfaturi intelepte pentru noi care eram fermecati de tot ce vedeam, simteam, miroseam si traiam.
Mama m-a invatat sa ma bucur de cele mai mici si neinsemnate lucruri – o floare, un anotimp, un copac. Ei ii datoram noi perceperea vrajii, a magiei lucrurilor. Iar tatei, siguranta zilei de maine, mandria apartenentei de un nume atat de celebru si respectat.
Ce sfaturi din partea parintilor pastrati undeva, intr-un colt de suflet, cu sfintenie?
Mama ne spunea mereu cand eram mici, ca prefera sa planga alaturi de noi pentru ca am fost loviti, decat sa fim noi cei care lovesc. Multa vreme nu am inteles asta, avand in minte zicala romaneasca ce spune: „Mai bine sa planga ma-sa decat mama“.
Cand, tarziu, am inteles adancul acestor vorbe, mi-am dat inca o data seama de frumusetea sufletului mamei mele. Ea voia sa ne salveze sufletul in fata lui Dumnezeu, pentru ea numai asta conta.
Oameni care fac pe altii sa sufere aduna in suflet rautati si se murdaresc. Iar ea voia sa ne pastram sufletul curat, era, de fapt, singurul lucru care conta pentru ea… Simpla ei prezenta era deja un sfat.
No comments: