Marcela Rusu

De Marcela Rusu am aflat prima oara destul de tarziu. Eram, cred, prin anul doi cand Moni (Ghelerter) ne-a povestit despre ea, nevasta-sa, ma rog, fosta lui nevasta care era, spunea Moni, o femeie apriga, nu-i treceau multi pe dinainte, iar lui, cand se aratase si el intr-o zi mai otarat, i-a spus-o sec, asa, ca sa nu mai incapa alte vorbe:

- Moni, ia sezi tu pe coaiele tale!

A ras grozav Moni, in felul lui special, cu mainile indoite din coate, flendurind din palme si cu toata fata plina de riduri de fericire. Asa era Moni cand radea, o adevarata poveste, te puteai uita la el la nesfarsit.

Ne-a dus in seara aceea la Teatrul National sa o vedem pe Marcela Rusu si am ramas cu gura cascata, caci asa ceva nu mai vazusem;

era ceva cu totul straniu, avea o rostire de un teatralism desuet, dar cu o ardere interioara atat de profunda incat aveai realmente senzatia ca te sufoci de atata patima.

Ciudat cum nu ne putem da seama din prima ce se poate intampla cu noi in viitor!

De unde sa stiu eu ca Marcela avea sa joace un rol atat de important in viata mea peste numai cativa ani!

(...)

Intr-o zi apare o distributie noua si ma minunez sa ma gasesc acolo – si inca un rol bun:  "Filumena Marturano", pus in scena de Sanda Manu, cu  Marcela Rusu si Radu Beligan. Eu urma sa-l joc pe Michele, cel de-al treilea copil al Filumenei. Repetitiile au fost  o adevarata demonstratie de cum  trebuie sa se faca teatru profesionist. Marcela mai ales, dar si Beligan, stiau textul de la prima intalnire, chestie pe care n-o mai vazusem inainte. Foarte repede am urcat pe scena si spectacolul s-a definit cat ai bate din palme. (...) Totul era ca la carte, cu exceptia faptului ca noi, cei tineri, eram nebuni de tot, ne era mintea doar la glumite de doi bani, radeam din te miri ce si asta ne-a costat, in sensul ca asa s-a facut de am luat eu primele  – sper ca si ultimele – palme in teatru.

O zi cu ghinion, nu stiu ce dracu ‘ aveam, ca radeam ca zanaticii. Vine scena Marcelei. Avea un lung monolog undeva in fundul scenei; Beligan statea pe un fotoliu la fata  de scena, el chiar statea de ganduri, nu stiu daca se gandea chiar la scena asta, dar ce se vedea pe dinafara era foarte bine. Noi, adica eu, Mihai Niculescu si Raducu Itcus, noi, baietii Filumenei, stateam la fata, cu privirile catre public, in asa fel incat el, publicul, sa vada pe chipurile noastre ce efect au cuvintele Filumenei. Zis si facut, Marcela incepe si zice, zice, cam pierdusem sirul, ca era monolog lung si Marcela se tanguia strasnic. Ma uit ca prostul la Itcus si cred ca el a simtit ca-l privesc din spate, se intoarce catre mine cu niste ochi de vaca blanda, ma umfla rasul din prima, ma intorc la Niculescu, omul se plictisea asa singur, se uita la noi lung, vede catastrofa si, inainte ca sa mai putem face ceva, se stramba puternic, Itcus rade ca un prost, scurt si indesat, noi nu ne mai puteam opri, Beligan pare dintr-odata foarte interesat de chestie, se uita la Marcela, care se prinde si ne fulgera cu privirea, Itcus isi vede sfarsitul si o da pe hohote, chipurile plange, dar era clar ca asta era numai in capul lui, Marcela se opreste, ne zdrobeste cu  privirea si racneste nemilos:

– Iesiti afara, magarilor!

(...)

Pauza. Suntem in cabina, vine cabiniera si ne spune duios ca ne cheama Doamna la ea.

Iesim ca niste condamnati, Beligan ne vede si ne incurajeaza:

- Ati cacat-o!

Intram. Marcela tocmai se schimba, ne facem ca ne uitam in alta parte. In sfarsit este gata, vine catre noi si ne spune cu foarte mare calm ca asa ceva nu i s-a intamplat in viata ei, ca de vina este probabil Beligan cu stilul lui de teatru de doi bani.

Beligan era deja in pragul usii asa ca vorbele mergeau la fix, de ce de doi bani, intreaba el, asa, ca sa mai treaca vremea, vorbim despre asta altadata, ii raspunde scurt Marcela, apoi fara alta vorba, ne trage cate o palma zdravana fiecaruia de am auzit numaidecat cainii in Giurgiu.

- Ia iesiti afara, striga Beligan la noi si ne goneste cat ai clipi, pesemne stia el ce stia. Mergem pe culoar cu obrajii rosii, cabinierele erau lipite de pereti, albe la fata, iar Beligan venea in urma noastra, spunandu-ne ca sa ne consoleze:

- Ati scapat usor, asta si pe mine m-a batut.

Episodul doi s-a consumat la Paris. Eram acolo in turneu cu ”Scrisoarea pierduta” si dupa spectacol suntem asteptati la Ambasada la un cocktail. Mancare strasnica, bautura. Marcela vine catre mine si ma intreaba, chiar m-am mirat, caci era pentru prima oara dupa bataie ca imi vorbea, ma intreaba de ce sunt necajit. Nu stiu de ce eram, ceva nu mergea in viata mea, simteam ca se duc anii si nu fac nimic serios, asa ca ii spun fara sa clipesc ca as vrea sa fac o bursa la Marcel Marceau. „Si care e problema?”, se minuneaza Marcela, ma ia de mana, ma duce in fata atasatului cultural Ion Soare, care avea sa-mi devina un foarte bun prieten, si-i spune, in stilul ei inconfundabil:

„- Auzi, baiatul asta talentat vrea sa vina la o bursa la Marceau. Ar fi bine sa fie asta cam peste trei luni. Hai, te pup.” ii spune lui, apoi ne intoarce spatele amandurora si se lasa sarutata de niste indivizi spilcuiti.


Dupa trei luni eram la Paris.

Fragment din volumul de amintiri, 
Mihai Malaimare - "Sansa"

Sursa foto:

Teatrul National, Caiet Program, 

Stagiunea 1974-1975