In tinerete credeai ca nici de frica nu te-ai face actor.
Veneam din Rahova, un cartier muncitoresc, unde – chiar daca traiam amestecati cu golanii, derbedeii si tiganii – existau niste norme foarte severe in ceea ce priveste tinuta: “Uite-l p-ala cu barba; uite-l p-ala cu cioc; uite-l p-ala cum umbla cu haina aia a lui…; uite-o p-aia cu palarie”. Am vazut la I.A.T.C., cu ocazia vizitei medicale, pentru examenul la Medicina, exact tipologia neacceptata de mahalaua noastra. In jurnalul pe care il tineam pe atunci, mi-am notat: “Azi am fost la o facultate unde n-as dori sa calc in viata mea. Am intalnit niste oameni de care n-as vrea sa fiu inconjurat”. Se pare ca scrisesem cu pacat, pentru ca, in anul urmator, soarta m-a dus chiar in acel loc, printre acei oameni.
Te-ai prezentat pur si simplu, fara nici un fel de pregatire? Doar ci “experienta artistica” de la “Sportul”?
Comisia in fata careia m-am prezentat era alcatuita din maestrii Ion Fintesteanu, Costache Antoniu, Ion Sahighian, Alexandru Finti. Dar eu aveam in capul meu o groaza de motive ca sa fiu sigur de mine. In primul rand, ca-l interpretasem, la brigada, pe tovarasul Moise, persoana importanta in cooperativa; in al doilea rand, pentru ca ma pregatise un regizor de la Teatrul Tineretului, Nicolae Maxim, si aveam in repertoriu doua piese de rezistenta: “Boul si vitelul” si “Pasaportul sovietic”; in al treilea rand, pentru ca ma prezentasem cat se poate de ingrijit imbracat: o haina scurta, de-a lui tata; o camasa cu guler mare, pantaloni foarte stramti, sosete “sing-sing”, cu dungulite verticale, pantofi cu talpa groasa de cauciuc, facuta dintr-o anvelopa. Eram inalt si desirat, cu o creasta de cocos a la Elvis Presley – tunsoarea moderna de atunci. Aratam foarte bine, dupa parerea mea.
E drept, n-ar fi stricat sa am si-o cravata. Dar jurasem sa nu mai pun niciodata asa ceva in urma unui incident petrecut la o “Joie a Tineretului”, la Uzina “Vulcan”: pe atunci se purta – era o adevarata nebunie! – celebra sapca “Banica”, sapca muncitoreasca, in opt colturi. Pentru ocazii speciale, cum erau balurile astea de la “Vulcan”, tata imi croise si o sapca moderna, cu cozoroc lung, italian. In ziua aceea, despre care iti povestesc, tata mi-a dat si o cravata: sa ma prezint asa cum se cuvine. La intrare, doi tineri mi-au barat drumul: “Mai, tovarase, unde intri?”. “Pai, zic, aici.” “Pai, asa intri?” “Pai, cum adica asa?” “Pai cu cravata si cu sapca de capitalist? Asa nu intri, tovarase!”. Si mi-au taiat, cu foarfecele, si cravata, si cozorocul italian! De-atunci n-am mai purtat niciodata cravata.
Imi inchipui cum aratai in fata comisiei, cu sosete “sing-sing”si creasta de cocos…
Am inceput, la proba de ricitare, cu fabula “Boul si vitelul” de Grigore Alexandrescu. Ma asteptam sa provoc rasul, sau macar zambetul – pentru ca era o fabula, nu? Numai ca maestrii aceia se tot foiau in scaune, parca iritati, se uitau intrebatori unii la altii, de parca si-ar fi zis: ce-i cu asta? Mie asa mi s-a parut. Si cand am terminat si ultima strofa (“Boierule, zise, asteapta afara/ Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu./ - Cine? a mea ruda? mergi de-l da pe scara./ N-am astfel de rude, si nici voi sa-l stiu.”), m-apucase asa o jale… Ma simteam exact ca vitelul ala, asteptand sa fiu dat afara pe scari.
Vad ca esti emotionat!
Pai , cum nu! Am continuat cu “Pasaportul sovietic” al lui Maiakovski. Era o sansa sa ma reabilitez. Se cuvenea, imi ziceam, sa asculte cu atentie si seriozitate un astfel de poem grav, scris de un poet sovietic. Il recitam raspicat, din tot sufletul. Cei din comisie au inceput sa se distreze. La final, cand strigam, “Sunt cetatean al Uniunii Sovietice! Am pasaport sovietic!”, radeau cu lacrimi, sa lesine de ras, nu alta! Nu vedeam nimic de ras, mai ales ca, la acele vorbe, scoteam din buzunarul de la spate, o brosura cu coperta rosie, o carte C.F.R., pe care o fluturam pe sub nasul examinatorilor: “Am pasaport sovietic!”. A fost un dezastru. M-as fi ascuns si-n gaura de sarpe. M-au chemat, insa, inapoi si le-am mai spus, amarat, o poezie de Breslasu, ceva cu “patria mea”. M-am dus direct acasa, in Rahova. Resemnat. “N-o sa ajung niciodata intr-o facultate” - imi ziceam. Ma vedeam iar calculator de salarii la Cooperativa “Sportul”.
Si s-a intamplat… o minune!
Dupa cateva zile, un coleg de admitere m-a anuntat ca am reusit. Am incremenit. Aveam un leu (mama imi dadea zilnic un leu, pentru tramvai, dus si intors, dar eu mergeam pe jos si-mi cumparam cu leul asta opt “Carpati”), mi-am luat tigari si, pentru prima data in viata – si ultima oara – am facut blatul. Am urcat in tramvaiul 7 si-am ajuns la Schitu Magureanu. Lume multa, agitatie. Erau o mie si ceva de candidati la I.A.T.C., pe doar 60-70 de locuri. Unii dadusera examen aici pentru a opta oara. Am ajuns in fata, ma uitam pe liste – nu stiu de ce mi se lipise privirea la prima jumatate – si nu era acolo nici un Iordache. “Asta si-a batut joc de mine!”. Si-mi venea sa plang. Il aud, dintr-o data, tot pe prietenul asta al meu: “Ai intrat, uite-aici!” - si-mi arata cu degetul coada listei. Era chiar numele meu: Iordache Stefan. Incheiam plutonul. Cand a aflat, tata a chemat doi lautari. Chiuia si canta de unul singur in curte. Trasese un furtun de la vecini si se stropea cu apa pe cap de fericire. Asa m-a sarbatorit tata in ziua aceea.
Stefan Iordache
Ludmila Patlanjoglu – “Regele Scamator Stefan Iordache”
No comments: