Picture Background

Friday, May 27, 2016

Gheorghe Dinica - In cautarea busolei

Clasa, cu profesoara Dina Cocea in mijloc.

La aniversarea a 40 de ani de la absolvire a promotiei de actori 1961, unul dintre ei, Alexandru Lazar, scria intr-o prezentare despre colegul sau Gheorghe Dinica: “El este peste noi toti cu zece capete. Capete de balaur, pe care n-a reusit nimeni sa i le taie. Si cand ma gandesc ca Gigi era mereu “trantit” la examenele de admitere… N-am reusit sa aflu niciodata misterul. Moni, Fintesteanu, Loghin au gresit tot asa cum a gresit si Nottara – in tinerete – cu Ion Manolescu, Ion Sarbul, Ion Manu”. Cum adica? A dat de trei ori examen de admitere si a cazut? Unde au fost proniile, pe care tocmai le-am laudat? Moni Ghelerter, Ion Fintesteanu, G. Dem Loghin n-au vazut ce au sesizat ochii scrutatori ai Dinei Cocea? Uite ca nu… Nu-mi place,nu credeam ca o sa introduc, la numai cateva randuri, un amendament la isprava sublima a gratiilor dintre stele, dar daca asta e realitatea, o luam in seama si o consemnam ca atare. N-a pomenit-o nici Dinica in putinele interviuri acordate, semn ca nu i-a dat importanta si n-a avut pentru el o conotatie asa-zis dramatica. Trecem, asadar, si noi peste triplul episod si intram cu Gigi… cum ii spuneau colegii… pe portile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din bulevardul Schitu Magureanu nr. 1.

Cati au intrat cu el, in 1957, cine mai stie, dar stim cati au terminat in 1961: 55. Cifra record, am spune, egalata in 1994, dar depasita in 1963 de promotia cu 62 de absolventi.

Avea 23 de ani, o experienta de artist amator de vreo 6-7 ani, care i-a inlesnit acomodarea cu spatiul conventional de iluzii si cu prezenta, pentru altii inhibanta, a publicului din sala. “Ca artist amator am jucat foarte mult – ii spunea el lui Valentin Silvestru, intr-o convorbire a acestuia cu alti trei actori din generatii diferite, Stefan Ciubotarasu, Dina Cocea, Toma Caragiu. M-am familiarizat cu scena, am dobandit priceperea de a gandi asupra fenomenului artistic, de a intelege rosturile spectacolului”. Adica primele elemente care dau consistenta unei participari la actul interpretativ care, pe langa propria expresie a fizionomiei create, care, impune si o integrare in expresia teatrala de ansamblu, care inseamna o suma de relatii. Fizice, psihologice, rationale. Cu talent si intuitie, se pot armoniza; cu studiu si aprofundare se pot construi. “Institutul a ocazionat ivirea catorva linii directoare in haosul de impresii, aspiratii scenice. M-a invatat sa-mi organizez munca, sa descopar structura interioara a rolului si, totodata, sa percep unitatea spectacolului”. Ei, asta e ceva mai mult. Organizarea muncii, inseamna dirijarea eforturilor pe etape bine proportionate de pregatire, ca intensitate si cunoastere; structura interioara a rolului e un segment care nu se dezvaluie din replici, ci, de cele mai multe ori, din tacerile dintre replici, cand le cauti, le discerni sau nu mai ai nimic de spus si aparent nu esti acolo; unitatea spectacolului e altceva decat simpla intelegere a rostului sau, a mesajului, daca expresia n-ar fi fost depreciata de o prea indelungata folosinta propagandistica, e stil si esenta estetica, mai greu de perceput fara o pregatire temeinica.
-          Cine v-a fost profesor? intreaba, in convorbirea citata, criticul Valentin Silvestru.
Si Gheorghe Dinica raspunde:
-          Spre norocul meu, artista emerita Dina Cocea. Folosind o solida metoda teoretica, de studiu, ne invata mai ales sa gandim si sa capatam idei. Asistentul, regizorul Ion Cojar, staruia asupra amanuntului in munca la rol, pe cand profesoara avea viziunea de ansamblu. Au format impreuna un foarte interesant cuplu pedagogic.

Retinem stimularea gandirii, ca orientare prioritara in metoda pedagogica aplicata la clasa si staruinta asupra detaliului, de ton, de gest, de miscare in compunerea unui rol. As adauga si a privirii, daca as stii ca expresia ochilor poate fi studiata si determinata intr-un fel la cursurile de actorie, in afara de cateva indicatii sumare pentru anumite momente, gen “privesti cu groaza, cu bucurie, cu duiosie sau mirare”. Dar banuiesc ca jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente si inexpresive de care am avut parte in multe spectacole intr-o jumatate de secol, cand ma intrebam chiar daca persoana invesmantata elegant si ceremonios acolo e aievea in haine sau ar trebui sa fie. Sigur, asta e un dar de la natura, il ai sau nu-l ai si fiinte deosebite te atrag cu privirea ca un magnet, in sensul celor spuse de Caragiale la prima intalnire cu tanarul Eminescu – “niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. (“In Nirvana”). Eroul meu ne pironea cu privirea vreo douazeci de minute in “Tache, Ianke si Cadar”, cum am spus, fara sa spuna nimic si fara sa aiba nimic de facut, dar privirea aceea intensa se fixa cu ceva asupra noastra, nelamurit si tainic, ce incercam sa citim, sa descifram, pentru ca era clar ca personajul sau stia mai multe decat se rostea si ne transmitea asta. Daca l-as intreba ce, ar spune “ei, nimica, priveam”. Da, dar cu o intensitate anume, cum spunea tot Caragiale, care sa se potriveasca cu expresia si sa atraga atentia. N-are importanta cum o numim, fiecare identifica ceva posibil, mai mult sau mai putin adevarat, corespunzator cu faptul, important e ca ne capteaza atentia catre un mesaj necunoscut, un mister al universului spiritual care poate fi nedefinit, dar tocmai prin asta demn de interes.

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Histrion de cursa lunga – GHEORGHE DINICA” 


No comments: