 |
| Aura Buzescu |
La scurta vreme dupa premiera cu “Rapsodia tiganilor” sunt chemat de urgenta la cabinetul directorului, unde, la indicatia regizorului mi se da dispozitia sa intru numai cu cateva repetitii in rolul George Devear din piesa lui Arthur Miller “Toti fiii mei”… Era pentru prima oara cand, intr-un rol de mare importanta, trebuia sa intru pe nepusa-masa… si in compania cui? A Aurei Buzescu, a lui Gh. Calboreanu si a lui Iulian Necsulescu. Trei mari – da, da, Iulian Nesculescu era o mare vedeta la ora aceea – Aura Buzescu si Calboresnu au fost si au ramas “monstri sacri”. Ce spaima, ce teroare, cu atat mai mult cu cat Aura Buzescu a avut intotdeauna reputatia unei actrite pedante, pretentioase si necrutatoare in scena…
Miracolul s-a produa abia in scena… Eram bine pregatit, aspectul cerut tanarului George Devear il aveam; dorinta de afirmare intr-un rol dificil, exista!... Scena cu Calboreanu era o scena discursiva si “a iesit”, la aparitia Aurei Buzescu, la privirea metalica a ochilor ei protejati de stralucirea unor “lentile de contact” proaspat confectionate la Paris, ar fi trebuit sa fiu de lemn, ca sa nu devin cineva pe scena. In clipa in care glasul ei (Doamne, cata perfectiune in sunete!) mi se adresa cu primul “George” incarcat de sensuri, in care privirea ei ma fixa, un climat magnetic se desfasura, se strecura in mine cu o uluitoare forta si-mi dadea talent, da, da, ma facea sa am talent. Ochii mi se umpleau de lacrimi, muschii imi vibrau, ma incarcam de o autentica sensibilitate, textul iesea din mine stralucitor, ca dintr-o baie de untdelemn, usor, fara eforturi. Cu ajutorul Aurei Buzescu si al lui Gh. Calboreanu, descopeream eu, incepatorul, bucuria de a juca teatru… Acel mare moment de elevatie, in care fiinta fizica dispare pentru a fi inlocuita de fiinta artistica… Scena cu Necsulescu – scena urmatoare – propulsata tot de magnetismul Aurei Buzescu, care se instalase putin si in mine – o scena grea, care solicita o grava descarcare nervoasa – a fost subliniata de ropotele de aplauze ale publicului care umplea sala la refuz. Vazand-o pe Aura Buzescu in acea seara, ba nu, simtind-o pe Aura Buzescu in acea seara, am realizat ca in fond talentul poate fi, cum spuneau unii, 99% transpiratie si doar 1% inspiratie, dar mai presus de toate, teatrul este personalitate si magnetism. Multumesc, Doamna Buzescu!
Mihai Berechet – “9 caiete albastre”
No comments: