Birlic - De mic, hâtru mare

S-a nascut „soltic“. Din copilarie, pentru o sotie, îsi dadea camasa de pe el. Riscând admonestarile, rigorile, toate urechelile… Vesel, ca un zbârnel care nu înceteaza sa se învârta, sugea din reusita poznelor, o hrana a lui, de nebanuita satisfactie. Îi scânteiau ochii, pisicheri, ca banutii sclipitori din cositele codanelor, la hora. Apucarea pe câmpi si pe festa l-a stapânit de mic, cascat la tot ce e de râs, gâlgâit si tonic.

Moldova dinainte de 1916. Falticenii urca patriarhal pe ponoare. Strada Mare, întesata de dughene, unde gasesti fitil de lampa, pepeni murati, sare, gaz, scrumbii, roscove si alte „delicateturi“. La cofetaria „Baciu“, în camera din fund, se joaca biliard. Si la capatul strazii, clopotnita de la „Adormirea“ tine cerul sa nu cada în târg. Într-o parte, Somuzul, unda racoroasa vara, ghetusca fermecata iarna. Si în sus, pometurile Radasenilor, cu trilurile privighetorilor, din floare-n floare, ca pe timpul Catihetilor, lui Paval Ciubotariu, lui mos Bodrânga, cel cu fluierul…

Pe urmele lor face ochi, în ziua Unirii a anului 1905, Grigorita, al doilea copil al comerciantului Nicolae Vasiliu si al Smarandei, nascuta Monacu.

De mic, hâtru mare.

Se ascunde în podul cu fân, când dascalul Malinescu, de la scoala „Alexandru Ioan Cuza“, vine sa-l înscrie în clasa întâi primara…

Ajuns printre elevii gimnaziului „Alecu Donici“, transformat mai târziu în liceul „Nicu Gane“, la întrebarea profesorului de serviciu:

– Unde este lista de absente? replica-i vine intempestiva:

– La Starea Civila, la Primarie.

Marindu-se, este surprins de director jucând biliard, în a doua camera a cofetariei. Ochii iesiti din orbite sagetându-l asupra faptului, reintra râzând în normal, la argumentul gasit:

– Am intrat sa iau o prajitura…

Taria târgului: iarna reuniuni cu dans; vara, Somuzul. Racorit, dând cu tifla zadufului, Grigorita se întoarna de la iaz, cu izmenele înnodate în carne, sa nu piarda, pe crac în jos, provizia de raci si pesti aurii, ce se zbat sa iasa la unda…

Vorbele dragastoase ale mamei, pentru baltaretul imediat, despuiat, încurajeaza râsetele celorlalti frati si surori, zilnic în admiratie de comicariile împelitatului.

Scoala mixta. Colegele lui, dintr-a 7-a, sunt, hotarât, domnisoare.

Vin la scoala elegante, cu palarii de pai, cu crena si leton. Ochita în cuier în timpul orei, palaria cu cele mai multe podoabe este, în recreatie, rulata pe coridor – precum cercul – pâna e facuta ferfenita… Parinte cald, si de recidivist, Nicolae Vasiliu, nu e la prima palarie pe care o plateste…

De luat, bacalaureatul, l-a luat. La Bacau. Apoi, cu banii, destui, pe care tatal ii daduse la rugamintile mamei, cumpara ce gaseste mai scump si mai elegant prin magazine. Un costum în dungi, pantofi de lac, cravata, manusi albe glace, palarie de pai, baston. Salvat din uniforma azvârlita în valiza, înnoit ca un ginere, descinde la Falticeni.

Seful garii se mira foarte:

– Vasiliu, ai si învatat, sa faci nodul la cravata?

– Nu se vede?… Ca dumneavoastra!

Bastonul proaspatului bacalaureat e învârtit mai departe, cu doua degete, ca la music-hall.

La intrarea pe Strada Mare, fostul pedagog, îl înfrunta:

– Ce, ma, te-ai îmbracat de teatru?…

– Nu, de parastas!

Acasa, aparitia ferches vestimentara a celui stiut în uniforma nauceste, în hohote, întreaga familie…

Parintii s-au vorbit. Au cumpanit. Hotarasc ca Grigorita sa urmeze dreptul.

Astfel ajunge la Cernauti. Se înscrie la facultate si locuieste la camin.

Dar, din prima zi, îl ia in primire un câine, mare cât un vitel, de care nu poate scapa… Îl fugareste pe strazi. Nimereste sa se refugieze într-o macelarie… Dulaul îl asteapta pe trotuar. Ca sa scape, îi cumpara niste maruntaie, i le da si o rupe la fuga…

Animalul ramâne sa se ospateze, dar a doua zi îl redescopera. Pâna la urma devin buni prieteni.

Cheltuitor, facând praf banii de-acasa, la foame, tras de Jules Cazaban, prietenul de la Falticeni, intra figurant la Teatrul National. În acelasi timp, îsi încearca sansa si la Conservator. Se petrece ceva de pomina! Directorul Zirra, prezidentul comisiei de examinare, care este bâlbâit, îi semnaleaza ca n-are nici un rost sa încerce sa se faca actor, deoarece n-are dictie.

Neîntrevazând sa mai poata îndulci respingerea definitiva, pricajitul candidat replica prompt:

– Ga-ga-gasiti do-do-dom-nule di-di-rector ca n-am dic-ti-ti-une?… Da… dar du-du-dumneavoastra?…

Ramâne, anonim, neispravit, în figuratie. Cu ochi langurosi, sclav, se pasioneaza de Pufy Neumann. Directoratul profesorului Berariu. Victor Ion Popa pregateste celebra piesa a lui Sudermann „Stane de piatra“, cu Ovid Bradescu în rolul principal.

Spectacolul este trâmbitat ca evenimentul stagiunii, teatrul scontând un triumf. Având nevoie de figuratie, încercatul regizor îl pune pe tânarul Vasiliu, bineînteles fara nici o vorba, sa întruchipeze un zidar, care împreuna cu altii participa la puternicul final al renumitei drame.

Seara premierei. Tot ce are orasul mai simandicos. Piesa decurge splendid, penetrant, cucerind rasuflarile. Pâna la aparitia falticineanului, „studinte în drept“. De la intrare, obligat sa se îngrozeasca, sa fie sincer, convingator, transfiguratul, o face atât de aparte, cu asa belsug de grimase si suculent haz, ca nu numai întreaga sala, ci si toti din scena izbucnesc în hohote de râs…

Premiera ajunge în pivnita. Finalul stricat al universalei drame naste un mare comic, Grigore Vasiliu-Birlic, sa ilustreze vreme de peste patru decenii, scenele noastre.

Gaby MICHAILESCU