 |
| Marieta Deculescu |
Nu cred ca am o amintire mai stranie, mai delicata, decat „rochia Monei intr-o lumina albastra, in noapte”. Eram prea mica sa-nteleg lucrurile cu adevarat, dar nu pot sa scriu fara emotie despre ce mi s-a intamplat in acea seara la teatru.
Emotia ma doborase. Plangeam in hohote pentru ca intelesesem, ma intalnisem cu „Eternul feminin” atat de cantat de poeti! Mona, Marietta Deculescu, era o splendida aratare. Visam sa fiu mai repede mare, sa fiu ca ea, cuceritoare, fermecatoare, misterioasa. Peste ani, cand eram ceva mai mare, am vazut-o in „Masina de scris” a lui Cocteau, in Solange, in regia lui Al. Finti.
Si pe urma n-a mai aparut. Dar intr-o pauza de filmare, cand alergam pe culoarele de la la spitalul dnei Aslan, cineva m-a strigat. Erau doua doamne mici de statura, cu ochelari, care zambeau.
– Eu sunt Marieta Deculescu.
Nu recunosteam nimic. O cercetam tulburata, sa vad unde s-a ascuns femeia misterioasa care m-a facut sa inteleg misterul feminin al teatrului. Eram uimita ca stie cine sunt si mi-a venit din nou sa plang.
Dupa acea zi, vorbeam cu ea foarte des la telefon. Nu se mai arata lumii. Voia sa ramana neclintita in personajul ei, de femeie iubita. Nu i-a placut sa joace bunici, matusi, ipochimene. A furat inimile indragostite si de aceea n-a mai reaparut cu parul alb in ochii spectatorilor indragostiti de ea. Imi placea sa vorbesc cu ea la telefon. Vocea ei venea din alta lume. „Vocea umana” a lui Cocteau. O oboseala metafizica ii invaluia glasul, facandu-l pe cel care era la capatul firului sa fie tulburat si sa nu poata inchide telefonul.
Rodica Mandache
Sursa:
No comments: