Amintiri din teatrul romanesc: Doamne, tine-mi palaria pe cap!

Stafan Iordache in
"Intoarce-te si mai priveste o data"

O cariera de peste patru decenii, fara esecuri. Esti un invingator. Dezvaluie si tinerilor, care doresc sa-ti urmeze calea, reteta reusitei tale...

Se ia putin talent, se amesteca in proportii, dupa caz, cu inteligenta, se adauga multa truda, dupa aceea se intreaba si se consulta creierul, inima, ficatul si celelalte organe ce au domiciliul in casa corpului meu, construita de Mama, Dumnezeu si de mine, cu ajutorul, dus pana la sacrificiu, al spectatorului meu. Ma intorc catre mine, ma uit in oglinda, ma rasucesc spre cer, ma aplec spre tarana, stau cu urechea la panda si, dupa 40 de ani de purgatoriu, astept un raspuns.
Cei ce trudesc in mine, mai ales inima si creierul, care m-au ajutat sa nasc vreo 100 de oameni - copii ai mei - in toropeala care mi-a linistit bataile inimii si mi-a adormit gandirea intr-un somn dulce, dar, sigur, neodihnitor, imi raspund cu delicatete, gingasie, umor si mila: Nu esti NIMENI!
Cortina de pe suflet s-a deschis, intunericul din mintea mea a fost luminat de un maestru nevazut al lui Dumnezeu: prizonierii gandurilor mele - spectatorii - s-au ridicat in picioare, preamarind pe Maria sa, Actorul, care, cu inima catre Cel de Sus, se roaga, furat de piosenie: "Pe scena ne-am nascut, pe scena trebuie sa ne intoarcem. Readuna-ne Doamne, pe scena!". Stiu ca e imposibil, dar merita sa incerc sa strig. Iarta-mi patetismul acestei retete.

Ai primit Premiul Academiei Romane si un Premiu de Excelenta UNITER pentru intreaga activitate. Doua distinctii care incununeaza, de obicei, artisti aflati la capatul unui drum glorios...

Legat de glorie si esecuri, as vrea sa-ti spun o intamplare care ma obsedeaza.
E vorba de un domn. L-am vazut prima oara in Piata Amzei, in fata unei vitrine cu mezeluri. Elegant, cam de saizeci de ani, costum inchis la culoare, cravata, parul ordonat, ras proaspat, si cu o privire care venea de foarte departe. Era primavara, se apropia Pastele, si imobilitatea lui in acel furnicar de lume cu sacose, plase, pungi mi-a atras atentia. Mi-am vazut si eu de treburi si, cu timpul, l-am uitat.
Iarna, l-am zarit in dreptul aceleiasi vitrine din Piata Amzei. Avea un palton elegant, nimic pe cap. Fascinat de ochii sai, nu ma uitasem niciodata la picioarele lui. Am facut-o atunci. Langa pantofii bine lustruiti, era o palarie frumoasa in care zaceau, sifonate, cateva hartii de cinci sute si o mie de lei. Cand m-am aplecat sa-i pun si eu ceva, am vazut un mic carton pe care scria "un fost artist". Nu-l cunosc. Nu l-am intrebat nimic - cine e, de ce face ce face - dar, nu stiu de ce, de cand i-am vazut palaria de pe jos, ma rog cu spaima: "Doamne, cat sunt sanatos si in putere, tine-mi palaria pe cap."

Cu capul acoperit sau nu, va veni momentul in care va trebui sa parasesti aceasta scena... Ti-e frica?

Da, mi-e frica. Multi oameni isi doresc sa moara in somn. Dar eu as vrea sa stiu cand mor, chiar daca m-as chinui. Poate mai exista o sansa. Vreau sa lupt cu moartea. Vreau sa o vad, sa o simt.
Am sa plec, totusi, cu regretul ca nu am copii. Eu am considerat ca inainte de toate e arta mea. Acum, imi dau seama ca as fi avut timp si pentru arta, si pentru copil. Dar e prea tarziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba aceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: "Pamantul e femeia care asteapta sa fie fecundata de ploaie, de apa. Si deasupra tuturora - maria sa Soarele." Probabil ca, atunci cand voi fi pamant, voi simti si mai bine mangaierea apei si mangaierea Soarelui...

mai 2004

Epilog

Asa cum a dorit, si-a privit moartea in fata. A cerut sa i se aprinda o lumanare. A plecat la Domnul intr-o zi mare - 14 septembrie 2008 - Inaltarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, a Rastignirii, dar si a Luminii, a bucuriei Invierii.