Nu m-am intrebat niciodata pentru ce joc. M-am urcat oare pe
scena pentru ca simteam ca de pe promontoriul acela de scanduri voi putea fi
auzit mai bine ? Pentru ca acolo “sus” deveneam, superior parterului ? Pentru
ca doream, pur si simplu, sa-mi castig painea intr-o meserie mai aleasa ?
Pentru ca nu ma impacam cu familia si cautam totusi una ? Daca incerc sa
examinez actul meu de optiune pentru teatru ma indepartez tot mai mult de anii
vietii constiente. Eram inca un copil cand profesiunea de actor a prins sa ma
farmece si-mi amintesc cu cata voluptate jucam rolul tatalui si al bunicului,
ironizand o severitate si o bunatate excesiva. Mimandu-i aveam sentimental ca m-am
eliberat de tutela lor, ca deveneam in ciuda varstei – autonom. Presupun ca
aceasta independent ape care mi-o procura teatrul a fost unul din resorturile
deciziei mele de mai tarziu. De mic mi-a placut, apoi, schimbarea. Si ce poate
fi mai fascinant decat sa-ti schimbi pielea si sa intri in alta personalitate ?
E cea mai completa, cea mai neprevazuta, cea mai senzationala dintre calatorii.
Calatoria nu e in jurul lumii ci inlauntrul oamenilor. Cand am devenit
adolescent si m-am despartit de copilul din mine, am incercat in toate felurile
sa-l retin. Presupun ca asa m-am obisnuit sa fiu mereu altul ramanand mereu
acelasi. Jocul plin de primejdii al omului matur care incearca sa
permanentizeze adolescenta a constituit, cred, o a treia etapa in hotararea de
a face teatru: scena imi oferea prilejul nesperat de a reveni pe niste taramuri
pe care – fizic –la parasisem de mult. (Predilectia pentru rolurile de
adolescenti a venit, poate, de aici). Mult mai incolo, am interpretat tot felul
de personaje pe care le simteam vietuind odata cu mine, care ma nelinisteau,
care ma tulburau si de a caror prezenta voiam sa ma eliberez.
Dar toate acestea sunt supozitii tardive. Nu m-am intrebat
niciodata pentru ce joc. Am jucat si joc.
Radu Beligan – "Pretexte si subtexte"
Sursa foto: Album aniversar "Radu Beligan 90"
No comments: