Picture Background

Friday, August 7, 2015

Mihai Malaimare - Amintiri...

Cu Tamara Cretulescu in "A douasprezecea noapte" de Shakespeare

Uite, nu-mi aduc aminte cum am mers catre Teatrul National in ziua in care aveam repartitia in mana. Probabil ca era ceva mandrie in mine; la urma urmelor, undeva, intr-un colt, am impresia ca acolo unde acum este garajul, dar nu sunt sigur, pusesem si eu cateva caramizi. Ne dusese intr-o zi Moni Ghelerter sa ajutam si noi, studentii, la constructia Teatrului National. Am carat caramizi si l-am rugat pe unul dintre muncitori sa ma lase si pe mine sa zidesc  un pic. M-a lasat si am pus mortar si am lipit acolo cateva caramizi, ca un fel de legamant sacru pe care-l faceam: sa fiu loial, sa fiu bun, sa fiu nelinistit.

 
Imi trecuse ideea prosteasca de a fi director la teatrul din Botosani, idee cu care i-am terorizat pe toti colegii mei de camin timp de patru ani. Acum eram sef de promotie, eram primul, cum ar veni, aveam o hartie in mana care atesta chestia asta si imi aduc aminte doar de clipa in care eram in biroul lui Horea Popescu.
Un birou mare, cu o lampa imensa cu abajur pe ea, Horea rotund de sa crape, in pantalonii lui pachesti, uitandu-se la repartitie, la mine, iar la repartitie si, scarpinandu-se in cap, a zis:
-          Apoi, dragule, noi n-avem nevoie de urati si de mititei, de comici, noua ne treba unul fain, june prim, ca Piersic s-o cam festelit. Ce ne facem noi cu tine?
Si n-a mai spus nimic, s-a lasat o liniste intre noi ca o plapuma laptoasa.
Am raspuns intr-un tarziu, cu glasul altuia:
-          Eu aici am repartitie, aici stau.
Cand spun ca timpul era altcum nu mint, simt asta si acum, dupa atatia ani. Am iesit de la Horea, afara era frumos, cald, m-am plimbat, m-am plictisit si m-am dus acasa, stateam atunci undeva la dracu-n patru, dar drumul nu ma deranja, vedeam lumea, la urma urmelor, mirosea a vreme incerta, nici vara, nici toamna, tramvaiul 12 zdranganea, oamenii de toate felurile se lipisera unii de altii; am coborat, am impins poarta de lemn si i-am spus Luminitei, prima mea sotie, ca gata, m-am angajat, acum sunt si eu un om cu treburile lui.
Mi-au dat casa dupa multa vreme, vreo trei, patru luni, dar mi-au dat. O cabina la ultimul etaj, o cabina mititica, avea o chicineta si un dus, dar ce minune mi s-a parut, si chiar era, ganditi-va, sa stai in centrul centrului, peste drum de Casa Centrala a Armatei, era langa ea un magazin care avea la subsol un raion cu toate berile din lume, era o nebunie. Am aranjat frumos, Tinuta, socrul meu, ne-a ajutat, ne-a cumparat o canapea si doua fotolii si mi se parea ca m-am intors catre clipele acelea de Paste sau de Craciun cand linistea era numai a mea, cand caldura era numai a mea, cand toata lumea era numai a mea. Probabil ca omenirea isi traia nefericirile ei, eu insa eram fericit si nu-mi pasa de durerile nimanui, caci nu le bagam in seama, de parca nici n-ar fi existat.
Acolo s-au petrecut unele lucruri de care imi aduc aminte cu o acuratete incredibila. Stateam mai multi la etajul acela. Unii erau mai vechi si aveau spatii mai mari si mai frumoase, eu eram cel mai tanar si aveam doar cabinuta mea cu geam catre crematoriul din curte. Raducu Itcus, un actor impacat cu sine si cu o anume mediocritate luminoasa si suficienta, Ovidiu Moldovan, Cocoselul, un fel de tanar furios, domolit repejor la carciuma in preajma lui Rautchi si Cozorici, si mai ales Nic Sufleurul, acum batran si abia tragandu-si zilele. Ne adunam toti intr-o sala la televizor si, cand ne vedea Nic pe mine si pe Itcus, se enerva grozav si mormaia asa, ca sa-l auda toata lumea:
-          Ce dracu’ de treaba e si asta? Pe namila asta sa-l cheme Raducu si pe aschimodia asta Malaimare!
Mai era acolo si Costel Constantin, dar el era deasupra noastra, repeta cu Penciu si n-avea treaba cu noi.
Doamne, ce clipe am trait!
Se juca “Regele Lear” si eu stateam la galerie in pijama, cu o bere in mana, ma uitam la ei si sorbeam teatrul ca pe o cafea buna, aburinda, ca pe una pe care o doresti si o savurezi.
Acolo a murit Nic. In bratele mele a murit. M-a rugat sa-i aduc o sticla de bere, i-am adus-o, a dat o dusca pe gat, a respirat usurat si a murit zambind, lasandu-se usor, plutind parca. A fost un fel de relanti, ca intr-un film despre clipe traite si care lasa un gol imposibil de umplut. Moartea lui Nic a rupt vraja acelui loc, caci la putina vreme ne-au anuntat ca ne muta. Zvonul a prins aripi si s-a materializat fara drept de apel intr-o dupa-amiaza cand ne-am urcat in tramvaiul 13 si am coborat dupa o ora la capatul Pantelimonului, pe Zambila Ionita 10, intr-un bloc de zece etaje, confort doi, unde ne-au dat cate un apartament cu doua camere. Aici i-am batut eu pe ceilalti, caci, desi eram cel mai tanar, mi-au dat un apartament care era parca mai frumos, caci era situat la etajul zece, de unde vederea era splendida. Cand am intrat acolo, in spatele usii lasam o parte din viata mea, una dintre cele mai frumoase.

Mihai Malaimare


Fragment din volumul de amintiri “Sansa”
Sursa foto: Amza Saceanu - "Teatrul ca lume"


No comments: