 |
| Valeria Gagialov, Stefan Mihailescu Braila si Aura Buzescu |
"Regele moare" de Eugen Ionescu
Regia: Moni Ghelerter
Teatrul National "I. L. Caragiale", 1965
S-ar zice ca “Regele moare” n-a fost scrisa de Eugen Ionescu. in adevar, in aceasta piesa (deloc comedie — fie ea si tragica) nu mai exista nici urma din polemica directa ori indirecta cu teatrul de tip aristotelic, au disparut elementele de absurd formal si exemplele de ilogism saritor in ochi. Nu mai este acea nervozitate care-l facea altadata pe scriitor sa fringa lanci. Unde sint jocurile de cuvinte, calambururile, cliseele vocabularului tocit, unde este acea „tragedie a limbajului" din “Cintareata cheala”.Totul apare in piesa de o simplitate traditionala, vrednica de teatrul clasic : unitate de loc, de timp, de actiune. Iar cit priveste „tragedia limbajului", o alta tragedie, infinit mai zguduitoare, se petrece in fata noastra : moartea unui om. Cine este acest om ? Este Berenger. Pe Berenger l-am cunoscut, mai intii, in “Ucigas fara simbrie”. Era un om care punea la inima problemele cetatii, dornic sa le rezolve, dar dezarmat, neputincios sa se opuna raului. Nu e nimic de facut, parea el a ne spune. L-am intilnit apoi in “Rinocerii” sub infatisarea unui functionar oarecare, un intelectual obosit, plictisit de o munca pe care o facea in sila ; ostenit de viata, socotea ca este „anormal sa traiesti" — dar, in fata invaziei rinocerilor, se decisese sa nu capituleze. L-am revazut, mai tirziu, in “Pieton al aerulu”, unde, intors dintr-o calatorie prin spatiile celeste, ne spunea ca nici acolo „nu e nimic". Acum asistam la moartea lui Berenger, a unui Berenger care nu se mai preda lesne ucigasului, care a uitat ca e „anormal sa traiesti", care nu mai e atit de senin in constatarea ca „nu e nimic". Ceva este, ne spune de asta data Berenger. Este moartea. Este viata.
In “Regele moare”, Berenger are virsta umanitatii. E un om bun ? E un om rau ? E si bun, e si rau. A inventat roata, a scris “Hamlet”, a povestit razboiul Troiei, a creat racheta cosmica. Dar si-a persecutat adversarii, s-a comportat despotic si egoist, i-a chinuit pe cei din preajma. A iubit oare pe cineva ? Nu. Ceea ce a iubit a fost puterea, a fost dragostea, a fost persoana sa augusta. Sufletul lui n-a fost decit constiinta unui corp fericit. Nu e deloc pur, nu e deloc nevinovat Berenger, si totusi, cine l-ar putea acuza ? Culpele lui sint ale noastre, ale tuturor. Si apoi, sa nu uitam ca fiinta aceasta nu e un amanunt al lumii intre atitea altele, iar veleitatile sale nu sint mizere. Cine ar putea omite geniul si energia cu care si-a marcat ascensiunea ? Si totusi, regele Berenger I va muri. Dar de ce este Berenger un rege in aceasta piesa ? Ne-o aminteste Pascal : fiindca orice om care piere e un rege ce scapa din miini sceptrul unei puteri efemere.
Cind cortina se ridica, agonia lui Berenger a inceput, iar nelinistea are un chip si un nume. Dupa simptome alarmante intelegem ca sfirsitul e aproape, ca sfirsitul e inevitabil. Mersul astrelor pe cer nu mai are limpezimea si armonia de altadata. In ordinea anotimpurilor s-au petrecut modificari tulburatoare, regatul se restringe si se inchirceste, vazind cu ochii, cutremurele sapa din adinc un sol fara vitalitate, lumina coboara in trepte si un amurg sumbru, decrepit, invaluie scena. Moartea este noua in -aceasta seara — ne spune scriitorul, chiar din prima clipa —, si nimic nu e mai vechi decit spaima in fata ei. (Recunoastem indata, aici, una din obsesiile fundamentale ale lui Eugen Ionescu, care nota inca in 1934 : „Mi-e teama... Nu e nimic in mine care vrea sa accepte moartea".)
Alaturi de Berenger se afla mica sa curte : prima sotie — regina Margareta, batrina, lucida, nemiloasa si avind, mai mult decit toti ceilalti, constiinta finalului implacabil ; cea de a doua sotie — regina Maria, tinara, frumoasa, crezind ca imposibilul poate fi evitat, sau in orice caz ca e mai bine sa-l tainuiesti si sa te minti ; medicul, guardul si fata din casa. Ezitind intre luciditate si amagire, intre clarviziune si iluzie, Berenger face inconjurul vietii pe care a trait-o si constata ca se afla singur, fata in fata cu spaima sa. Intre ceasul sumbru al mortii si trecutul, dintr-o data foarte indepartat, s-au interpus regrete, nostalgii, remuscari, sperante si, mai ales, nelinisti, temeri, terori. In universul lui Berenger e noapte, iar cerul care se bolteste deasupra lui e constelat de fatalitate. Toate reperele ii scapa. Unde este centrul lumii ? El este aici, intre degetele acestui om disperat, care se agata de o iluzie si se agita spasmodic ? Da, e aici, ne spune scriitorul. Si omul trebuie repus in prezenta dramei sale fundamentale, smuls din starea de indiferenta, de distractie, de divertisment, care-i ingaduie sa uite ceea ce nu se poate uita : moartea pecetluind precaritatea conditiei umane. Nu incape indoiala ca Eugen Ionescu a ramas credincios propriilor sale convingeri, si a reluat decantind tema fundamentala a intregii sale literaturi.
Putem accepta un asemenea punct de vedere ? Evident, nu. Putem socoti moartea ultimul dintre adevaruri ? Hotarit, nu. Nimeni nu se poate sustrage jocului de-a v-ati ascunselea, si nimeni nu poate crede ca moartea e altfel in cimpiile Indiei, intr-o capitala apuseana, ori in pustiurile Africii. Si totusi, mediul, societatea, clasa nu sint simple elemente ale unei vieti psihice. In felul cum intimpini moartea se citeste o intreaga conceptie asupra vietii. Cea a lui Eugen Ionescu e a unui om suspendat intre doua viduri, refuzind o consolare bigot-religioasa, dar neacceptind nici credinta in puterea actiunii si a ratiunii omenesti.
“Regele moare” e un cosmar. E cosmarul lui Eugen Ionescu. Dar e si o depasire a mortii, e o purificare, e o asceza. Iar Berenger nu mai e un clovn, sau — daca vreti — este un clovn patetic, iar drama sa este relatata cu o fervoare abia ascunsa.
Paradoxal, acest triumf contra vointei de a trai cu orice pret, aceasta reconsiderare a tuturor valorilor existentei din perspectiva mortii, aceasta trecere de la iluzie la resemnare si de la abandon la intelepciune, aceasta suprema impacare se insotesc la Eugen Ionescu cu un poem inchinat miracolului vietii, bucuriei de a fi. (Nu e un accident, e o premeditare. „Trebuie sa merg atit de mult, atit de departe spre nord incit sa ma pomenesc in sud" — scrie, cu multi ani in urma, E. Ionescu.) Aici se afla contradictia inevitabila si necesara a piesei. In adevar, viata nu apare ca un carnaval stupid proiectat pe fundalul eternitatii. Oamenilor nu li se mai reproseaza, ca in “Scaunele”, de a fi niste mediocritati incapabile sa articuleze un inceput de idee intr-o propozitie coerenta. Eugen Ionescu poate spune de o suta de ori ca oamenii nu comunica unii cu ceilalti, ca nici nu au ce-si spune, ca viata e un mecanism sumar cu resorturile uzate. In fata mortii, el face elogiul vietii. Si o face cu mijloacele unui mare si vrajit poet. A unui poet care spunea inca in urma cu treizeci de ani : „frumosul nu poate fi realizat decit prin impresia de lucruri vechi vazute pentru prima oara, prin sentimentul fatalitatii si ireparabilului". Rareori s-a auzit in dramaturgia apuseana din ultimii ani o voce mai sincer indragostita de lume, un glas atit de emotionant, ori de cite ori evoca magia existentei. Faptele simple de viata, luinina zilei, caldura soarelui, planta urcind din pamint, trecerea zilelor, cotidianul — toate se inalta cu niste elanuri ale materiei, cu o plinatate senzoriala, cu o vigoare neasteptata. Nici un cliseu, nici o convenienta, nici o obisnuinta nu ne mai impiedica sa ne bucuram de ele.
Un scriitor scria odata ca moartea nu poate fi imaginata, pentru ca ea este absenta de imagini. Eugen Ionescu s-a incumetat sa ne demonstreze contrariul. In aceasta piesa, ideea devine imagine concreta. Literatura cunoaste nenumarati scriitori care au vorbit despre ultimele clipe ale unor personaje, dar numai citiva au cutezat sa faca din moarte unicul subiect al operei lor (Lev Tolstoi : “Moartea lui Ivan Ilici”, Th. Mann : “Moartea la Venetia”). Meritul lui Eugen Ionescu este cu atit mai mare cu cit avem de-a face cu o piesa de teatru, cu cit totul se petrece in fata noastra.
"Regele moare" s-a reprezentat la Paris (regia : Jacques Mauclair, decoruri : Jacques Noel) si cronicile au fost rezervate ; la Dusseldorf, unde piesa a desteptat, in seara premierei, ostilitatea unui public furios ca Eugen Ionescu si-a renegat „antiteatrul" sau; la Londra, unde criticii au vazut in piesa o alegorie medievala, vrednica de geniul lui Shakespeare. Spectacolele au fost foarte diferite, regizorii oscilind intre vechea maniera de joc a pieselor lui Eugen Ionescu (adica bufonada tragica) si maniera simbolica.
Pe scena Teatrului National, “Regele moare” ne este infatisat de Moni Ghelerter intr-un stil direct, mergindu-se spre traire, spre realism. E desigur de discutat daca aceasta interpretare ramine cea mai adecvata pentru un teatru simbolic. Dar trebuie sa spunem ca dezbaterea in jurul modalitatii celei mai pregnante de a-l juca pe Eugen Ionescu se poarta de multi ani de zile si in multe tari. Si se stie ca numeroase spectacole reiau — in virtutea unei experiente cistigate — modalitatea impusa de Theatre de la Huchette. Iata insa ca “Foamea si setea” se reprezinta la Comedia Franceza si e de presupus ca interpretarea va fi academica, pentru ca e greu de crezut ca o echipa obisnuita sa joace teatru clasic in stil clasic poate sa apeleze, de pe o zi pe alta, la mijloace reinnoite de expresie scenica.
Spectacolul Teatrului National „I. L. Caragiale" se inscrie pe aceasta linie generala de cautari a unui stil nou pentru o noua dramaturgie. Solutia propusa de regizor apare, la prima vedere, drept cea mai comoda, dar in realitate este indrazneata. A-l juca pe Eugen Ionescu ca pe un clasic si nu ca pe un scriitor de avangarda constituie un act temerar. Te pindeste primejdia incolorului, palidului. Rezultatele sint cum nu se poate mai interesante si e in reprezentatie un sunet de autenticitate si de adevar, care, nu numai o data, infioara publicul si-l capteaza. Prin intermediul acestei interpretari, valorile exceptionale ale textului sint transmise cu o sobrietate grava, care exclude artificiul si extravaganta, lasind sa se vada simplitatea si forta acestei piese elementare si transparente. Dar, chiar in cadrul unei asemenea viziuni, spectacolul ar fi cistigat, daca ar fi fost pus un accent mai puternic pe latura plastica, pe miscare, pe sugestie vizuala, daca ne-ar fi facut sa vedem mai clar „idei" si daca ritmul lui ar fi fost mai viu si mai diferentiat.
Oricum, a reusi sa retii, vreme de doua ore — fara nici o pauza —, atentia unei sali si sa faci sa treaca prin ea fulgerul unei emotii covirsitoare (cind stim foarte bine ca soarele, ca si moartea, nu pot fi privite mult timp in fata) nu e un merit oarecare al regizorului ! Iata ceea ce se cheama, in adevar, permeabilitate la sensuri si eticheta a riscului.
La aceasta reusita, scenograful Paul Bortnovschi a adus o contributie hotaritoare. El a imaginat un decor de o originalitate rafinata: trei pereti purtind urmele unei glorii defuncte, acum unindu-se greu intre ei, plini de fisuri, mincati de o boala secreta care le-a alterat stralucirea de odinioara si i-a prefacut intr-un pamintiu murdar. Din ce sint facuti acesti pereti ? Din piatra ? Din lut ? Nu. Din hirtie, si fosnetul ei strident si neputincios il auzim distinct in final.
Spectacolul a prilejuit interpretilor, si in primul rind Aurei Buzescu, creatii iesite din comun. In regina Margareta, Aura Buzescu a fost o flacara rece, luminind, neclintit si sever, drumul unui om care moare. Vom pastra mult timp in amintire vocea ei raspicata, prin care trecea un curent de gheata sau poate torid (uneori frigul poate produce aceeasi senzatie ca si caldura), privirea aceea fixa, concentrata, cu sclipiri intunecate, de otel.
Pe Maria a interpretat-o Valeria Gagealov, sugerindu-ne ce inseamna strigatul de revolta, de neputinta, al unei iubiri dezarmate, elanul retezat, gingasia indurerata si care nu gaseste resurse in fata implacabilului. Si ne-a placut tocmai faptul ca actrita mima o incredere nesigura, un fals optimism.
In rolul Julietei — rol foarte important, pentru ca prin acest personaj se face cunoscut in piesa punctul de vedere al celor neluati in seama si care, din pricina muncii istovitoare, nu au vreme sa ia in seama viata —, Eliza Plopeanu a avut simplitate si vigoare, a fost expresia convingatoare a bunului-simt, a robustetii morale.
Mihailescu-Braila a fost Berenger. L-am aplaudat de nenumarate ori pe acest actor care are un extraordinar simt al comicului, incit nu mai e nevoie sa spunem cit de interesati am fost de felul cum va interpreta un altfel de personaj decit cele jucate pina acum. El a reusit sa exprime mai bine explozia in afara a lui Berenger si mai putin bine rasucirile sale launtrice, sa ilustreze mai bine ceea ce e ridicol in acest erou si mai putin bine ceea ce e maret, sa sugereze mai bine o vitalitate in declin si mai putin bine momentele de transfigurare, de tacere coplesita si vizionara. Iata si de ce personalitatea lui Berenger apare uneori in spectacol lipsita de una din dimensiunile ei esentiale.
Desfacindu-si bratele cu gesturi largi si protocolare, invaluindu-si ignoranta si neputinta intr-un aer doct, profesional, interpretul Medicului (N. Brancomir) si-a creionat cu precizje personajul. C. Rautchi, in rolul Guardului, a fost exact ce trebuia sa fie, adica un comentator neutru al unor evenimente care nu-l privesc si pe care le anunta fara nici un fior, cu acceasi egala indiferenta.
B. Elvin
Sursa:
Revista TEATRUL
ianuarie 1966
No comments: