Radu Beligan - Dar Birlic (...) nu m-a crezut.

Grigore Vasiliu-Birlic

L-am vazut pe Grigore Vasiliu-Birlic la spital, pe patul de suferinta, putin inainte de a pieri. Fata, tot mai putina, capatase culoarea humei, iar ochii aveau o stralucire stinsa. Neputand accepta prezentul, convertise trecutul si viitorul in prezente: evoca ostenit amintiri, incropea vagi proiecte. L-am incurajat, jucandu-i cat am putut mai bine comedia optimismului. Dar Birlic, care era un actor innascut, care ghicea din instinct toate trucurile meseriei, care stia sa planga fara lacrimi, starnind hazul publicului, nu m-a crezut. S-a marginit sa-mi multumeasca pentru reprezentatie, reintorcandu-se in spaimele sale, recazand in directia propriei lui singuratati. Putin dupa aceea, sub efectele maladiei, a vrut sa creada si sa accepte iluzia. S-a agatat de minciunile pe care i le spusesem, le-a asociat cu cele ofetite de cei apropiati lui, pandind o presupusa si imposibila ameliorare.
Cand acest profesionist al veseliei, care ne facea sa radem ca nimeni altul de naivitatea, de stupiditatea, de marginirea ori de nostalgiile nelecuite ale omului ne-a parasit, am avut sentimentul ca unele dintre chipurile sub care ni s-a infatisat tuturora – bucuria – vor ramane totdeauna legate pentru mine de obrazul acela concentrat asupra chinului, istovit de durere.

Radu Beligan – “Intre acte”