"Plosnita" de Vladimir Maiakovski

Dem Radulescu, Mihai Fotino

Primavara anului 1982. La Teatrul National se repeta „Plosnita“ de Vladimir Maiakovski. Piesa era regizata de Horea Popescu, pe atunci director adjunct al teatrului. Dintr-un raport strict secret, datat 23 aprilie 1982, reiese ca ofiterul de securitate care asista mai mult sau mai putin conspirat la repetitii era foarte atent la „soparlele“ din replicile actorilor, care aveau conotatii culinare. 

In prim plan Gheorghe Dinica si Dem Radulescu

Asadar, in tabloul 5, in scena se aduce sunca la masa, iar actrita Cristina Bugeanu are urmatoarea replica: „Dar unde mai gasiti porc, cine mai gaseste azi porc?“ 

Multi dintre dumneavoastra probabil ca veti ramane nedumeriti. Ei bine, aflati ca Securitatea incerca sa cenzureze respectiva replica fiindca anticipa rumoarea si comentariile din sala. Tarasenia cu porcul care nu se mai gasea in galantare era chiar o chestiune de siguranta nationala pentru politia politica. In Romania acelor ani, criza alimentara devenise din ce in ce mai greu de suportat. Din acest motiv, replica actritei a fost interpretata de catre securist ca un atac la sistemul comunist, chiar daca „Plosnita“ fusese scrisa tot de catre un comunist, exact in urma cu 53 de ani. Dezamagit de sistem, Maiakovski s-a si sinucis chiar la un an dupa ce a scris aceasta piesa de teatru. Dar, sa revenim. Cristina Bugeanu mai spunea si alta replica „dusmanoasa“ la adresa regimului comunist, prompt consemnata in raport. Era vorba despre o comparatie intre produsele statului (scrumbii) si cele ale particularilor, din care spectatorii intelegeau ca marfa celor din urma e superioara, replica incheindu-se asa: „O sa ma bage in mormant puterea sovietica!“ Ei bine, dupa cum vedeti, aluziile necorespunzatoare la economia centralizata a statului totalitar, facute chiar si intr-o piesa de teatru, ajungeau intotdeauna „unde trebuie“, dupa cum se spunea in epoca.

Rolul lui Dinica nu cadra cu «realitatile socialiste»

Replicile lui Gheorghe Dinica din aceeasi piesa de teatru dadeau si mai mari dureri de cap baiatului cu ochi albastri care monitoriza repetitiile. Asa ca ofiterul se straduia sa fie cat mai coerent in raportul sau, pentru ca sefii sa inteleaga ca nu-i bine faptul ca atunci cand actorul se referea la greutatile construirii socialismului si spunea „poporul de rand“ arata spre un grup de „lautari (tigani) aflati la nunta“. Mai ales ca, nota agentul, Dinica li se adresa tiganilor cu replica: „Hai, tara, hai, popor!“, ceea ce nu cadra cu „realitatile socialiste“, pentru ca lumea cea noua doar nu se construia cu lautari, ci cu tarani si muncitori. Insa marele actor mai avea si alte „pacate“. Dupa ce „isi termina interventiile muzicale“, aflam din acelasi document, actorul, cu o sticla in mana, din care mai trage cate o dusca, ii invita pe lautari sa cante cu el, spunand: „Ma bucur de toate binefacerile culturii de tip nou“. Modul in care Dinica isi rostea replicile, tragand din cand in cand la masea – atitudine care pare ca-l scotea din sarite pe securist -, precum si toata interpretarea rolului, aprecia tot securistul nostru in raportul din 23 aprile 1982, „pot crea ilaritate si aluzii printre spectatori“. In concluzie, scria agentul, Dinica „depasise textul piesei“. Cu alte cuvinte, „soparlele“ actorului aduceau mari prejudicii regimului comunist. Si nu doar replicile lui Dinica deranjau, ci si ale actorului Radu Gheorghe, care intruchipa „reprezentantul puterii“. In opinia vigilentului securist, nu era firesc ca acesta sa fie „un decazut si betiv, gangav, batjocorindu-se astfel omul politic care-l reprezinta“. Greu de comentat. Asta era epoca. Spunem doar ca autorul notei habar nu avea ca insusi Maiakovski a scris aceasta piesa tocmai pentru ca era dezamagit de comunism. Oricum, nota e antologica. Parca-l vad pe marele actor Gheorghe Dinica facand praf regimul cu doar doua vorbe. Iar sistemul tocmai de asta se temea ca dracul de tamaie. De vorbe. De adevarul din spatele lor. Spus chiar si indirect. In acea perioada, nici un spectacol, o piesa de teatru in cazul nostru, nu putea avea premiera daca nu trecea de cenzura. Dar uite cum inainte ca activistii sa-si spuna cuvantul, securistii intocmeau rapoarte in privinta puritatii ideologice a spectacolului.

Gigi Dinica si Dem Radulescu, capii rautatilor

Agentul avea obiectii si in privinta actorului Alfred Demetriu. In „Plosnita“, el juca rolul unui popa care, cantand pe nas, facea reclama cartilor pornografice, iar cand venea militia, spunea ca il vinde pe Marx. Mare ofensa adusa parintelui comunismului! Asa ca si aceasta atitudine „necorespunzatoare“ a fost consemnata de vigilentul securist. Dar mai ales faptul ca montarea de la National continea „replici sau cuvinte ce contravin sensurilor piesei scrise de autor, ce frizeaza vulgarul, avand chiar gesturi obscene, unele dintre ele adaugate pe parcursul repetitiilor de catre regizor sau la recomandarea unor actori interpreti in piesa, peste textul adaptat si aprobat“. In opinia securistului responsabil cu „Plosnita“, capii rautatilor erau Gigi Dinica si Dem Radulescu. Daca raportul despre „Plosnita“ poate fi inteles, tinand cont de faptul ca rolul Securitatii era sa inabuse din fasa orice forma de exprimare libera, o alta nota, ce-l privea pe actorul Alfred Demetriu, arata stupiditatea sistemului. Documentul este, poate, o raritate chiar si pentru un serviciu secret comunist. Nu se referea la „Plosnita“, ci la „O scrisoare pierduta“ de I.L. Caragiale. Din respectiva nota, intocmita la 26 noiembrie 1982, aflam ca actorul venise la unul dintre spectacole cam afumat. Asa ca a iesit un scandal de pomina pentru ca asistentul de regie si regizorul de culise i-au cerut lui Demetriu sa nu intre pe scena. In final, suparat pe viata, acesta din urma ar fi injurat pe toata lumea. Documentul este totusi ambiguu. Nu putem afla cu exactitate daca actorul chiar a jucat „in stare de ebrietate“, cum afirma ofiterul de securitate. Cert e ca, in conformitate cu documentul, Demetriu mai venise baut bine la cel putin trei reprezentatii ale „Scrisorii pierdute“, influentand buna desfasurare a actelor trei si patru. E greu de facut totusi o legatura intre spriturile lui Demetriu si siguranta nationala, oricat ne-am stradui.

Radu Beligan nu i-a dat satisfactie agentului

Ca aceasta din urma nota nu putea avea nici o insemnatate pentru un serviciu secret, oricat de vigilent s-ar fi straduit sa fie acesta, e cert. Chestiunea putea fi disciplinara si privea teatrul. Raportarea despre Demetriu arata doar un exces de zel demn de o cauza mai buna. Ce remarcam insa e dezamagirea securistului care a intocmit nota. Omul era chiar indignat atunci cand a redactat-o. Si asta pentru ca Radu Beligan, directorul de atunci al Teatrului National, caruia evident i se adusese la cunostinta toata povestea, nu l-a sanctionat pe actor. Ba chiar a spus calm: „Nu am ce-i face“. Replica nu a scapat vigilentului securist, fiind de asemenea consemnata prompt in nota despre actor. Insa e clar ca agentul muncise degeaba, daca maestrul Beligan minimaliza atitudinea lui Alfred Demetriu, catalogata drept scandaloasa in notele Securitatii.

(Documentele la care am facut referire se gasesc in Arhivele SRI, Fond D, dosar 11.155, vol. 13, f. 134-135, respectiv Fond D, dosar 11.155, vol. 10. f. 328) 

Sursa text: http://www.confidentialpress.ro/?p=78

Sursa foto 1 si 2: 

Amza Saceanu:

 "Fata vazuta si nevazuta a teatrului" 

 "Teatrul ca lume"