David Esrig - Amintiri...

Mircea Constantinescu si Gheorghe Dinica

Dupa consacrarea mea la revista Teatrul ca o noua tanara speranta a regiei romanesti, Radu Beligan mi-a incredintat sarcina de onoare de a pune in scena obolul Teatrului de Comedie la acel festival international de teatru, menit sa-l serbeze pe Caragiale la 50 de ani (ce coincidenta!) de la moartea sa. La lectura piesei lui Mircea Stefanescu „Procesul domnului Caragiale”, scrisa pare-se la comanda teatrului pentru acest eveniment, am simtit deodata crispari in coltul buzelor provocate de atata zambit, de atata buna voie. In fata unui text atat de simpatic -superficial, ingradit in limitele unei atmosfere atat de simpatica, m-am simtit deodata de-a dreptul amenintat de atata lejeritate, de altfel sarbatorita de intregul Bucuresti.

In putinul timp care imi ramanea pana la intrarea in repetitii, am incercat sa gasesc fermenti mai acizi care sa taie farmecul comod al propriului meu spectacol cu „Mi se pare romantic” montat anterior. Si i-am gasit!
Primul, Jules Cazaban, acel mare actor sarcastic, cu un humor taios, o inteligenta agresiva care, culmea culmilor, arata Caragiale leit - aidoma celui mai celebru portret al marelui scriitor. Beligan nu m-a crezut. Disperat, l-am luat de mana pe Jules Cazaban (el insusi neincrezator in aceasta asemanare), l-am dus la sala de machiaj a Teatrului National, unde celebrul machior Romanita s-a uitat scurt la portretul lui Caragiale pe care-l aveam la mine, a cautat printre mustatile insiruite pe un raft, a ales una, i-a lipit-o sub nas lui Cazaban care privindu-se in oglinda a izbucnit in ras: „Nu-e-de-cre-zut!”

L-am urcat pe Jules Cazaban cu mustata cu tot intr-un taxi si l-am dus in biroul lui Beligan, care, la vederea lui „Caragiale”, s-a ridicat lent de pe tronul directorial, l-a privit lung, a izbucnit si el in ras: „Nu-se-poa-te!” In clipa urmatoare dupa pupaturi mirosind a mastic intre cei doi maestrii, Jules Cazaban a devenit titularul rolului lui Caragiale.

Al doilea, un necunoscut pre numele sau Gheorghe Dinica. Il cunoscusem lucrand cu el un personaj grotesc din spectacolul ansamblat de Iani Cojar dupa „Poemul lui Octombrie” la Institutul de Teatru. Ne-am inteles din capul locului si din cateva vorbe am schitat cu el o figura de balci de o modernitate nu prea cunoscuta la acea vreme in teatrul bucurestean. M-am rugat de Beligan sa-l pot distribui... el l-a privit cu atentie si mi l-a aprobat pe loc in rolul ticalosului de Caion.

Am inceput lucrul nervos, primisem doar douasprezece zile pentru un spectacol de peste o ora si jumatate. Primele incercari de a stiliza grotesc o scena dulceaga mi-au fost domolite cu multa prietenie de Jules Cazaban, care m-a rugat sa ma linistesc, aveam doar o distributie cu Radu Beligan, Stefan Ciubotarasu, Nicolae Gardescu, Mircea Septilici, Amza Pellea, Mircea Balaban, Mitica Savu, Titica Rucareanu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, toti experimentati interpreti de Caragiale...”etc., etc.“. M-am stapanit pana la pauza de pranz, cand l-am intrebat pe Gigi daca e dispus sa lucreze cu mine la noapte o scena din spectacol. Am repetat toata noaptea, Dinica
dormea oricum intr-o cabina, neavand inca la aceea data un domiciliu propriu. Am lucrat cu mare placere o scena total nebuna, am pus-o la punct pana la ultimul detaliu si ne-am hotarat s-o jucam fara niciun avertisment la repetitia de dimineata.

A doua zi dupa cinci minute, Cazaban se opreste si se intoarce spre mine: „Dodi ce-i asta?”... „Mestere - am raspuns eu - cred ca e teatru!” Pauza... Dupa o clipa Cazaban se intoarce spre ilustra distributie si zambind continua... „ne-au facut-o! Batraneilor, trebuie sa ne cam suflecam manecile!” Dinica a riscat mult. Era primul lui rol adevarat dupa debutul sau la Teatrul Mic in figuratia spectacolului „Pigulete plus cinci fete” de H. Nicolaide, iar la Comedie nu era inca angajat definitiv! Din aceea clipa am devenit prieteni pe viata.

A iesit un spectacol laudat care a depasit caracterul pur omagial pentru care fusese conceput. La premiera, in timpul unui atac mai abitir a lui Dinica-Caion contra lui Caragiale, o femeie in varsta a sarit de pe scaun si l-a afurisit pe acest Caion blasfemator dupa care, speriata de propriul ei curaj, s-a potolit si s-a reasezat. Dupa spectacol am evocat cu Gigi amuzati pasajul. Am mai ras un pic a doua zi dupa care am uitat episodul. Nu si tovarasa Constanta Craciun, Ministrul Culturii la acea vreme, care era destul de temuta pentru dogmatismul ei obtuz. O saptamana mai tarziu am fost invitat in biroul ei la Casa Scanteii. M-a felicitat pentru spectacol si mi-a marturisit ca a surprins-o izbucnirea indignata a acelei femei in varsta pentru ca ea fusese convinsa ca un teatru modern, stilizat, nerealist e doar un formalism gaunos care nu misca pe nimeni.

Davis Esrig

Sursa:

Album "50 Teatrul de Comedie"