Tanarul “Iani” Cojar a dat examen la Conservatorul din Timisoara – numai ca a facut-o pe ascuns. A dat la “Actorie” – presedinte de juriu fiind marele actor Ion Aurel Maican. Si pentru ca pierde trenul spre Recas, in aceeasi seara da examen tot la Conservator, dar la “Regie de film” – avandu-l ca presedinte de juriu tot pe Ion Aurel Maican. Acest al doilea examen era, de fapt, un fel de preselectie pentru viitorii studenti ai “Institutului de Cinematografie”, Institut care tocmai se infiintase la Bucuresti… Admiterea asta nu a insemnat o mare incercare pentru tanarul care beneficia, inca de atunci, de o solida cultura umanista dobandita de la profesorii-calugari ai stralucitei scoli din Timisoara. Luand examenul “din primul foc”, el scrie acasa ca nu se mai intoarce. Si “trage” la Camin. Caminul se afla deasupra Teatrului Bulandra – Sala Izvor. Era vorba despre un dormitor urias, plasat la mansarda… Ca sa castige un ban, Iani Cojar, impreuna cu cativa colegi de camin, munceste noaptea, descarcand cartofi prin piete ori sortand fructe prin Gara Obor. Face si alte munci marunte, de care nu ii este defel rusine…
- Imi faceam astfel rost de bani de cantina, de camin… Ii mintisem pe parintii mei ca nu m-au primit la Medicina din “pricina”dosarului meu. Tata fusese negustor – si asta era o mare vina pe vremea aceea. Ei erau impotriva faptului ca eu “visam cai verzi pe pereti”, asa ca nu am dorit sa le cer nici un ban. Nici un fel de ajutor pentru ca sa-mi pot urma calea mult visata.
… Inca de la examenul de admitere, tanarul Cojar da cu ochii de fiinte exceptionale care au faurit coroana de glorie a scenei nationale: George Vraca, Aura Buzescu, Beate Fredanov, George Storin, Ion Manolescu. Decanul Institutului era pe atunci Dem Loghin… Si tot la Institutul de Teatru, tanarul Cojar il reintalneste pe mentorul sau – marele actor profesor Ion Aurel Maican, care avea sa moara curand…
- Ati avut antecedente artistice in familie, maestre? Hai sa vorbim un pic despre familia Dumneavoastra…
- Bunicii mei – nascuti si crescuti in Recas – au fost de nationalitate croata. Si eu sunt croat. Cojar e un nume croat. Tradus in romaneste inseamna… pielar. Accentul cade pe a. Asadar Cojàr… Cand a aflat bunica despre alegerea mea, a inceput sa planga in hohote… “Ioi, Ioțo draga, baiatul s-a dus sa se faca mascarici… clovn… “. Ioțo era numele de alint al tatalui meu, pe care-l chema Iosif… Pe bunicul din partea mamei mele – pe nume Stana – il chema Matei… Matei Iankulov… Tot croat. Tata era negustor, cum v-am spus. Avea pravalie cu de toate…
Abia dupa anul II, cand am capatat “bursa republicana”, au inceput sa ma respecte un pic ai mei… In familia noastra respectul pentru cel de alaturi functiona ca o lege sfanta. De altfel, respectul se manifesta nu numai fata de cei apropiati – ci si fata de co-nationali. Sa ma explic: Recasul este o comuna mare, “un centru de plasa”, cum se spunea pe atunci. Era impartit pe cartiere, foarte precis desenat. Si anume: satul croat, satul german – erau multi svabi acolo – satul unguresc… Iar centrul era romanesc. Si nimeni nu se certa cu nimeni. Nu existau niciun fel de conflicte inter-etnice. Asta pana la inceputul razboiului. E vorba de cel de Al Doilea Razboi Mondial. Atunci au inceput si vanzolelile politice. Au rasarit, ca din pamant, legionari, fascisti, cuzisti, horthysti. Ungurii cu Horthy, croatii, sarbii, cu Tito, nemtii – cu Hitler. Unii se inrolasera chiar in organizatia “Hitlerjungend”. Altii in S.A. – organizatie politica nazista – ba chiar unii s-au inrolat in armata germana… Biserica catolica a fost, in acel timp, “teatrul” unor confruntari violente… Din timpurile acelea tulburi am cateva amintiri care m-au marcat in mod deosebit. Una ar fi legata de premiera – la Timisoara – cu primul film color, dedicat victoriei hitleriste asupra Cehoslovaciei. Filmul se chema “Praga orasul de aur” si lansa o mare vedeta a acelei epoci – si anume pe Kristina Soderbaum… Stiu ca filmul a rulat si la Bucuresti la cinema “Patria”- pe atunci “Aro”- si lumea venea buluc sa-l vada, stand in sala cot la cot cu militari imbracati in uniforme nemtesti… Era in 1941… In euforia generala, traita de populatia germana, nemtii din Recas se imbarcau in carute trase de cai mascati, impodobiti cu flori de hartie: mergeau la Timisoara sa vada filmul cu pricina… Si tot cu caruta si tot ca sa vada filmul mergea la Timisoara si fanfara din Recas. In fanfara aia canta si “Nea Zipp” al “meu”, cel care in orchestra noastra canta la “fliegerhorn”… Si-acum a doua amintire: dupa doar cativa ani, refacand acelasi drum, cam aceiasi nemti erau incarcati de catre rusi, cu mic, cu mare, in camioane Studebaker, ca, “deportabili in Uniunea Sovietica”, in Donbass, la scos carbune… Da, erau cam aceeasi oameni. Lipseau doar cei care murisera pe frontul antisovietic. Au fost adunati in lagarul de la Timisoara – un lagar de 20.000 de oameni – din toate satele care imprejmuiau orasul. Tot ce era “suflare nemteasca” intre 16 si 65 de ani… Au luat, bineinteles, si femei, au ramas copii sugari fara mame. Cand in comuna s-a zvonit ca recasenii pleaca spre Rusia cu un tren plin de nemti – de svabi – lumea s-a ingrozit. Imaginati-va un tren de o suta de vagoane, tras de trei locomotive, un tren compus din vagoane de marfa – “bou-vagon” cum se spunea – cu ferestre mititele, cu gratii dese prin care abia daca patrundea lumina si un fir de aer. Trenul se tara cu greu prin valea aceea lunga si larga,
peste care se inalta comuna Recas… Se tara sub ochii inspaimantati ai recasenilor ramasi acasa, adunati pe o coama de deal ca sa priveasca acest tren al mortii… M-am repezit si eu acolo… Si imaginati-va ca dintr-unul din acele vagoane nenorocite venea spre noi un cantec… Era cantat la “fliegerhorn”. Fliegernornul lui nea Zipp. Venea spre noi cantecul pe care il canta de obicei la incheierea balului la care fusesem tocmiti… Era ca un mars… Il asculta, inmarmurita, toata populatia insirata pe deal – croati, romani, unguri, sarbi – toti recasenii veniti sa-i petreaca, spre viitorul incert si dusmanos, pe consatenii lor deportati… “Die schönen Tagen sind am Ende”- “Zilele frumoase se sfarsesc”… asa canta fliegerhornul lui nea Zipp.
Cariera mea are mare legatura cu tot ce v-am povestit pana acum. Mai exact – pentru mine un text, o piesa, are echivalente in toate limbile pe care le cunosc. Fiecare dintre aceste vorbiri imi sugereaza nuante in plus – atunci cand ma gandesc la un personaj, la evolutia unei situatii dramatice… Chiar si contextul pe care urmeaza sa-l sugereze pe scena apare imbogatit intr-un fel cu tot ce am acumulat in acea zona de “Turn-Babel-mirific” in care mi-am petrecut copilaria.
Ion Cojar
Sursa:
Silvia Kerim – “Amintirea ca un parfum… “
No comments: