(...) la admiterea propriu-zisa eram inscrisi 300 de candidati. Era o lume halucinanta pentru mine. In primul rand Bucurestiul, apoi toti “artistii candidati”, dar mai ales saracia mea care ma complexa in cel mai inalt grad. Eram in tenisi, cu un pantalon curat, dar pe alocuri carpit si fara nici un leu. Credeam totusi in steaua mea cea buna si am dat examenul. Comisia era impresionanta: doamna Marieta Sadova, maestrul George Vraca, doamna Sandina Stan si Ana Barcan, Dinu Negreanu si Wilfried Ott, Marcel Anghelescu si celebra profesoara de miscare scenica Szuzana Badian.
Asa deveneam, in septembrie 1952, student la Institutul de Arta Cinematografica Bucuresti.
–Perioada in care v-ati facut studiile teatrale la Bucuresti a fost o perioada destul de dificila. Cum era Bucurestiul anilor saizeci si cum erau studentii acelor ani?
–Despre studentie sau perioada in care am facut studiile s-ar putea spune multe. Bucurestiul, in primul rand, era cel pe care mi-l doream si mi-l amintesc si astazi, desi il cunosc si pe cel care s-a dezvoltat si modernizat ulterior. Bucurestiul era frumos si curat, era ramas, aproape ca cel dinainte de razboi, in perimetrul sau central – acolo unde, de fapt, existam si-mi duceam viata la institut, la camin, la biblioteci si muzee sau in salile de spectacol.
Dar era saracie, oamenii traiau in lipsuri. Inca mai erau cartele cu puncte pe care puteai cumpara haine si paine. Re-forma monetara din 1952 adusese o stabilizare a leului dar salariile, in general veniturile oamenilor, erau foarte modeste. Noroc de mine ca aveam bursa, ceea ce insemna caminul si cantina asigurate. Pentru ca era bursa de merit, mai primeam si 35 de lei pe luna pentru nevoi personale. Acasa, parintii erau, de asemenea, saraci. Tata era miner, iar mama casnica.
Nu aveam haine si vroiam sa renunt la studii. Am vorbit cu Vitanidis si el a intervenit la rectorat de unde am primit 800 de lei. Erau doua salarii de actor debutant. Mi-am cumparat haine iar tata mi-a trimis un loden – primul din viata mea. A urmat insa o nenorocire. In ianuarie 1953, in plina sesiune, tata a murit in urma unei operatii de ocluzie intestinala. Am intrerupt sesiunea si am venit in Sasar unde locuiam si l-am inmormantat. Ramasesem numai cu mama si nu stiam ce hotarare sa iau. Mama m-a indemnat sa ma intorc la Bucuresti, iar dansa (ma cutremur si astazi amintindu-mi) s-a angajat la Exploatarea Miniera Nistru ca vagonetar subteran, ca sa poata sa-mi trimita cativa lei pe luna pentru necesitatile mele de student.
Prin urmare m-am intors la Institut si mi-am dat toate restantele ramanand bursier. Incepeam sa-mi deschid ochii. Desi colegii imi spuneau “taranul”, eu nu ma suparam. Imi petreceam timpul in biblioteci si prin muzee. Caietele mele de conspecte treceau pe la majoritatea colegilor din camin, unde erau copiate si, uneori, profesorii zambeau binevoitori si ingaduitori apreciind ca cel putin caietele mele erau copiate si de colegii care nu facusera conspecte.
Nu e un titlu de lauda si toti colegii mei imi sunt si astazi prieteni minunati si amintirile noastre raman crampeie din viata noastra.
Trebuie sa fac o precizare si o distinctie clara: pana in anul 1954, cand terminam anul II, am fost student al Institutului de Arta Cinematografica, iar din 1954, in urma unei hotarari guvernamentale de unificare a Institutului de Teatru din Bucuresti cu Institutul de Cinematografie Bucuresti si cu cel de teatru din Cluj se infiinta Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Caragiale” Bucuresti. Din 1954, si multi ani dupa aceea, actorii spuneau simplu: „am fost student la I.A.T.C.”
Daca ar fi sa vorbesc despre cum erau studentii anilor cincizeci, ar trebui sa spun ca erau, in primul rand prieteni buni, prieteni adevarati. Ne imparteam ce aveam si nu am nici o amintire ca vreunul dintre noi ar fi furat, ar fi fost nedrept cu celalalt sau ar fi dorit sa-i ia locul. Eram precum fratii. Asa il numesc astazi pe cel care mi-a ramas cel mai bun prieten – regizorul Dan Puican - si asa ii pot numi, si dupa moarte, pe Silviu Stanculescu sau Silvia Popovici. Si, in egala masura, pe Nicolae Praida, Flavia Buref sau Victoria Dobre Timon. Am trait o perioada de cumplite lipsuri, de cumplite frustrari si ne-am regasit maturi, fiind responsabili in teatre de munca noastra – ca prieteni si frati adevarati. Este cel mai frumos fior al amintirilor din studentia mea.
Sursa: aici
No comments: